Insula posibila

Renovam. Tineti aproape.

2011-11-28T22:31:00.001+02:00

Sneak preview dintr-o vacanta aproape perfecta

2011-08-04T22:59:00.003+03:00

Epopeea celor 1000 km

2011-06-20T23:50:00.022+03:00

Micuta PLU a pufnit, a marait pe sub mustatile de praf, a aruncat ocheade de sub farurile imbacsite de praful Bucurestiului betonat si si-a cerut dreptul la libertate. Povestea noastra incepe asa:

Cu o plimbare domoala, de dres incheieturile, pe E85

Pe inserat, un popas scurt, pentru musinat flori si aer proaspat de padure

O zi de plaja montana

Nisip, pietre rotofeie si apa de rau, nu chiar atat de cristalina ca Ozana, dar buna, repede si rece cum ii sade bine unei moldovence cu renume

Dupa un amurg de leneveala pisiceasca,

de admirat mosia

si cules de romanite

eroina si-a plantat botul in flori

de care mai-mai ca nu se mai satura

Dupa inca un drum iute ca vantul si ca gandul (plus o furtuna cu grindina care era cat pe-aci sa-i strice coafura), Micuta PLU a descoperit comoara cea mult cautata: Vi-si-ne-culege din copac

De rumene si frumoase ce erau, la soare te putea uita, dar la visine ba!

Inca putin de La Vie en Visiniu si ziua era deja perfecta

Epopeea se incheie inapoi pe drumurile Baraganului

Unde eroii nostri au condus fericiti si, spre norocul lor, nu pana la adanci batraneti.

- Sfarsit -

Despre arta. In Romania

2011-06-09T22:57:00.002+03:00

Artmark. Intri sfios, pasesti pe covorul moale, in galeria cu tavan inaaalt, cu tapet luminos al incaperii in care totul spune "detaliu". E un sentiment combinat de piosenie, curiozitate, incantare si crestere in volum a inimii. Ii recunosti apoi pe Grigorescu, Luchian, Petrascu, Tonitza, Bunescu.. Subit, te indragostesti la prima vedere de straturile suprapuse ale lui Mutzner. Apoi de simtul inimaginabil al detaliului dintr-un peisaj oriental. Ori de imaginea de care trebuie sa te indepartezi ca sa o vezi cu adevarat. Si, asa, cumva, stii ca ai mai crescut putin.

Pasesti printre tablouri, in aroma fina de parfum si bunastare a clientilor invitati la.. ARTA. Iti vorbeste apoi un jurnalist cu vechime si pasionat de cultura al carui nume tu, cu cei 3-4 ani de jurnalism ai tai, esti incapabil sa il recunosti. Si te simti mic. De aici si pana la infim nu mai e decat urmatorul discurs:

"Daca francezii ar hotari intr-o zi sa doneze Monalisa romanilor, n-am avea ce sa facem cu ea. Romaniei ii lipseste cu desavarsire un sistem de valorizare a artei."

Despre cum a fost Ziua Fondant

2011-06-07T22:59:00.004+03:00

Nu stii cat de tare iubesti un om ori cata nevoie ai de el pana nu-l pierzi - de tot, definitiv, iremediabil. Asta o stie toata lumea.

Nu stii cat de tare te imbogateste si te intareste pierderea unui om pe care il iubesti si de care ai nevoie pana nu treci printr-un lung sir de plansete, spaime, disperare, durere, chin, dubii, intrebari... dislocari, relocari si chirciri de mici bucatele din suflet, din creier, din sistemul de valori si din obiceiuri. Asta, nu stiu cata lume o stie.

La inceput, te confrunti cu fractiunea aia de secunda in care ai omis sa te concentrezi pe realitatea imediata, ceea ce ii permite vorbei aleia neobrazate sa se rostogoleasca instinctiv pe varful limbii: "Si ... ce mai face?", "Lasa ca-l intreb pe .. ", "Mama, ce chestie tare, sa i-o arat si lui ...".

Pe urma, nevoia de contact fizic care te sfasie, te invaluie, te copleseste si te face sa simti ca ti se taie picioarele de neputinta - strangerea aceea de mana de care ai nevoie ca de lumina, mangaierea pe obraz, sarutul pe frunte ori imbratisarea zdravana din preaplinul inimii.

Mai apoi, e dorul crunt "sa-i auzi vocea". Sa stii ca e bine. Si disperarea ca n-ai sa afli niciodata.

In final, e asemanarea izbitoare cu omul iubit a unui trecator banal si ignorant care iti taie calea - convingerea aceea de moment ca prezentul s-a intors in trecut pentru o clipa, doar ca tu sa te mai bucuri, macar putin, de omul mult-lipsit.

Pana aici, toata lumea cunoaste - cel putin de la altii, daca nu prin ei insisi.
Pana aici, ai constatat deja ca esti singur. De aici, insa, incep mutatiile definitive si imprevizibile din Eul propriu.

In ce directie alegi sa mergi, cum controlezi ce bucati din tine dispar, care raman, care cresc si care doar isi schimba locul - aceasta e o experienta pentru care nu exista nici manual de initiere, nici ghid turistic. Nimeni nu are cum sa te pregateasca, sa te invete, sa te ajute sa arzi etape ca sa ajungi mai repede la noul tau EU - unul mai bun.

Din pacate, nu sunt multi cei dispusi sa faca tot ce le sta in putinta ca sa ajunga la noul EU mai bun. Multi sunt cei care, din comoditate, ignoranta sau lasitate prefera sa ramana un EU oarecare suspendat in niste valuri naclaite, dar caldute, familiare, de resemnare. Prea putini sunt cei convinsi ca au ajuns la un EU mai bun, si care nu se inseala. Pentru ca un EU bun nu exista. Sau exista, daca e inteles ca un EU propriu, constient, asumat, impacat cu EU din urma, cu EU din fata, cu EUrile posibile si cele imposibile.

Ziua Fondant a fost despre EU mai putin decat mi-as fi dorit. Insa a fost cu roz, si bleo, si zambete, si ganduri bune. Pe care trebuie sa le fi simtit si omul iubit caruia i-am dedicat-o, doar e mereu cu mine.

Love&other drugs

2011-06-05T17:14:00.002+03:00

Regina Spektor - Fidelity

Colaj pink si-o bucata de matase neagra

2011-05-06T01:56:00.006+03:00

Astazi am avut una dintre acele zile - perfecta in imperfectiunea ei, completa cu toate micile ei inconsecvente.

Am trisat putin, am jubilat, am muncit, m-am plimbat, am invatat, am gatit, am ras, am stat la povesti, am creat altele, m-am enervat, m-am intristat, m-am ambitionat si mi-a iesit, sau nu, dar mi-e totuna, am experimentat si am planuit
- mda, bilantul suna satisfacator, asa ca trec repede la colajul pink cu iz de primavara si liliac mov:

1. Parov Stelar - pus in playlist, pe shuffle si repeat all, si ascultat pana se termina curentul la Enel.

2. Cascaval pane - am visat o propunere de nerefuzat, care, da, includea si o felie de cascaval pane, asa ca m-am pus repede pe treaba in viata reala, cu oua, pesmet, shortz de bucatarie si toate alea.. ca sa ajung la inevitabila concluzie - cascavalul pane nu e bun la sanatate, dar face bine la starea de spirit. Si felia produce energie cat pentru intreaga zi.

3. O ora de intarziere e permisa, atata timp are un scop nobil. Cum ar fi.. Maiastra Arta a Lenevitului in Pat:)

4. Perlute, bomboane cu cafea si vanzoleala pe internet - reteta magica pentru documentarea perfecta.

si 5. The Perfect Little Black Dress

- Nu exista. Mai bine sa stiti din start.
Expeditia mea inversunata dupa The Perfect Little Black Dress:
am incheiat-o obliterata, cu buza umflata, parul vraiste si creierul chircit in ditai migrena dupa ce am luat la puricat multe magazine mici, un Vogue de 800 de pagini, toate magazinele online pe care le stiam si 2 (doua!) mall-uri, magazin cu magazin, rochie dupa rochie, eu, cea care nu sta in vreun mall pret de mai mult de 2 cabine de probe. (In concluzie, daca vreti sa stiti care rochie neagra in ce colt al carui magazin este, feel free sa-mi dati un telefon.)
Pana la urma, bula fina de euforie in care mi-am petrecut ultimele trei zile s-a spart si eu am capitulat in fata celei mai simple alegeri - una bucata de panza neagra, dreapta, fara vreo forma anume sau un alt rost in viata decat acela de a atarna lălâi pe un corp, oricare ar fi el. Ca s-a nimerit sa fiu eu corpul si ca panza aia s-a nimerit sa fie singura marime 34 dintr-un morman de sclempiciuri si volane.. We'll just call it luck, then.

Toate ca toatele, the prettiest dresses are worn to be taken off. Și, până ajung la ele, îmi mai trebuie doar o fâșie de mătase neagră și mă declar bine acoperită.

Cascaval pane? Asa sa fie!

2011-04-26T02:26:00.003+03:00

N-am crezut ca sarutarea unei bucati de lemn imi va putea fi vreodata atat de draga. Sau ca imi va putea alina vreun dor. Sau ca visul unei bucati generoase de cascaval to-be-pane imi va aduce atata bucurie in chip si in minte.
Si iata, de Sarbatorile acestea, mi-a fost drag. Si sa pup bucata sfanta de lemn, si sa planuiesc cu ardoare achizitia unei roti de cascaval pe care sa o frig in tigaie, desi atat produsul, cat si reteta, imi par cele mai nesanatoase cu putinta. Da, total nesanatos si complet de inteles daca stai si te gandesti bine.

Mi-e dor de tata. Stiu bine acum. Si dupa aproape 4 luni de absenta de langa mine, cu astfel de lucruri am ajuns sa imi domolesc dorul. A fost primul Paste in formula minus 1. Si ar fi fost Paste minunat daca am fi fost cu totii. Intoarsa (de) acasa, la capatul celor o mie de kilometri pascali, va zic asa:

Sa-i pretuiti pe cei pe care ii aveti, atat cat ii aveti. Sa mai lasati de la voi, daca asta inseamna sa faceti o bucurie cuiva drag. Sa spuneti ce aveti pe suflet, cand aveti; mai tarziu, s-ar putea sa fie prea tarziu. Sa iubiti, cat va e inima de larga. Si sa va bucurati de fiecare farama de clipa, pentru ca ea e tot ce aveti si, fie cat de mica, ea va schimba viitorul.

Maine, o farama de clipa va consta cu siguranta intr-o felie de cascaval pane. Pe celelalte, le astept cu voiosie si curiozitate maxima.

De ce acest cantec

2011-03-10T23:32:00.006+02:00

Pentru ca a inceput un an nou. Pentru ca vine primavara. Pentru ca ne pregatim de experiente noi. Pentru ca n-am mai scris de mult. Pentru ca fiecare lucru bun vine presarat cu lucruri rele, la fel cum fiecare lucru rau vine presarat cu bune - trebuie doar sa le accepti pe unele, sa le intelegi si sa le depasesti pe altele. Pentru ca, uneori, e nevoie sa faci drumul inapoi ca sa iti dai seama ca nu mai aveai cale de intoarcere. Pentru ca fiecare dintre noi trebuie sa isi accepte imperfectiunile; si apoi, sa investeasca de cateva ori mai mult efort ca sa accepte si imperfectiunile celor din jur. Pentru ca potrivirea bate perfectiunea. Pentru ca iubirea nu are limite. Pentru ca sanatatea are. Pentru ca viata e cate putin din toate lucrurile astea, dar in final e asa cum ne-o facem. Pentru ca versurile astea o spun mai bine:
"This could be heaven or this could be hell [...] You can check out everytime you want, but you can never leave." Iar daca ai noroc, cineva va aprinde o lumanare si iti va arata calea.

De 1 Martie

2011-03-01T23:26:00.007+02:00

Cu riscul de a parea stupid, am simtit nevoia sa pun aici un martisor, unul singur, pentru un om drag.

De unde vin eu, 1 Martie e ziua in care sunt celebrati barbatii, iar toate femeile (in special tinerele domnite cu obrajii bucalati si un ghiozdan mai mare decat ele in spinare) ofera martisoare baietilor si barbatilor dragi din viata lor. De-a lungul unei zile intregi (sau poate chiar o saptamana), baietii isi scot la inaintare, plini de mandrie, pieptul pe care sta ancorata o intreaga armata de martisoare.

La randul meu, ani de-a randul, am inceput ziua de 1 Martie cu acelasi proces riguros de evaluare a stocului de martisoare: mai intai le numaram, apoi le clasam pe categorii si publicuri tinta, pastrand intotdeauna cele mai frumoase exponate pentru persoanele care imi erau cu adevarat dragi. Iar la final, ordonam frumos martisoarele pe o foaie mare, alba, de hartie, astfel incat nu cumva ritualul de impodobire a colegilor de clasa sa ma prinda nepregatita.

Fara exceptie, un martisor era intotdeauna calculat si pus deoparte pentru destinatarul care prima in lista de favoriti ai zilei - tata. N-am sa uit bucuria retinuta, dar copilaroasa, cu care primea martisorul fetei lui de nici un metru jumatate. Ori mandria cu care isi purta apoi martisorul pe reverul drept al hainei, pe drumul spre birou, spre casa de la tara ori chiar spre garajul din spatele blocului. Nu uit nici cu cata stradanie il supravegheam apoi, zile in sir, ca nu cumva - din neatentie sau din graba - sa uite sau - Doamne fereste - sa piarda martisorul de la mine.

Prin urmare, am si acum, ascunsa intr-un sertar acasa, o colectie bine pusa la punct de martisoare. Nu le pot arunca, la fel cum nu m-am indurat ani de-a randul, nici in criza acuta de alternative, sa le ofer altor persoane. Sunt martisoarele copilariei mele.

Cand am crescut si, mai apoi, odata cu venirea in Bucuresti, am renuntat la gestul pueril de a oferi martisoare. Dar am pastrat cu sfintenie obiceiul de a darui, in fiecare an, macar un singur martisor, lui tata. Chiar daca trecerea timpului a redus din entuziasmul ce insotea ritualul, stiu sigur ca in adancul sufletului, bucuria momentului ramasese nechimbata.

Anul acesta, din pacate, oricat as vrea, nu o mai pot face. Asa ca ingaduiti-mi gestul pueril de a transmite astfel martisorul meu cu drag pentru barbatul cel mai drag din viata mea. Asa cum unii arunca o farama de dragoste in spatiul virtual, sperand ca va ajunge la cei pe care ii iubesc in taina, asa si eu pun aici martisorul meu pentru tata, cu speranta, naiva, ca il va vedea, va sti cat de mult il iubesc si se va bucura de el.

O primavara fericita,
Danii

Primul meu 2 in carnet

2011-02-05T00:33:00.004+02:00

Azi am vazut The Notebook, din nou. Am ridicat sceptic din spranceana. M-am mai maturizat.

"La crucea dintre ani si lumi" sau Mesajul meu cu drag pentru voi

2011-01-01T01:43:00.006+02:00

Privesc pe geam, din camera roz, din orasul mic, de unde se agata harta in cui.

Ma uit la lumile astea care se desfasoara in jurul meu si nu simt nimic. Niciuna nu-i a mea desi toate-s ale mele.
Inainte, masinile de lux aliniate in fata unei usi opulente ma anunta ca lumea "buna" din oras petrece in singurul club de fitze al municipiului. Acolo unde am petrecut si eu mai demult seri voioase si lipsite de prea multe griji.
Cam la aceeasi distanta in stanga, credinciosii (oare cati or mai fi?) s-au adunat in Biserica sa petreaca cumpana dintre ani in cantec de rugaciune. E prima data cand remarc asta. Rugaciunile ajung pana la mine odata cu basul si bubuielile clubului.
Sub nasul meu de la etajul doi, trec periodic grupuri de oameni veseli, precipitati, preocupati sa ajunga mai repede la caldura (sau alcoolul) din casa urmatoarei gazde primitoare.
La capatul firului, o seama de oameni dragi isi intrerup pentru cateva minute petrecerea de departe, ca sa imi transmita gandurile lor bune.
In camera din dreapta, cel mai drag barbat din viata mea se chinuie sa respire, sa doarma, sa mai castige cateva ore, o zi, doua, poate chiar mai multe. Si, poate, sa bea cu mine gura de sampanie promisa. Astazi e ziua lui. Si ziua aceasta petrecuta impreuna e tot ce am sperat in 2010. In urma cu cateva ore, era cat pe-aci sa o pierdem. Sper insa ca am recuperat-o si ca vom reusi sa ne bucuram de inceputul de an pe de-a-ntregul.

Acum in casa e cald si liniste. Ma uit la oameni, la artificii, la silicoanele si mustatile de pe TV, ascult vorbele tipate ale trecatorilor, si, din cand in cand, aud si cate o rugaciune. Mi-e foarte greu sa spun ce simt. Aproape ca nu simt nimic. In schimb, constat.

Un 2010 foarte greu, dar si foarte frumos pe alocuri, s-a terminat. Nu stiu foarte multe despre 2011, insa simt si sper ca ne va aduce tuturor mai mult bine.
Unii schimba anii cum si-ar schimba sosetele. Automat, fara prea multe ganduri si introspectii. Altii recurg la toate mobilizarile de forte necesare pentru a bifa una dintre putinele ocazii de distractie din an. Unii profita de ocazie sa isi justifice setea de betie. Altii, ca sa dea ctrl-alt-delete, reboot si refresh pentru a porni de la zero ceva mai bun. Mai sunt si cei ce construiesc metodic, care isi rezerva 2-3 minute pentru a trage linia, a face bilantul si a stabili bugetul de obiective si realizari din Noul An. Sunt insa si cei care, pur si simplu, se bucura de moment. Ca l-au atins, ca sunt, ca simt, ca iubesc, ca spera. Primul an ca familie, primul Revelion in doi, ultimul Revelion ca celibatar s.a.m.d. Ma incadrez si eu pe aici, chiar daca nu in cele mai fericite conditii. Sunt insa extrem de recunoscatoare pentru acest An Nou.

Asa ca dati-mi voie, de la capatul unui 2010 plin de lectii, sa va urez multa sanatate, suficienta intelepciune incat sa alegeti - din noianul de oportunitati out-there - pe cele care vi se potrivesc si va pot umple viata de lumina. Suficient zel incat sa va urmariti obiectivele si sa munciti cu spor pentru ceea ce va implineste. Mai adaug un strop de noroc, echilibru, liniste, o inima mare si deschisa ca sa ii iubiti pe cei dragi si sa apreciati fiecare minutel petrecut langa ei.

La multi ani cu drag,
Danii

Batranica din Piata Romana

2010-11-22T22:05:00.006+02:00

In seara asta, in Romana. O batranica - mica, mai mica decat mine, imbrobodita si cu privirea blanda - a venit la mine cu un buchet de flori - mare, galben. M-a intrebat daca nu vreau sa le cumpar, ca sa se poata duce si ea acasa. Am intrebat-o cat costa - 6 lei. Am deschis geanta si, cat scotoceam prin ea dupa portofel, batranica a inceput sa mi se destainuie - ca are artrita, ca strange bani pentru medicamente. Mecanic, mi-am inchis urechile fata de vorbele ei - aceeasi pleiada de povesti pe care o spun toti pe pilot automat ca sa ii induplece pe potentialii cumparatori, mi-am zis. Doar ca eu eram induplecata de cand am zarit-o - blandetea aceea din ochii ei o mai vedeam in copilarie, in privirea bunicii mele. Am scos 10 lei si i-am intins batranicii care imi ajungea pana la umar.
Nu pot sa-mi scot din cap reactia ei - a scos un sunet temator, de uimire bucuroasa, a intins mana si, in aceeasi secunda, si-a aplecat si fruntea si mi-a sarutat mana care tinea bancnota. Asa cum saruta credinciosii mana preotului care le intinde impartasania.
Nu am cuvinte sa descriu ce durere simt si acum cand imi revine imaginea in fata ochilor. Pentru unii, fericirea inseamna aceiasi 10 lei pe care noi nu dam doi bani.

Lectia zilei

2010-10-23T19:19:00.007+03:00

Pastreaza intotdeauna o sticla de vin rosu in casa. Nu se stie niciodata cand vei avea nevoie de ea.

Acestea fiind spuse, ma declar oficial.. bucatareasa! Ha-ha, la ce altceva v-ati gandit?:)
Profit de extazul pe care mi-l provoaca minunatia de pui in sos picant cu vin, pe care tocmai am scos-o din cuptor, si ma proclam totalmente in favoarea gatitului. Din cand in cand, din pura placere, cu masura si mult drag, face bine la dezvoltarea personala:)

Cap, burtica, INIMA - via Tudor Chirila

2010-10-21T22:19:00.004+03:00

Tudor Chirila descrie foarte frumos, prin cuvintele unui copil, ce simti cand iubesti pe cineva.

Am vrut sa scriu initial un post despre lectiile de maturitate pe care le-am primit in ultimii 3 ani si, mai ales, in ultima perioada. M-am oprit insa inainte, aproape intamplator, pe blogul lui Chirila. Si n-am mai simtit nevoia sa scriu decat atat. Intr-un fel sau altul, "Cap, burtica, INIMA" e tot ceea ce am simtit in ultima perioada.

Uff..

2010-09-10T00:46:00.001+03:00

Pe 26 septembrie dooorrm..
Si promit ca atunci o sa si scriu. Am zis!

2010-08-23T10:11:00.000+03:00

Reteta pentru mare low-cost

2010-08-20T00:32:00.002+03:00

Se face cam asa: te urci in autocarul de Constanta seara, dupa programul de lucru, iei cu tine 2 milioane, un izopren, un cort, cateva haine, conserve si tigari, te dai jos la Mangalia pe la 11 noaptea, daca pleci cu ultimul autocar, apoi te cuplezi cu inca 3 vamaioti la un taxi care costa 300 de mii pana-n Vama, te dai jos, te duci pe plaja si acolo gasesti o gramada de terasa la care poti sta pana dimineata. A doua zi intinzi cortul si te culci sau te duci pana-n 2 Mai, unde gasesti camere de inchiriat cu 300 de mii.
Pe cuvant de vamaioata experimentata! Nu vorbesc despre mine, bineinteles:) Ci despre o tipa tare interesanta pe care am cunoscut-o recent, care 4 zile din 7 e jurnalist la unul dintre cele mai apreciate cotidiane de pe la noi, iar de joi/vineri noaptea incolo e barmanita in pub-ul unor prieteni din Vama. La vita bella:)

Din categoria lucrurilor mici, care aduc bucurii mari

2010-08-07T23:27:00.004+03:00

Petrec un weekend minunat, nu cu fetele la mare, nu cu baietii la bere, ci cu mama. Si nu e nimic care sa ma fi bucurat mai tare weekendul asta, decat expresia mamei mele care redescopera Bucurestiul dupa ani buni in care nu l-a mai vizitat, ori ma redescopera pe mine, in habitat natural, la cativa ani dupa ce mi-am luat zborul de acasa.
Am iesit ca fetele la promenada, am vizitat multe parcuri, i-am facut cunostinta cu centrul vechi dupa ce tot restul orasului s-a modernizat si am simtit din plin acel joie de vivre autentic. Impreuna.
Si tot impreuna, mi-am re-confrimat ca Bucurestiul e un loc frumos, pe care toate imperfectiunile nu-l fac decat si mai fascinant. European, balcanic si cosmopolit in acelasi timp.
Poate ca nu e locul cel mai bun in care sa fii gospodina sau macar odihnita, dar e un loc cu suficiente resurse de bucurat sufletul. De-abia astept ziua de maine - etapa a doua a programului turistic va fi dedicata in totalitate chefului de moment.

Spirit de vacanta

2010-08-03T00:14:00.003+03:00

Niste baieti foarte simpatici si foarte nebuni; merita vazuti pe viu.

Ce-am invatat azi?

2010-07-29T01:26:00.003+03:00

In clasa a noua, am primit una dintre cele mai bune lectii de viata - pe care si acum o aplic - de la proful de mate. (bine, prima-prima lectie a constat intr-o schema desenata pe tabla, cu iepurasi si morcovi, pentru a ne da o viziune de ansamblu a conceptului de numar; dar asta-i alta poveste..)

Inainte sa zic despre lectie insa, trebuie sa spun: proful meu de mate din liceu este un om deosebit. Desi a depasit de mult timp varsta de 70 de ani, a fost si va ramane un rebel si un om cu continut si personalitate atat de bine conturate si atat de sanatoase, incat niciun sistem - fie el comunist, fie el capitalist - nu au reusit sa il schimbe sau sa il constranga in vreun fel. Gheorghe Marchitan e omul care a dat olimpici internationali pe banda rulanta si care i-a adus "Stefan"-ului o mare parte din renumele de pe urma caruia mai primeste si astazi lauri. Cu toate acestea, omul acesta nu a verificat niciodata vreo tema, nu a tiranizat elevi cu extemporale ad-hoc, ci, mai degraba, si-a privit elevii ca parteneri de discutie si de impartit satisfactia rezolvarii unei probleme dificile de matematica. Mai mult, un numar semnificativ dintre orele de matematica le-a petrecut construind nu algoritmi si desene geometrice, ci caractere si directii in viata.

Revenind, intr-una dintre zilele acelea, in care noi mancam cirese pe sub banci si pictam michimausi peste ecuatii si integrale, Marchitan s-a suparat pe neseriozitatea noastra si ne-a spus asa:
"Mai, voi in viata asta trebuie sa invatati. Si nu ma refer neaparat la matematica sau ce va mai invata pe voi la scoala. Ca mai cititi o pagina dintr-o carte, ca mai invatati un cuvant nou in limba engleza, ca mai descoperiti o functie noua pe calculator, important e sa nu treaca nicio zi fara sa invatati macar un lucru nou."

Acela a fost momentul in care m-am oprit din desenat urechea lui Mickey Mouse, am pus pixul jos si l-am asezat pe Marchitan definitiv in lista mea de "profesori adevarati". De atunci, nu trece aproape nicio zi fara sa ma intreb ce am mai invatat nou. Azi, de exemplu, am invatat despre invatarea experientiala, cateva aspecte noi din culisele vietii de antreprenor, cum se face supa pomodoro, care sunt bisericile musai de vizitat in Bucuresti si cateva insight-uri foarte folositoare despre viata de roman printre francezi. Deloc putin pentru o zi pe fast forward in regim de munca. Da, poate ca pomodoro nu ma va ajuta foarte mult in viata profesionala, dar cu siguranta o va condimenta placut.

Domnule profesor Marchitan, cu o intarziere de vreo 10 ani asa, va multumesc din suflet.

Tot de dragoste

2010-07-25T22:38:00.003+03:00

Dragostea e frumoasa. Si e rara. Pentru ea, merita sa facem absolut tot posibilul, plus o fractiune de imposibil. Fara frica de penibil, fara grija lumii, fara teama ca o sa doara. De aceea, cred ca cine nu risca tot pentru ea, nu iubeste cu adevarat.

Despre dragoste, relatii si rocket-science

2010-07-23T23:08:00.005+03:00

Cateva discutii de zilele acestea m-au readus pe taramul problemelor sentimentale. Pentru unii dileme, pentru altii traume, pentru si mai multi un status-quo persistent. Pentru mine, de ceva timp, prilej ocazional de relaxare a neuronilor.

Ei bine, ascultand povesti, dileme si filozofii de viata, vazand exemple de tot felul, am reinceput sa imi pun binecunoscuta problema a gasirii partenerului de viata, acel personaj aproape mitic, numit "The One".

In principiu, gasirea The One-ului astuia nu ar trebui sa fie atat de dificila (bine, nu e nici ca si cum iti selectezi jumatatea din vreun catalog IKEA care iti aterizeaza in pragul usii). Mai mult, depinde foarte tare de disponibilitatea sufleteasca, mentala, chiar si materiala, a fiecaruia dintre noi.

As zice, mai mult, ca e vorba de proactivitate, de sansa, timing, de potrivire, cunoastere proprie si reciproca, de concesii si flexibilitate, despre - asa cum am auzit demult si mi-a placut tare - doi oameni completi care se gasesc si se completeaza.

Pe de o parte, ii percep pe oamenii din relatiile functionale ca fiind echilibrati, maturi si rationali; pe de alta parte, ceilalti, majoritari, par pierduti printre ipoteze, analize de risc, presupuneri prin absurd, scheme logice de tipul "IF.. THEN.. ELSE" si tot felul de structuri repetitive ale caror instructiuni finale sunt, de foarte multe ori, resemnarea. E firesc atunci sa ma intreb daca gasirea jumatatii chiar e o problema de stiinta exacta, sau daca e doar lucrul acela binecuvantat care li se intampla celor mai norocosi dintre noi.

In lumea cliseelor americane, exista si o intrebare-lait-motiv: "Is love rocket science?" Daca ma gandesc la ea ca la un proces care implica studiul sistemelor mecanice, propulsia generata de motoarele cu combustie interna, stiinta materialelor si, mai spre final, mecanica fluidelor, pot sa spun ca da, din punctul asta de vedere, dragostea e un fel de inginerie aerospatiala.

Mai mult, exista, observ, chiar si manuale de teoria ingineriei, cum ar fi acest "Top 10 pasi catre gasirea partenerului de viata".

Potrivit interlocutorilor mei de zilele acestea, insa, jumatatea e o privire calda din spatele ochelarilor, o suvita de par stralucitor, chipul fetitei tale reflectat in ochii femeii din fata ta, expresia fetei lui cand se joaca cu cainele vecinilor, o calatorie in jurul lumii, o plimbare pe bicicleta, o cautare fara raspuns, un somn intre asternuturi curate, un om care intelege si e onest.

Cam astea sunt lucrurile mici care provoaca, de fapt, combustia interna. Ce o intretine, mai departe, poate ca e rocket science. Oricum, ma dezarmeaza total cand vad doi oameni profund indragostiti si fericiti dupa multi ani de trai impreuna, la fel cum ma dezamagesc cei care persista intr-o relatie veche de ani de zile, dar care a fost disfunctionala din start.

Ah, tara mea!..

2010-07-13T10:46:00.005+03:00

Asist de ceva vreme la o piesa trepidanta, tulburatoare, fascinanta de-a dreptul, care ma tine pironita in fata ecranului si-mi da pusee de suspans in stomac. Dar al carui gen nu am reusit inca sa il dibuiesc. O semi-epopee tragi-comica cu puternice accente grotesti. Va las sa o descoperiti siguri, aici.
Pentru opinii avizate, aici.

Din punctul meu de vedere, pana sa vedem finalul, emigram toti din tara. La urma-urmei, au si filmele cu final ambiguu farmecul lor, nu?

5 lucruri mici care ne fac ziua frumoasa

2010-07-11T18:32:00.006+03:00

1. Cafeaua sau fresh-ul de dimineata.
2. O melodie buna-buna, dupa stare si pofta inimii.
3. Telefonul matinal dat sau primit de la cineva drag. Cel mai dragi imi sunt oamenii dimineata la prima ora, cand au vocea bosumflata si usor nauca de "abia trezit din somn".
4. Copacii incarcati cu fructe din fata blocului. Cei mai fericiti dintre noi nu trebuie decat sa intinda o mana pe geam dupa o duda sau o caisa proaspat coapta.
5. Soare, mult soare dimineata, sau furtuna calda de vara.

Si atunci cand pare greu sa gasim macar unul singur:
6. Dr. Seuss - Oh, the places you'll go! - din punctul meu de vedere, lectura obligatorie pentru orice copil, carte de capatai pentru orice casa.

Ce-ai face daca ai descoperi ca unul dintre prietenii tai e un criminal?

2010-07-07T17:27:00.007+03:00

Nu v-ati pus intrebarea asta prea des pana acum, hmm..

Ei bine, mie nici nu mi-a trecut prin cap. Pana zilele trecute, cand presa americana a inceput sa duduie de o stire pe care cu greu mi-a venit sa o citesc, sa o cred, sa o inghit, sa o admit, sa o dau mai departe. Nici acum nu-mi vine, dar intrebarea din titlu nu-mi da pace, asa ca imi fac curaj si spun pe nerasuflate:
Unul dintre prietenii mei din State a fost acuzat de uciderea a trei persoane - doi barbati de 55, respectiv 30 de ani, si un copil de 10 ani.

Brrr...

Mi se blocheaza si acum creierul, mi se incurca cozile neuronilor in tot felul de sentimente si resentimente. Si, pe cat de convinsa sunt de veridicitatea stirii, pe atat de greu imi vine sa mi-l inchipui pe Thayne drept un criminal. Sa va explic:

L-am cunoscut acum 3 ani, in semi-vacanta de cateva luni in State. Eram o mana de romani (mai exact, trei romani si un turc) care s-au imprietenit cu o gasca mare de americani (mai exact, gasca s-a coagulat in jurul nostru, deh, romani sunt ospitalieri si prietenosi din fire..).

Thayne era puiul cel mic al trupei, avea doar 17 ani si - se vedea de la distanta - o gramada de probleme si putina copilarie la activ. Nevoia lui de apartenenta, de a fi ascultat, de atentie, ne-a facut pe toti sa il adoptam, cu toate cele - ochi, urechi, casa, masa. Asa cum l-am cunoscut atunci, Thayne era un pusti blond cu ochi albastri, pierduti, pofta de atletism si ambitii de a deveni US Marine soldier. Grave probleme de incredere in sine, grav background familial (parinti divortati, mama devenita lesbiana si narcomana, bunicul avar era unicul pilon stabil al familiei).

Thayne ne-a privit ca pe familia lui. Timp de o vara, in fiecare seara, aproape cu religiozitate, ne astepta sa ne duca cu masina acasa - ca sa nu fim nevoiti sa strabatem pe jos drumul de jumatate de ora pana la hotel, iar el sa poata sa mai vorbeasca cu cineva care chiar pare ca il asculta. Ne-a dus cu masina oriunde am vrut, oricand am vrut - un fel de pui de om docil si bucuros la cel mai mic strop de atentie.

La plecare, Thayne a fost unul dintre prietenii nostri americani care ne-au condus in zori de zi, cu tona de bagaje cu tot, pana la autobuz, cateva zeci de mile distanta de oras. Si tot el a fost cel care a parut cel mai afectat de plecarea noastra, cel care a si vrut sa vina dupa noi in Romania, desi nu stia nici macar unde e pe harta (tot ce ii trebuia era banuiala e ca acolo sunt mai multi oameni dispusi sa il asculte si sa ii fie prieteni).

N-am mai vorbit cu el de atunci, n-am mai stiut nimic de el, cu exceptia celor cateva fotografii de pe facebook, care il aratau intr-un fel imbucurator - mai matur, mai inconjurat de prieteni, mai indragostit.

Si acum, noianul asta de stiri, care-mi rascolesc prin creier si arunca un mare semn de intrebare asupra tuturor amintirilor mele. De la ziarele locale la washington post si msnbc, toata presa americana vuieste de crima groaznica al carei suspect principal este Thayne. Nu vreau sa vorbesc despre ea mai mult de atat, refuz, e prea oribil.

Dar vreti sa stiti care mi-a fost primul gand, dupa ce am depasit faza parului zburlit de pe sira spinarii? M-am intrebat cum se da un-friend pe FaceBook. Da, da, intr-atat de egoist si superficial.

M-am potolit cand mi-am dat seama ca nu se poate, iar apoi am bagat capul la cutie de rusine - unu, ca FaceBook nu e vreo piatra de temelie a relatiilor de prietenie. Si doi - ca nu te dezici de un prieten intr-o asemenea situatie, mi-am zis. Desi.. nici in ochi nu cred ca l-as mai putea privi, daca sentinta finala dovedeste ca este, intr-adevar, un criminal. Iar aici, ma bucur ca oricum sansele sa ne mai vedem vreodata erau minime.

Ma bucur sincer si egoist, caci, daca ar fi fost vorba de un prieten adevarat, apropiat... ei bine, nu stiu ce as fi facut.

Acum, spuneti si voi: Imaginati-va un prieten bun, cu care ati impartit casa, masa, timp, masini, aspiratii si amintiri frumoase. Si imaginati-vi-l acum cu tricoul patat de sange si numele pecetluit de o crima. Morbid, da. Infiorator, asemenea. Ipotetic, sa speram. Dar, totusi, ce ati face?

Va pun si-un cantec, pentru meditatie

Melodia de azi

2010-07-05T21:13:00.003+03:00

Stiu, stiu, nu disculpa lipsa indelungata. Dar sa-mi fie cu iertare, dupa 2 ore de somn si 500 de kilometri, doar melodia asta mi-a mai trezit simturile azi. Norma de semne, maine, dupa ce rumeg putin o veste tare tulburatoare pe care-am primit-o azi.

Alternativ

2010-06-19T19:08:00.005+03:00

Tine minte: 1 iulie. Bucuresti. Music Club. Seara de alternativ, cu Byron, Publika si Amsterdams.

De Byron m-am indragostit ultima data cand am fost in Silver Church. Canta, interpreteaza, dar, mai ales, compun, foarte-foarte frumos.

Baietii de la Publika m-au convins aseara, intr-un concert live care m-a energizat mai mult decat mi-as fi inchipuit ca e posibil, dupa o zi intreaga de alergatura prin oras. M-a impresionat vocea incredibila a solistului, foarte depeche-like, cu care a interpretat si Personal Jesus, si Du Hast, si Teardrop - toate la fel de bine. M-a dus un pic inapoi in vremurile copilariei, cand faceam cunostinta cu Depeche si Metallica pentru prima data, ascultand casetele furate de la sora si verisorii mai mari. Astept sa ii vad mai mult cu piese proprii.

Pe Amsterdams inca nu i-am vazut (rushinica...), dar o surpriza e intotdeauna bine-venita. In plus, ceva imi spune ca va fi o surpriza placuta:)

Ne vedem acolo!!!

Danii's on the job

2010-06-07T22:53:00.006+03:00

Na, motivul pentru care nu mai scriu. M-am facut constructor. Trebaluiesc zi si noapte la baze de date, relatii noi, fac ordine si disciplina in casa, in carti, printre directoare si fisiere, dezinstalez, sterg, instalez lucruri noi, inchid socoteli, fac altele, semnez acte, pun stampile si semnaturi si asez lucrurile frumos, din nou, in ordine. Partea nasoala cu curatenia generala este ca nu stii niciodata cat va tine.
Dar de data asta chiar fac smotru general, cu gandul ca prea devreme nu mai am de gand sa reiau povestea. Una peste alta, am descoperit gustul bun al supei de spanac, al covrigilor cu stafide si al unui pahar de vin alb si rece, servit seara tarziu, sentimentul ciudat de placut pe care ti-l da programul fix de munca si, mai mult ca niciodata, placerea cartilor citite pe franturi.

Si pentru barbatul care intotdeauna va fi numarul unu in viata mea: La multi ani, Bazil!

Aici n-am spus

2010-06-02T21:49:00.006+03:00

Vineri, 4 iunie, incepand cu orele 17.00 (ora Romaniei), Mishu are ceremonia de absolvire a MIT-ului. Citit pe litere sau ca un cuvant romanesc, pentru oamenii de rand, tot aia-i.

Prima oara cand am auzit de el, la 15 ani, Massachusetts Institute of Technology, cel de peste rau de Boston si de peste ocean de Romania, nu mi-a parut mai mult decat prescurtarea sa: un mit. Mishu ne povestea despre el ca despre viitorul sau sigur. Nici nu intrase bine la liceu si avea deja in cap cum va deveni olimpic international la chimie, cum va fi el acceptat cu bursa si cum va face cercetare in lab. Noi (si in special persoana de fata) ne zgaiam la el, dadeam reprobator din cap si ne plangeam ca nu e fun, ca-i serios cand noi vrem sa bem suc cu ochii-n stele.

Mai tarziu, pe la 20-si-un-pic de ani, MIT citit pe litere era locul ala abstract de unde veneau studiile cu impact global si descoperirile revolutionare din domeniul energiei, neurologiei, biochimiei s.a.m.d. Despre care mai citeam ocazional in presa internationala, mai putin in cea romaneasca. Si unde fusese acceptat Mishu.

A mai trecut o vreme si MIT a devenit cazarea mea pentru cateva zile, din care n-am inteles mai mult decat "Ce fain ca poti sa te plimbi prin facultate noaptea", "Ce de chestii faine au astia pe aici, ia uite, parca-i un muzeu", "Au si parc, ce tare", "Uite niste cladiri strambe, colorate si interesante", "Uite inca una pe sub care trece trenul (intamplator, era si institut de cercetat creierul - n.r.)", "Subway e cel mai bun sandvis", "Uite-asa functioneaza stroboscopul" si "Aici va fi elementul duduțiu (vorbim de tabloul lui Mendeleev, da?)".

Acum, la 25 de ani, ma mandresc cum n-am stiut sa ma mandresc vreo zece ani de zile, de ce om fain am cunoscut in viata mea. Ii mai zic si acum ca n-are nicio sansa, doar asa, de dragul vremurilor trecute si, nu de alta, dar sa nu uite de unde a plecat:)

L.E.: Daca stau bine sa ma gandesc, tocmai ce s-au facut 9 ani de cand ne cunoastem: ii datorez multe lucruri, dar cel mai tare ii multumesc ca mi-a setat din start standarde foarte inalte - in relatii, in viata profesionala, in general.

Mishu, sa nu te umfli in pene, daa? Si sa zambesti frumos la camera cand arunci chipiul in sus! Se uita poporul la tine..

Sa mai pun un cantecel..

2010-05-31T17:03:00.002+03:00

.. sa ne veselim nitel:)

Asta, ca sa compensez tacerea din ultimul (mult) timp. Am implinit 25 de ani. Am muncit. Si-am invatat. Ca asa fac oamenii maturi si responsabili.

Prea-plin-ca-sa-incapa-in-titlu

2010-05-21T22:24:00.011+03:00

Am mai zis-o si sper sa pot sa o tot zic: Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Atat de mare, atat de mari, incat nu indraznesti decat sa ii privesti de la distanta.

Astazi, distanta a fost de maxim 5 metri. Mai mult n-am indraznit, desi fara doar si poate, s-ar fi putut. Dar cand moderatorul conferintei a zis "Sunt sigur ca aveti foarte multe intrebari pe care vreti sa i le adresati dlui Beligan".. eu m-am blocat.
O mie de intrebari zburataceau in creier - aceleasi pe care asa frumos le ordonasem in repetate randuri, cand visam cu ochii deschisi "Cum ar fi sa ma intalnesc cu Maestrul si sa am ocazia sa ii vorbesc, fie si pentru 3 secunde? Ce l-as intreba??.."

"- Ce sfaturi i-ati da unui copil - nu, copilului dvs.! - cand face primul pas in viata?"
"- V-ati intrebat vreodata, de-a lungul deciziilor pe care le-ati luat, unde va duc ele si cum va vor marca existenta? Si v-a pasat de asta?"
"- V-ati fi inchipuit, la 21 de ani, ca veti ajunge aici?"
"- Ce inseamna aici-ul asta pentru dvs.?"
"- Ce compromisuri ati facut, dar mai ales, ati evitat? Si cum?"
"- Care au fost greselile (caci trebuie sa le fi facut, altfel nu stiu ce sa mai cautam noi, imperfectii, pe lumea asta) care v-au determinat viata? Si fara de care practic n-ati fi fost?"
"- Cum v-ati descrie viata intr-un singur cuvant?"
"- Care sunt lucrurile de capatai in familia Beligan? Sa stim si noi, sa ne oranduim frumos viata.."

Banale intrebari. Ele, aceleasi, ordonatele de mai demult, stateau naclaite acum, cand aveau sansa sa iasa la suprafata, si nu mai faceau nicio noima. M-am surprins, deci, ascunzandu-ma in spatele stalpului pe care pana atunci il sprijinisem: ca nu cumva privirea directa si patrunzatoare a Maestrului sa cada asupra privirii mele goale.

Si am mai observat ceva: Cand Beligan a tacut, sala s-a golit si ea subit. Nu sesizasem pana atunci cat fusese de goala de fapt (cu cateva exceptii notabile) inca de la inceput. Un tropot s-ar fi auzit, de pasi ezitanti dand inapoi, la unison, daca invitatii n-ar fi fost frumos oranduiti pe scaune. Asa, s-a lasat doar o tacere lunga si o singura privire de 91 de ani scruta vioi, aproape sfidator, pe toate celelalte cateva zeci. Nu avea insa nicio asteptare si nu cred c-a fost dezamagita sa primeasca inapoi doar 2 intrebari.

Caci Maestrul e obosit. Nu de viata, ci de lipsa de consistenta din jur. De aceea n-am indraznit sa ma aproprii, sa spun, sa intreb. Si-mi place sa ma amagesc ca tot de aceea inghetasera si reporterii cu microfoanele lor atarnate - nu din indolenta.

**

Am cunoscut-o insa pe Lamia. LAMIA BELIGAN. Un om si o figura care mi-au placut mult pe scena, dar care m-au cucerit total in realitate. O persoana care poate n-aduce decat prin nume si fizionomie cu Maestrul. Dar de o bogatie launtrica extraordinara. Care cred ca va acapara, la un moment dat, scena.

Am abordat-o cu nod in gat si rugamintea sugrumata, incoerenta, inoportuna, sa duca mai departe mesajul meu de stima catre tatal sau. Apoi am amutit. Si am zabovit asa, nauca si muta minute bune, ascultand naturaletea discutiilor cu cei din jur. Si, nu stiu cum, m-am trezit vorbind si eu cu ea, vreo 30 de minute, tinandu-ne de mana si lacrimand. Teama de penibilul abordarii mele s-a dus cand mi-a intins prieteneste mana. A revenit rapid ulterior, desi mi-e greu sa cred ca un zambet si o privire inlacrimata ca acelea pe care mi le-a oferit pot fi "jucate".

Astazi m-am simtit mai mica decat oricand. Dar la plecare, oamenii nu mai aveau loc pe trotuare de zambetul pe care il duceam. Al meu, al Lamiei, al lui Beligan la intrebarile cele doua.

**
Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Astazi am plans ceva mai mult.

Vineri, la 3. Neaparat!

2010-05-20T21:07:00.003+03:00

Pentru cei care nu pot sa isi stapaneasca lacrimile dupa fiecare spectacol cu Radu Beligan. Pentru cei capabili sa admire si sa asculte prin toti porii un om care a trait - din toate punctele de vedere - dublu, triplu, cvadruplu fata de noi toti. Pentru cei pur si simplu pasionati de teatru si de viata:

Vineri, 21 mai, ora 15, Teatrul National Bucuresti - Lansare CD nr.2 din Colectia "Mari Actori Romani" - Maestrul Radu Beligan. Intrare libera.

Pe repede inainte

2010-05-15T12:06:00.005+03:00

Ma trezesc, beau cafea, ma imbrac, plec de acasa, ajung la birou, muncesc, muncesc si mai muncesc putin, plec acasa, ajung acasa, dorm dusa, visez exceluri, ma trezesc transpirata si chiauna. A trecut o saptamana, e ok, inca n-am intrat in paine, dar ma pregatesc de asta. O sa gestionez un cont tare dragut, care va pune un punct istet pe 'i'-urile din 'disciplina' si mai tare decat o facea deja 'compania'.
Sunt la un excel si cateva intalniri distanta de anuntul oficial al mutarii si cele 40-si-ceva(!##%?!?) de aparitii saptamanale in media. Pana atunci, e weekend, asa ca sarbatoresc cum se cuvine, tocind pentru examene..

Pentru voi restul, va recomand din suflet sa mergeti la Visul unor simfonii de vara.

Elefantul roz, mic, mic..

2010-05-11T23:48:00.003+03:00

E prea mic ca sa conduca un Logan papuc, un SUV sau, dupa cum bine stim, o dubita..
Prea mic sa ajunga sa-si schimbe singur becul din baie sau sa-si puna draperii noi fara interventia unor echipamente si mecanisme complexe.
Suficient de mic incat sa isi balangane picioarele si sa atinga abia usor cu ele podeaua, cand sta asezat cuminte pe scaun.

DAR
Suficient de mare incat sa se simta observat ciudat de toate privirile, din toate directiile, intocmai ca Elefantul-roz-din-mijlocul-incaperii, despre care stie deja mai toata lumea.

Da, am inceput munca intr-o noua companie. Si mi-am facut urechi ca ale lui Dumbo de cat m-am zgait sa pricep noua ordine mondiala. Si mi-am prins urechile alea in tot felul de norme si proceduri de lucru. Am vrut ordine si disciplina dupa luni de trilulilu, poftim ca am. Asa ca vin iar si zic: ai grija ce iti doresti..

1 mai. The turning point

2010-05-06T10:39:00.004+03:00

Vorbitorii de vorbe intelepte despre cariera si succesul profesional zic asa: sa ai intotdeauna un tel in fata ta, caci fiecare pas si fiecare fapta te vor duce inconstient acolo.

Pe mine telul asta m-a dus prin iunie anul trecut la Suceava. Deveneam eroul principal din filmul "Danii and the ice-cream factory". Drumul de 480 km de la Bucuresti la Suceava l-am facut in pasi de dans si bateri fericite din aripioare. Si nu e lucru mic, caci duceam cu mine un munte de entuziasm si un catastif imens cu idei proaspete de ridicat branduri pe culmile succesului.
Oricat de surprinzator ar parea (pauza de sarcasm), n-a fost sa fie asa, nu am petrecut 10 ani in firma respectiva si nu mi-am legat numele definitiv si irevocabil de nasterea si cresterea unor branduri solide, cu succes rasunator pe piata romaneasca.

Am avut in schimb parte de 10 luni in care am muncit ca un sclav intr-o mina de diamante africana, si acela suficient de naiv incat sa fie fericit ca are onoarea sa fie pe plantatie. Numai ca sclavul munceste impotriva vointei lui si tot vede zilnic diamantele pe care le extrage, in timp ce eu munceam benevol si vedeam iesind din mainile mele.. mai nimic.

M-am trezit in pragul companiei pentru care visasem multa vreme sa muncesc, dar am gasit in loc de usa un zid inaaalt de probleme, mentalitati si prejudecati, valori organizationale total diferite de ale mele si relatii inter-personale de nepatruns si de neinteles. Cu toate astea, incapatanata cum sunt, am inceput sa pun la baza zidului aceluia tot timpul, toata energia si (aproape) toate gandurile mele. Zidul s-a mai inmuiat ici-colo, s-a fisurat, dar a ramas in picioare. Iar eu, eu m-am lovit de o caramida.

O caramida mica, fasneata si neobrazata, de culoare rosie-portocalie, cum niciodata nu va fi la moda, dar peste care vom da tot mereu pe drum.

**

Caramida i-a pus gand rau fluturasului inca din prima zi. Contrasta prea mult, cu gratia si vioiciunea lui, si risca o sa puna pe ea, cu aspectul sau colturos, intr-o lumina proasta. Iar falfaitul acela fericit din aripioare o enerva la maxim si ii sporea culoarea rosiatica. Or, prea mult rosu strica, chiar si unei caramizi..
Asa ca si-a pus in gand sa il zdrobeasca. La urma urmei, o caramida intr-un zid vechi de ani de zile e mai puternica decat un fluturas zglobiu, nu?

**

La inceput, caramida si fluturasul s-au tolerat reciproc. Sau asa credea fluturasul nostru cel naiv. Toleranta s-a transformat treptat in ignoranta. Si ignoranta a topit usor-usor muntele de entuziasm.
In fiecare zi, fluturasul sufla din rasputeri, icnea si impingea ca sa darame zidul de ignoranta, si in fiecare zi ramanea de partea cealalta a usii. Asa ca intra pe geam, falfaia din aripi, gadila caramida, facea lucrurile sa se intample, le aseza frumos in ordine, intocmai ca piesele de la domino, dar la sfarsitul zilei, caramida venea si le darama nepasatoare dintr-o singura miscare de picior. Timp de zece luni, zi de zi.
Cand se simtea aproape de capatul puterilor, fluturasul falfaia din aripi pana la Bucuresti, isi incarca antenele cu polen si venea din nou zglobiu la Suceava.

Pana intr-o zi. Cand fluturasul s-a saturat si a facut ceea ce nu credea ca va face vreodata: si-a adunat resturile de entuziasm de pe jos, le-a pus intr-o bocceluta si a plecat de tot de la Suceava.

**

1 mai. Mi-am luat la revedere.
De la fabrica cea noua si lucioasa, de la oamenii aceia minunati, de la orasul care, saracul, nu mi-a gresit cu nimic, dar pe care mai aveam putin si ajungeam sa il urasc. Mi-am luat la revedere de la visurile marete pe care mi le facusem. Si de la muntele de entuziasm. Il lasam deocamdata sa se refaca; sunt prea obosita ca sa-l mai car cu mine prea curand.

Sefului, ii multumesc frumos pentru increderea cu care mi-a deschis usa in fiecare zi, de la inceput si pana la sfarsit. Dar mai ales, pentru ca a lasat usa deschisa chiar si dupa ce am plecat. Pentru comunicarea deschisa pe care am avut-o, pentru ca mi-a ascultat ideile si mi le-a impartasit. Pentru corectitudinea cu care m-a tratat. Pentru multele sfaturi bune si discutiile lungi si mereu interesante. Pentru eforturile incredibile pe care le face alaturi de oameni. Pentru ca a riscat odata cu mine cand am decis sa incepem colaborarea, desi nici unul nu stia exact cum avea sa se intample asta cand unul era la Bucuresti, iar celalalt la Suceava. Pentru ca si-a asumat acest risc si atunci cand lucrurile nu mergeau bine ori cand caramida pufnea si se umfla de nervi. Pentru ca mi-a dat libertate sa zburd, desi tare si-ar fi dorit sa ma asez definitiv pe locul pe care mi-l pregatise in Suceava. As vrea sa ii multumesc si pentru fermitatea cu care a stiut sa gestioneze relatiile dintre caramizile si fluturasii din curtea lui, dar din pacate nu mi-a dat ocazia. Ma bucur ca defectele pe care mi le-a gasit au fost diplomatia, faptul ca muncesc mult si viziunea diferita de management. Il respect pentru ca e om inainte de a fi manager. Imi pare rau ca n-a mers.

Caramizii, ii multumesc ca mi-a testat si m-a ajutat sa-mi dezvolt rabdarea, empatia si perseverenta. Ii doresc din suflet sanatate, pofta de si spor la munca si rezultate pe masura. Si.. ceva mai multa minte:)

**

Falfai din aripi, ceva mai domolit, spre o alta usa. Sper ca pe asta sa o gasesc deschisa.

Lectura obligatorie

2010-04-25T11:56:00.001+03:00

Andrei Plesu - despre harnicie, perfectionism, progres si alte "valori" contemporane.

Indrazneste!

2010-04-24T17:38:00.003+03:00

Tot stau si ma intreb de ce oamenii nu indraznesc sa faca ceea ce vor, ceea ce le place, ceea ce ii defineste. De ce ne e atat de greu sa facem tocmai ceea ce, de fapt, ne dorim din toata inima?
Suntem toti niste lasi? Fie ca e vorba de dragoste, de cariera, de calatorii, de hobby-uri si curiozitati nesatisfacute, de lucruri care dau sens vietii in general? Cand tocmai atunci ar trebui sa indraznim cel mai mult, sa tragem tare, sa nu ne mai pese de nimic altceva?

Tema pentru acasa - episodul n

2010-04-21T14:13:00.003+03:00

Dragilor, va anunt cu entuziasm ca sunt specialist in promovare. Am facut in ultimele luni campanii de promovare pentru tot felul de produse si servicii, de la inghetata, la servicii de turism, consultanta de management, site-uri de tot felul, biciclete, suplimente nutritive s.a.m.d.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.

Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.

Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.

Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.

Despre PR. In Romania

2010-04-13T14:32:00.005+03:00

1. Iti faci o idee numai daca te uiti la joburile postate pe saiturile de recrutare. De regula, in dreptul cuvantului PR, managerii si proprietarii de companii pun asteptari legate de cautarea si contractarea de noi clienti, cresterea peste noapte a vanzarilor si abia in cel mai bun caz "relatia cu presa, dar hai ca parca merge si-un-picutz de marketing..".

2. Urmeaza apoi interviurile la companii, daca esti ca mine si cauti o companie faina careia sa ii cresti brandul sau brandurile, dupa caz. Aici, de regula, iti dai seama de toate cele de la punctul 1, daca nu le-a tradat deja anuntul de pe site.

3. Incerci cu agentiile. La urma urmei, acolo sunt profesionistii in PR, nu? Si se intampla asa: intri intr-un apartament de bloc, mic-mic-mic, cu birouri inghesuite si dezordonate, de la care te intampina somptuos managerul. Care are cu un an-doi in plus sau in minus ca tine la experienta, dar care te trateaza din coltul ochelarilor de firma sau al posetei atarnate pe incheietura mainii. Din toata intalnirea asta, ramai doar cu o tema pentru acasa, poate-poate o faci mai bine decat ei (si moca, pe deasupra).

4. Cand nu e vorba de agentiile-cutie de chibrituri (ba, mai rau, chiar si atunci), apar gafe majore pentru un PR: incepe discutia ca din oala si nu conteneste sa o tina acolo tot interviul, n-are habar de clientii sai sau de industria in care activeaza, intarzie la intalnire sau, cel mai misto, uita de tot de ea. Pentru oamenii astia, notiunea de telefon de confirmare a intalnirii sau cea de follow-up sunt utopii, asa ca primesc cu naiva surprindere aceste semne din partea ta. Lor, de regula, le sunt suficiente doar primele doua litere din profesionalism.

5. (asta e preferata mea) Relatii publice sau relatii cu publicul, tot aia-i. De aceea, sa nu va mire daca in fisa postului apar termeni precum "corespondenta", "agenda intalnirilor" sau "preia apelurile telefonice". Ignoranta unora dintre managerii romani e mic copil pe langa cea a PR-ilor acestora, tinand cont ca majoritatea oricum se comporta ca atare. A se vedea punctul 6 pentru descriere.

6. PR-ul secretara. E un tipar extrem de bine impamantenit in piata romaneasca, pe care l-am sesizat cat am lucrat in presa. Un mic portret robot arata asa:
- Aspect fizic ok, promptitudine in preluarea apelurilor telefonice si in stabilirea de interviuri.
- La interviu, pozitie impecabila in scaun si.. cam atat. Balbele si barbile clientului ii zboara nestingherite pe langa ureche, pentru ca oricum nu intelege despre ce se vorbeste. Pauzele lungi si dese din discursul managerului - lacune evidente in cunostintele acestuia - sunt hauri fara fund in directia PR-ului. Asa ca jurnalistul n-are decat sa se multumeasca cu "produsele noastre sunt deosebite si incercam sa ne satisfacem clientii", pentru ca oricum PR-ul n-ar fi in stare sa spuna nici atat. In astfel de situatii, pe PR il gasesti explorand cu privirea destinatii indepartate in tavan sau descoperind o noua expresie a cubismului, cu pixul, pe-un carnetel.
- Follow-up inexistent. Pleaca din viata ta cu aceeasi discretie cu care a supravietuit interviului. Ca scrii sau nu, ii e totuna. Treaba lui s-a incheiat oricum in momentul in care a fixat intalnirea.

7. PR-ul comunicat. Nu-l stii, nu l-ai vazut la fata, n-ai idee cum ii suna vocea. Dar iti trimite cu regularitate comunicate de presa despre subiecte de maxim interes pentru toate celelalte reviste, numai pentru tine nu. Iar cand parca-parca te atrage subiectul, nu-l poti deslusi oricum in marea de redundante si greseli de scriere.

8. PR-ul criza. Pana la un punct, pare chiar ok. Risc sa zic, profi. Apoi, incepe:
- Cere materialul inainte de publicare; i-l dai, ti-l intoarce plin de interventii cu rosu; nu i-l dai, ameninta ca suna la vanzari, la mogul, la avocat, la OPC si alte institutii care-i mai vin in minte. Pentru el, un text nu e bun pana nu e vomitiv de piaristic, asa ca, de obicei, interventiile cu rosu nu sunt citate sau cifre corectate, ci inversari de cuvinte, locutiuni adverbiale, metafore mai placute auzului sau fin, epitete mirobolante..
- Vrea drept de veto asupra pozelor. Ba mai mult, le cere apoi pentru arhiva companiei, spre publicare in alte reviste. Managerul lui, pozele lui, nu?
- Cere dreptul la replica pentru materiale in care nu a fost mentionat.
- Crede ca stie tot - sa scrie titluri, sapouri, texte, comentarii foto, sa editeze fotografii si sa pagineze. Si-si cere cu incapatanare drepturile imaginare.
- E dispus oricand sa iste un scandal monstru vizavi de pozitionarea gresita a unei virgule in text.

9. Un specimen extrem de rar in peisajul romanesc. De regula afiliat unui manager sau unei companii inteligente. Stie unde ii incep si unde i se termina drepturile, dar isi vede, inainte de toate, de obligatii. Structurat, rafinat, prietenos si diplomat, mereu la timp, mereu cu informatia in buzunar si zambetul pe buze. Slava Domnului, am cunoscut cativa si am avut de unde sa iau modele. Acuma sa vedem cum ramane cu compania sau managerul inteligent.

Zi buna sa aveti, eu ma intorc la numarul 1.

Cine este Cristina?

2010-04-08T22:48:00.005+03:00

Cristina 1984, despre care am aflat din reportajul lui Razvan Butaru, este sotia unui om cu 8 ani mai mare ca ea, pe care l-a cunoscut la ora de botanica si cu care a impartit acelasi pat ani buni, pana intr-o noapte, in 1984. De atunci, "Tata, sa fii tare", una dintre ultimele vorbe ale Cristinei, rasuna in mintea sotului aproape la fel de puternic ca sentimentele de iubire in suflet. La 72 de ani, dupa mai bine de 25 de ani fara ea, n-a incetat nicio clipa sa o iubeasca. Acum, ii sta alaturi o alta Cristina, eleva de liceu. Invata si ea botanica, dar cu alti colegi.

Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.

Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.

Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.

--

Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.

Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.

Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.

Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?

Marea Intalnire (am promis ca povestesc)

2010-04-02T00:33:00.004+03:00

- Salut!
- ...
- Ce faci tuu?
- ...
- Heee-loou..

Punctele de suspensie inlocuiesc sunete pe care nu pot sa le redau in scris. Sunete, hmm, umane: scancete, icnete, ici-colo un planset sau ceva ce seamana ba a planset, ba a ras.
Da, ne-am intalnit! Am petrecut doua zile mirifice cu mogalda mica-mica, de 4 kile doua sute (deocamdata), careia i se spune nepoata-mea.. Pe cat de ciudat m-am uitat eu la ea prima data, pe atat de ciudat ma priveste ea pe mine; ceva ce seamana a "Tu ce mai vrei, uratule?" sau, ocazional "Hm.. ce chestie ciudata, aproape ca-mi vine sa rad, dac-as sti cum".
Dar stati! cred ca i-am furat de fapt un zambet. Daca nu era cumva o grimasa de la pozitia incomoda in care o tineam.
Pe scurt, e magnifica. Ne tine pe toti captivi langa ea, ne comanda dupa pofta inimii (sau dupa pofta de mancare, punct), creste vazand cu ochii, stapaneste exceptional adevarate pozitii acrobatice, extrem de complicate pentru omul matur, si fluiera.. La ultimul capitol, m-a intrecut deja si n-are nici doua luni..
Va dati seama ce are sa urmeze, nu?

Pozi Buzau

2010-03-25T13:56:00.010+02:00

Daca tot traiesc din plin raceala castigata weekendul trecut la Buzau, macar sa retraiesc si excursia..

Vulcanii, cam prea putin noroiosi

Un crater mai batran si mai obosit

Laaavaaaa!!...

Ăsium ză pozişions

Tabara de sculptura de langa Manastirea Ciolanu

Lacul Vulturilor

Excursie in zona Buzaului

2010-03-20T23:31:00.006+02:00

Am vazut vulcanii noroiosi, ne-am varat degetele in craterele pline de bolboroseri cu miros de petrol, am facut poze, ne-am cotopanit pe dealuri abrupte, am mancat sendvisuri cat pentru tot anul, ne-am tarat cu greu picioarele prin noroiul uscat si soarele fierbinte, am mai mancat niste sendvisuri, am fost si la Manastirea Ciolanu si am poposit la tabara de sculptura Magura (tot n-am reusit sa-mi dau seama care era Gandacul Amenintator), am mai poposit ca sa ne pozam cu Lacul Vulturilor, s-au mai mancat niste sendvisuri, am mai oprit o data, sa ne pozam cu jumatatea de lac care era inghetata, am trecut prin Brasov, Vlad inca mai avea sendvisuri de mancat.. ceilalti si-au luat de la Mc (!@#?!!) Am vrut sa ne luam kurtos din predeal, dar ghereta, ca si partia, erau inchise si abandonate.. Si, in final, dupa ceva extreme-driving printre craterele din serpentinele Vaii Prahovei, am ajuns, pe jumatate adormiti si raciti, ACASA.
Am obrajii rumeni ca in povestirile pitoresti ale lui Rebreanu sau Sadoveanu. Cred ca am adus cu mine jumatate din praful buzoian, pe haine, in esarfa, in buzunare, pe fata si in par. Port o frumoasa urma de bronz pe decolteu, sub forma de polonic cu coada scurta. Pastreaza din fierbinteala soarelui care mi-a lasat-o. Dar, cum zice Carrie, it's closer to my heart this way.

Paclele mici

O pacla mai mare..

Lucruri pe care le-am aflat despre mine

2010-03-15T22:16:00.011+02:00

In ultima vreme, vorbesc cu foarte multa lume. Oameni din ONG-uri, fotografi, PR-isti, fosti colegi de presa, manageri de agentii, manageri de companii, profesori, doctori, prieteni, baieti, fete, oameni din Bucuresti, oameni din afara Bucurestiului, chinezi, francezi, turci, oameni pe care ii stiu de ani de zile sau oameni pe care abia i-am cunoscut.
Si vorbim despre mine, ca - deh! - asa se face la interviurile de angajare. Fac asta de atata vreme, ca nu mai am nevoie nici de documentare inainte, nici de CV sau brief de discutie (nu ca as fi fost mare fan vreodata). Am devenit un soi de robot vorbitor, prevazut cu un buton mare, rosu, pe care apesi si incepe sa turuie. Vorbesc din experinta, experienta vorbeste din mine si mereu apar lucruri pe care le aud pentru prima data.

Si-am aflat asa:
- Ca trebuie sa cred foarte tare in lucrurile pe care le fac. Nu cred egal nu entuziasm. Nu entuziasm egal cu zero.
- Ca am crezut in lucrurile pe care le-am facut pana acum.
- Ca atunci cand cred cu tarie in ceva, sunt capabila sa muncesc ca o nebuna si uit de foame, de somn, de mine.. Cele mai faine experiente de pana acum au fost, in majoritate, asa.
- Ca sunt capabila de un munte de entuziasm si sa imi pun inima pe tava, cu riscul asumat ca cei din fata mea sa nu dea doi bani pe ele.
- Ca n-am suficienta incredere in mine. Constat cu surpriza si bucurie naiva ca sunt oameni care ma pretuiesc, printre aceia pe care eu ii respect pana in varful firelor de par.
- Ca toate joburile de pana acum au fost experiente minunate. Inclusiv cele 6 luni in care sefa ma suna la 12 noaptea sa ma injure ca nu gasea foaia din fata ochilor ei. Atunci, innebuneam. Acum, simt o anumita candoare vizavi de ea, caci m-a calit. Si ii sunt recunoscatoare pentru sutul mare in fund care m-a propulsat bine de tot inainte.
- Ca primul lucru de care depinde satisfactia la job sta in oamenii cu care lucrez. De aceea, cel mai important indicator in alegerea unui job e feeling-ul.
- Si banii conteaza; in cantitati industriale ar putea compensa cat de cat lipsa oamenilor, dar tot feelingul cantareste mai greu. Fara entuziasm da cu minus, clar!
- Ca nu sunt pregatita sa merg pe cont propriu. Dar pentru asta nu cred ca poti fi niciodata pregatit 100%. Ca sa inveti sa inoti, trebuie sa te arunci in apa.
- Ca nu regret nicio decizie de plecare din cele luate pana acum, pentru ca fiecare m-a dus intr-un loc frumos. Uneori imi doresc doar sa mai fi stat putin in fiecare dintre locurile alea, ca sa ma mai bucur de ele, cu ochii de acum. Stiu, nu se pupa.
- Ca interviurile sunt bune din cand in cand; te structureaza si te pun la curent cu cine ai devenit intre timp (cat erai ocupat sa muncesti), dar mai ales, cu cine ai fi putut sa devii.
- (de intrebarea asta n-am scapat nicaieri) Nu stiu ce-mi place mai mult - presa sau PR-ul. Cel care mi-a spus demult ca "un om care a facut si PR, si jurnalism, o sa fie tot timpul impartit intre cele doua" avea dreptate. Nu pot sub nicio forma sa spun care imi place mai tare. Ba mai mult, din perspectiva de cititor de presa, ma entuziasmez parca si mai grozav de fiecare data cand imi ajunge la neuron cate o idee de articol. La fel cum aveam idei de promovare pe banda rulanta cand PR-ul nu era inca jobul meu. Mi-ar fi mai usor sa ma fac om de vanzari sau analist financiar peste noapte decat sa aleg definitiv si irevocabil in favoarea uneia dintre cele doua. Consider ca decizia de a merge intr-o directie sau alta tine de consecventa (cu scrasnit din dinti uneori, e drept) si de cum iti cultivi afinitatile fata de fiecare.
- Ca jobul meu ideal trebuie sa includa: oameni faini, bani multi, calatorii cat cuprinde si o misiune laudabila, cu care sa ma identific.

Pana acum, nu l-am gasit. Dar tin cu dintii de vorba din popor, ca ce-i al meu e pus deoparte. Sa speram ca se adevereste totusi, pana se termina banii din buzunar. Hopa, too late:) Acu-i acu!

Ca sambata

2010-03-13T12:47:00.003+02:00

Parca vad privirea stupefiata de pe fata ascultatorului:) Aceeasi de pe fata oamenilor care ne vedeau pe mine, si colegii mei aiesecari, dansand pe trilurile astea melodioase..
Asta e un cantecel vechi indian, cu conotatii foarte dragi mie. Imi aminteste de vremurile bune din viata de voluntar, cu trainee beers, cu petreceri indiano-braziliano-filipino-nigeriene, cu team-buildinguri, conferinte prin tara, nopti de cantat prin jukebox, drumuri cu acceleratul, dormitul pe bagaje si mancatul zacustii pe marginea bordurii din gara. Bine, ultima n-am facut-o eu, recunosc, dar e reprezentativa:)..
Pentru privirile inca stupefiate, sa zicem ca e un cantecel vesel, numai bun pentru primavara de afara.

Asa da insight!

2010-03-06T14:45:00.003+02:00

Via Mariuca:

Asta ma duce cu gandul la cateva situatii interesante din experienta mea de best-gal. Majoritatea prietenilor mei sunt baieti, asa ca pot sa zic ca am vazut suficient cat sa nu ma mai mire nimic. Redau insa doar o intamplare, ideile astea sunt valoroase si, in plus, iti trebuie experienta ca sa le aplici cu succes pe celelalte:)

Weekend la mare. Eu, fetele mele bune si nebune, plus bunul meu partener de shotii, al carui nume nu-l divulgam din motive de securitate:) Varianta oficiala? Amicul plecat in delegatie la Bucuresti. Motivul? Prietena geloasa si omni-prezenta.
Dupa cateva convorbiri telefonice cu prietena (purtate in timp ce asiguram ambianta necesara dand ture cu masina prin parcarea de langa plaja), saraca fata nu numai ca a inghitit povestea, dar l-a si compatimit pe om: "acum sunt la Adjud", "acum ma apropii de Focsani"; "uf, jobul asta"; "mai am vreo 300km si sunt asa de obosit"; "am ajuns, sunt frant; ma duc direct la culcare, te sun maine. Si eu".
Tips&tricks: Atentie la inevitabila intrebare: Cum e vremea? :)

Da, groaznic, dar extrem de distractiv cand nu esti tu la celalalt capat al telefonului (va place sau nu, toti am fost si in situatia asta macar o data). Eu cred ca primul care aduce Teletransporter-ul in Romania va face bani frumosi. Ar trebui sa monteze cate unul la fiecare colt de strada..

Tarsa, tarsa..

2010-03-05T18:06:00.002+02:00

Live din inima crizei din Romania:
Ma insinuez printre toate oportunitatile profesionale out-there. Am vazut atatea joburi, saituri de companii si am vorbit cu atatia manageri in ultima vreme ca ma mir pana si eu cum de nu s-a legat nimica. Sunt supracalificata. Sunt sub-calificata. Dar, de fapt, sunt unul dintre sutele, miile de tineri calificati pentru middle-level in cautarea unei noi provocari profesionale.
Iar companiile ori isi trateaza ranile insolventei, ori si-au blocat angajarile, ori inchid rand pe rand comunicarea cu publicul ca sa mai economiseasca un leut. Iar cine mai angajeaza, n-apuca sa posteze un mesaj pe net ca jobul se si ocupa din interior sau din cercul de cunostinte. In conditiile astea, mutatul la Suceava chiar pare o optiune atractiva. Sau la Cluj. Sau la Iasi. Sau in Brasov. Sau in Franta:D
Sau pe Marte..

Vreau si eu salariu de 2000 de euro

2010-02-22T17:30:00.002+02:00

Nu-mi trebuie casa, masina, excursii in strainatate. Nu-mi trebuie nici haine, parfumuri scumpe, bijuterii si alte prostii. Vreau doar sa-i cumpar pastilele mamei, ca sa traiasca.

Vremea pocaintei

2010-02-21T11:12:00.006+02:00

Am inviat dupa aproape o saptamana in care patul, febra, ceaiurile si spirtul medicinal au fost singurii mei tovarasi. Simt capul limpede, corpul usor, vocea vioaie si primavara afara. Sorb cafeaua cu bucuria primei guri de aer proaspat dupa o lunga perioada de penitenta. Fac planuri. Cant. Ascult muzica tare. IES LA PLIMBARE. AFARA.
Dap, viata azi pare ceva mai frumoasa. Rozalie, ghidusa, ca o bucata de plastilina colorata careia pot sa-i dau ce forma vreau eu. Ce mai, azi sunt Prometeu!!
Am scapat de pe stanca cu un mare sentiment de recunostinta. Presarat poate cu ceva vina ascunsa.
Sa va explic.

De fiecare data cand trec printr-o perioada nasoala, in timp ce ma lupt si-s chirchita sub greutatea momentului si pare ca n-am s-o mai scot la capat niciodata, fac tot felul de promisiuni solemne si imi asum tot felul de angajamente pe termen lung, cu convingerea maxima ca le voi respecta daca scap.
- Ma las de fumat. Definitiv.
- De acum inainte, fac sport zilnic.
- Mananc sanatos. Imi ticsesc frigiderul si stomacul cu legume, fructe si zarzavaturi.
- Fac acte caritabile pana la limita sfinteniei.
- Devin cel mai bun om dintre oameni si cel mai iubit dintre pamanteni.

Sunt convinsa ca nu sunt singura. Pe langa betivii loviti de mahmureala in fiecare dimineata, mai trebuie sa existe si oameni normali care se pocaiesc cand penitenta ii loveste dur. Nu stiu ce reusesc ei, dar eu!..

Eu, cum spuneam, imi sorb cafeaua. Plimb recunoscatoare degetul pe marginea fina a canii, inspir adanc aroma, las aburii fierbinti sa-mi mangaie fata, desenez cu migala rotocoale de fum. Cum care fum?! De tigara...

O mogalda numita Minune

2010-02-16T17:32:00.002+02:00

A venit asa, grabita, hotarata, nerabdatoare si vioaie, azi pe la 10 dimineata. Si dintr-o data, ne-a dat pe toti peste cap si ne-a transformat ca in povestile cu zane: sor-mea a devenit mama, sotul ei e tata, eu am devenit matusa si toti am devenit pe loc maturi.
Ce daca e mica, paroasa si imbrobodita? Ce daca doctorii au penalizat-o cu 2 puncte pentru ca n-a vrut sa mai astepte 2-3 saptamani? Ea are puterea sa ne schimbe destinul, ea si-a revendicat cu atata indarjire locul in lume si tot ea, printr-un planset, a adus 2,9 kilograme de fericire in atatea suflete!

Azi am fost, pe rand, titirez, topaitoare si zaluda. Am ras si am plans, concomitent sau alternativ, si tot asa am urcat pe valuri de fericire, de induiosare si de teama. O mogalda a pasit in lume si e asa de mica si fragila, incat cu greu iti vine sa crezi ca e aceeasi faptura care pana mai ieri dadea suturi si upercut-uri pe sub plapuma.

E activa, va zic! Tot azi a avut si prima sedinta foto, direct in incubator, si cel putin la prima vedere pare o minune de fata. De abia astept sa o vad punand lumea la cale, baietii la punct, oamenii si lucrurile din jurul ei in miscare. Ii doresc tot binele din lume si sa o urmareasca la fiecare pas norocul.

Ghici ce? Ninge!!

2010-02-13T12:42:00.002+02:00

Iarna isi revine incet-incet, isi aduna lacrimile de zilele trecute inapoi in troiene si ghetusuri. La Suceava ninge ca-n povesti, pufos si lin. Eu beau o cafea moldoveneasca si depan amintiri din copilarie. Zilele viitoare cred ca pun de-un post mai ceva ca amintirile lui Creanga:)

Fleoşc

2010-02-12T03:11:00.003+02:00

Fleoşc afara, ca iarna a intrat in depresie, plange din cer si-si sufla nasul din troienele de pe trotuare. Fleoşc si pe la mine prin ograda, unde indeletnicirea zilnica a ajuns sa fie privitul cu nasul lipit de geam la marele fleoşc de afara. Fleoşc in papucii prietenilor mei care merg zilnic la birou. Fleoşc si pe la jobul meu, care se va evapora cat ai zice fleoşc peste vreo doua saptamani.
Daa, starea generala este de mare fleoşc!

Tocmai de aia am venit eu la Suceava, unde inca-i ger si gheata, unde mai am, inca, un birou pana la care sa patinez zilnic, unde pot macar sa privesc pe geam la unison cu ai mei si sa disimulez fericirea, cu puterea omului care stie ca asa ii ajuta pe altii. Paradoxul e ca, disimuland, realizez ca, de fapt, jobul, banii, ambitiile neroade, balta de pe trotuar si apa din cer sunt un mare fleoşc, atata timp cat am pe langa mine oamenii la care tin. Si numai bine ce pun punct, inchei plansul de mila, zic "Hai, fleoşc!" si ma simt fericita:)

Comportament de eschimos

2010-02-07T16:31:00.006+02:00

Cand am iesit azi-dimineata din casa, m-am trezit brusc in romanul lui Jack London, Colt Alb. O lume a cainilor zgribuliti, flamanzi, speriati si ca atare nervosi, un peisaj dezolant, complet alb, inghetat si batut de vant, in care oamenii sunt doar niste figuri rare, impiedicate. Pe strada, viscol si ATV-uri. Masinile oricum s-au transformat peste noapte in mici movile albe.
La magazin, cate un temerar cauta o paine, o sticla de Pepsi, un pachet de cafea, ori unul de tigari. Zaboveste apoi in dreptul raftului cu fructe, mai mult ca sa inmagazineze 2 minute de caldura, decat o portie de sanatate.

Afara, cate-un nebun dotat cu lopata si matura scrijeleste troienele.

Dupa 30 de minute de lupta acerba cu natura (altadata 10 minute de mers agale prin parc), Eschimosul se intoarce zgribulit in iglu si, de aici, profita de tehnologia ramasa in picioare (ultima liniuta de semnal wireless) pentru a trimite semnale de fum catre celelalte iglu-uri, situate la colt opus de Polul Nord. Apoi rezuma conversatiile in urmatorul viitor best-seller:

Eskimo life-style: Ce face un eschimos cu timpul liber

1. Capata si mai mult timp liber. Drumurile si scolile sunt inchise, deci o buna parte din populatie ramane in iglu.
2. Doarme. Muuuuult. Se trezeste, mananca si doarme la loc.
3. Sprijina caloriferul. Pentru nefericitii fara termopane, viscolul e o realitate indoor-prezenta. Caldura e o himera captiva in cutia de metal numita calorifer, pe care trebuie sa il imbratiseze cu mult drag cat e ziua de lunga.
4. Se culturalizeaza. Isi aduce aminte de examene, carti necitite, jocuri sudoku si alte din astea. Televizorul urca la rangul de cel mai bun prieten, pe care il rasfoieste mai ceva ca pe-o carte.
5. Creeaza. Copii, articole, colaje, cercei, retete de mancare si instalatii neomoderniste - cum ar fi mamaligi cu fete zambitoare, expuse in galeria de arta numita messenger ($%@&?!?)
6. Injura clipa cand a hotarat sa plece in excursie. O injura de la kilometrul 7 al vreunui drum national, pe care s-a avantat cu 5-6 ore in urma..
7. Iar cei mai temerari, plecati de dimineata la shopping, plimbare, cafele ori vizite, isi decongeleaza tacticos degetele de la picioare.

Zi spornica sa aveti!

Pana la urma, de ce a murit K??

2010-02-01T18:51:00.003+02:00

Budinca, portocale si carti. Si cu asta, am rezumat ultimele trei zile:) Acuma, ca l-am dovedit si pe Kafka (sa-mi explice si mie cineva ce e asa genial la scriitura lui, ca pe mine nu m-a prea convins), ma pregatesc si ma tot conving singura sa invat pentru examenul care se apropie cu pasi repezi. Sau sa fac chestia aia pe care o tot aman la non-job.
Ce reusesc sa obtin in schimb este cate o plimbare sovaitoare in jurul celor cateva zeci de carti din biblioteca. Sunt una si una, respectate, pretuite si inca necunoscute ochilor mei. De-atatea ori le-am pipait copertile, le-am rasfoit paginile anticipand momentul lecturii, le-am adulmecat mirosul lor de anticariat parizian, bucurestean, penescian, incat in momentul de fata mi se par aproape neinteresante. Nu ma atrage niciuna, desi se incadreaza minunat in standardele dupa care societatea apreciaza o carte buna. Stiti, ca-n dragoste:) Sunt asa... for granted, caci ma asteapta cuminti de atatea luni si stiu ca ma vor astepta si de acum incolo. In schimb eu, nerecunoscatoarea, ma simt irezistibil atrasa de luciul nou-nout al celorlalte carti out-there.

Prin urmare, rogu-va, ajutati-ma si pe mine cu niste titluri noi si bune, cu carti de citit in tramvai, la coada la medic, in pat sub plapuma sau pe sustache, la birou. Poftesc grozav dupa carti bune de tot.

Pe ordinea de zi: evadam

2010-01-27T13:14:00.002+02:00

Mi-am innebunit, pe rand, toti prietenii, vecinii&Co.. acum e randul vostru.

Spuneti si voi, nu-i asa ca melodia asta e numai buna de fugit in lumea larga??

Ai curaj sa sari?

2010-01-25T13:26:00.005+02:00

O analogie cum nu se poate mai inspirata si mai adevarata, in acelasi timp:
Scara Ierarhica, conceptul atat de mult promovat in interiorul multinationalelor, este de fapt un trapez, pe care insa foarte putini ajung sa il descopere, din lipsa de initiativa, de curiozitate si de curaj. Explica mai bine Tom Fishburne, omul jumatate manager, jumatate caricaturist, care are in buzunar un creion magic si o diploma Harvard si care a impanzit lumea, presa internationala si multinationalele cu desenele sale iscusite.

Mie nu mi-a placut niciodata ideea de scara ierarhica. Am fugit de cand ma stiu de conceptul acesta, pentru ca nu m-am imaginat niciodata asteptand la coada, cu un numar de ordine in mana, in speranta ca urmatoarea cabina telefonica ce se va elibera imi va fi atribuita.. Drept pentru care anul trecut am facut un salt, cu ochii mai mult inchisi si cu speranta ca voi prinde din zbor bara care trebuie.. Mi-am dat seama apoi ca am nimerit mai sus, dar pe alta scena, una care nu se potrivea intocmai cu ceea ce imi imaginasem. Nici la bal, nici la spital.
Am stat numai cat sa imi trag sufletul, sa ma dezmeticesc si sa analizez situatia. Acum sar din nou. Inchid iar ochii (saltul e mai palpitant si merita tot efortul asa), dar virez mai mult spre dreapta, caci poate de data asta ma prind de bara care trebuie.. Daca nu, reiau salturile pana cand ori nimeresc, ori ma fac acrobat pe viata, ori antre(pre)nor..

Suntem in urma rau!!!!

2010-01-24T00:02:00.004+02:00

Si iata ca intrebarea mea si a multor altora, in urma cu mai bine de un an, si-a gasit raspunsul: Pepsi se rebranduieste! De la inceputul anului au aparut pe drumurile romanesti primele outdoor-uri cu noul logo Pepsi. Da, da, ala cu rictusul. Da, da, ala care acum mai bine de un an trona deja in Times Square si la poalele lui Big Ben..
Probabil o sa mai fie ceva valva promotionala pe tema asta si prin ziarele din Pantelimon, sau o fi deja (nu stiu, nu m-am interesat ca lumea, ca nu mai sunt jurnalist, neah!) dar pe mine panoul ala mare, verde ucigas, cu logo-ul deja prea cunoscut si sloganele-cliseu (ceva de genul "Tu esti schimbarea", bla-bla) mi-au trezit un singur gand:

"BAAAA, da' suntem inapoiati rau de tot!!!!"

E exact ca atunci cand colega mea, Sabrinuta-devoratoarea de site-uri internationale, tuna si trambita despre un concept nou, extrem de interesant, de peste hotare: Second Life. A scris fata textul, a iesit revista, probabil ca vreo doi oameni au si citit articolul.. Cert este ca peste un an, TOATA presa romaneasca si toti "trend-setterii" de pe la noi bubuiau de o super stire: SECOND LIFE...

Mda.. Stiti vreo chirie buna prin, sa zicem, Paris?.. Londra?.. Idaho?????

M-am casatorit!!

2010-01-16T01:38:00.004+02:00

Draga cititorule,

Imi cer iertare pentru ultimele zile de tacere. M-a luat viata pe sus si n-am mai reusit sa adun nici doua vorbe coerente pe monitor. Am inceput anul din plin, cu rasturnari de situatii, surprize peste surprize, asteptari, idei si sperante multe, plus, spre final, o mica reunine ca pentru un nou inceput cu cativa prieteni apropiati. Zeci de schimburi de pareri, zeci de planuri pentru viitor, zeci de intrebari si cateva raspunsuri. In special unul.

Caci, da, intre timp, m-am casatorit!

De cateva zile deja, ne bem cafeaua impreuna dimineata, se uita la mine in timp ce respir o tigara si desenez alte si alte idei pe fumul din jur, ma lasa sa fac planuri de viitor si pentru el, o data cu mine.. Ascultam aceeasi muzica, ma asteapta rabdator cat timp citesc o carte, ma lasa sa dorm dimineata pana tarziu, doar ma tine noaptea treaza:)
Da, recunosc. Desi am zis ca n-am sa o fac, m-am dedicat total lui si numai lui si te-am neglijat, cititorule. Dar sa nu te superi, caci nu esti singurul. Si prietenii s-au bosumflat si pufnesc in pumni de fiecare data cand le spun ca am planuri.
Te rog sa ma ierti, draga cititor; promit ca de acum n-o sa se mai intample.

Cu drag, (inca) a ta,

Danii
Proaspat maritata cu Jobul.

What do you want to do next?

2010-01-07T21:38:00.003+02:00

Sunt un utilizator fidel al internetului. Nu trece aproape nicio zi fara sa imi verific mailul, sa caut informatii, sa citesc presa, blogurile preferate, sau, cum mi se intampla adesea in vacante, sa deschid browser-ul web ca sa il inchid imediat, dandu-mi seama ca singura explicatie a gestului sta in reflex.. Cel mai ades, intru pe net seara, cand imi simt mintea goala, obosita sa-si puna intrebari si sa rezolve probleme, cu speranta ca cine-stie-ce idee motivatoare imi va ateriza in fata ochilor si va elucida cazul.
Azi e una din acele zile. Ma aflu la rascruce de drumuri - an nou, primele 6 luni la noul job, in noul domeniu, primul bilant - nu tocmai satisfacator, o serie de provocari care se profileaza amenintatoare la orizontul personal si profesional.
Asa ca deschid ca omul youtube-ul sa-mi cante-o melodie, doua, trei.. in timp ce ba descalcesc, ba alung ganduri. Nu ma ajuta; versurile fie line, fie nervoase nu reusesc sa clarifice suita de intrebari din capul meu. Trec la trilulilu, incerc sa ma relaxez pe romaneste, apoi caut cu nesat alte si alte pagini..
Si uite-asa, in febra deschiderii de noi "tab"-uri, ma trazneste cu nerusinare, ca o palma intre ochi, fix el, Internetul. Amicul meu de bagat picioarele si "je m'en fiche" ocazional imi aterizeaza urmatoarea intrebare:
What do you want to do next?

Mai, draga Internet, pai de asta aveam eu nevoie?? Daca stiam, nu mai eram acum urcata sus pe tine. Inteleg, nu esti tu de vina; e browser-ul asta web ponosit care te face sa intrebi acelasi lucru de fiecare data cand dau new tab. Dar tot iti simt umbra de ironie in spatele semnului de intrebare..

Morala: Era tehnologiei au ba, unele informatii, cum ar fi raspunsurile la unele intrebari de capatai, nu se gasesc nici macar pe net. Aici, traditia romaneasca de a lasa pe poimaine ce trebuia sa fi facut ieri nu merge si cu asta basta. Nu ne maturizam si nici nu crestem cu netul in fata, ci the old fashioned way, cu problemele disecate in fata oprobriului public. Ne cam dor ochii, ni se zbarceste pielea de greu si griji (deh, trebuiau sa apara si ridurile de undeva), nu ne prea place, dar alta cale nu-i. Mai devreme sau mai tarziu, cineva tot ne va lua la intrebari daca noi n-o facem.

So, what do you want to do next?

In loc de New Year's Resolution

2009-12-30T15:45:00.003+02:00

Toate listele, promisiunile, obiectivele de la fiecare inceput de an, ale fiecarui om de pe planeta, au in comun cel putin optimismul si zambetul pe care acesta il aduce cu sine.
Eu am o melodie pentru toate astea, pe care o impart cu voi, si mai ales un vers:
"I carry the Sun in a golden cup, the Moon in a silver bag"
An Nou cu bine, toata lumea!

Pinguinul, din nou

2009-12-26T03:55:00.004+02:00

Brr.. Nu inteleg exact cum, dar e clar! Avem de-a face cu un fenomen. Da, tot el, Pinguinul. Cine nu pricepe, sa se mai uite o data aici.
Sedeam acum cateva ore si ma minunam cu un zambet mare si tamp pe fata, despicam fire in patru, analizam, eram gata-gata sa pricep si iar o luam de la capat cu minunarea.. Face ce face pinguinul asta si uite-asa scoate toti romanasii de la mese, ii pune in ordine si apoi in miscare si uneste natiunea! Azi am vazut asa: burti scoase la inaintare, la un loc cu dosuri aliniate ca la domino; sutiene albe asortate cu cizmele, parte integranta dintr-o tinuta complet neagra (?!!?), pulovere de lana purtate direct peste cheptul paros, meshe blonde, fuste din pene si cizme de lac, ciorapi cu model si maieuri mulate peste sunci, tinute cu gust si altele cu ambitie.. Dar toate, absolut toate minunile astea dansau (ma rog, asa i se zice) ingramadite printre mese, pe langa pereti, printre fetze chinuite de aceeasi minunare ca si a mea.
Dap, astia suntem. Asta-i poporul din care facem parte. Trebuie sa-i iubim, ca-s ai nostri, n-avem incotro. Data viitoare, ma arunc si eu in multime. Vorba inteleptului: Nu poti sa-i combati, aliaza-te cu ei. Lor le vindem inghetata, lor le facem propaganda electorala.
Obama din State a avut creier sa speculeze Marea Miscare Virtuala numita social media si a castigat alegerile; daca Geoana de Romania ar fi fost la fel de inspirat incat sa valorifice Marea Miscare Nationala aka "Pinguinul", n-ar mai fi fost acum subiectul celui mai scurt banc romanesc..

Inapoi la valorile de baza

2009-12-25T19:38:00.004+02:00

Printre chisti, sorici, carnati si muraturi, colinde, globuri, ghirlande si brad, nostalgii, vin fiert, portocale, rude si prieteni, mai e ceva ce aduce a Craciun cu miros de copilarie:

No, cum s-ar spune

2009-12-24T14:35:00.002+02:00

CRACIUN FERICIT!!

PR, mult glam si o lopata

2009-12-21T21:23:00.002+02:00

Dintotdeauna am visat sa ma fac PR. Bine, pe la 10 ani ideea de PR nu se numea asa, nu se numea in niciun fel, dar se confunda cu imaginea unei cucoane faine de 30 de ani, musai blonda, cu parul strans in coc frantuzesc (foarte chic la vremea aia) si musai-musai cu ochelari-de-vaduva-de-mafiot pe nas sau macar pe cap, iesind detasata de la volanul unei masini de lux.
Atunci, eram nelipsita de la petreceri selecte, cocktailuri rafinate, pe care reuseam sa le strecor cu brio in programul si asa incarcat de super-business-ul in care aveam un rol cheie.
Si au trecut vreo 10-15 ani...

Si sunt PR. Mai mult chiar, director de comunicare (asa-i ca suna mai bine?)
Am fost la evenimente si cocktailuri, si petreceri (ca mi se par mai degraba plictisitoare e partea a doua)
Sunt blonda si uneori port coc frantuzesc.
Am ochelari-de-vaduva-de-mafiot. Pe raft, in biblioteca, acasa.
N-am masina.. dar n-am nici 30 de ani:D

Pe scurt, in scris, am parte de tot glamul la care am visat cand eram mica. Unde mai pui ca m-am plimbat azi cu un super-extra SUV, Mercedes, dotat cu congelator la bord, plus sofer personal!
(In realitate, am stat in dreapta unei camionete dotate cu agregat frigorific, in incercarea de a distribui 18 torturi de inghetata in 18 puncte distincte din Bucuresti - Incercati voi asta prin traficul de dinainte de Craciun). Si am avut parte de glam cu varf si indesat, cand alergam shontac-shontac prin zapada, cu cadourile dupa mine, cand am facut spagatul pe gresia inghetata, fix la intrarea intr-o cladire de birouri, dar mai ales atunci cand masina s-a impotmolit intr-un maldar de zapada, am luat lopata vitejeste in maini si am inceput sa eliberam roata prizoniera.. Cred ca la un moment dat am si incercat sa imping utilajul de 3 tone, dar nu mai sunt sigura, e foarte posibil ca gerul sa se fi extins de la degetele congelate ale picioarelor la creier...
Nu degeaba se spune "ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa se indeplineasca"..

De veghe in pomul de Craciun

2009-12-16T17:33:00.003+02:00

Prea multul roz din ultima vreme ma determina sa scormonesc prin cutia cu ornamente de Craciun, dupa globurile care mi-au colorat ultimele zile. Here it goes..
- Cluj - foarte frumos oras, cu oameni pasnici si civilizati, fara caini (trebuie sa recunosc ca uitasem cum e sa te plimbi noaptea pe strazi, teleleu, fara sa iti fie frica), cu spirit viu si arhitectura veche.
- Doua carti gata, una mai are putin si capituleaza si ea.
- Sabrina - nu eroina jucata de Audrey Hepburn, desi cred ca i-ar face fata cu brio rolului. E vorba de prietena mea Sabrina, care m-a vegheat mai ceva ca o mama si ma tine chiar si acum sub stricta observatie. Multumesc:)
- Excalibur, carafa de vin fiert si viscolul de la miezul noptii - o marti seara numai buna de reinnodat prietenii.
- Cismigiu, turta dulce si mult spirit de poveste - urmeaza varianta trei, de data asta si cu zapada, si cu beculete:)
- Impodobitul bradului de Craciun si bomboanele cu nuca de cocos - mmmai vreau..
Si ca incheiere, pe fundal de colinde americanesti, un La Multi Ani mare Corinei.

Ce va recomand in weekend

2009-12-12T11:44:00.003+02:00

Scoateti sufletul de copil de la naftalina, puneti-va manusi groase in maini, un fes colorat si un zambet mare pe fata..
Si mergeti la o plimbare in Cismigiu, pe inserat, cand numai bine se aprind beculetele de Craciun si frigul de noapte nu va fi apucat sa isi intre in drepturi. Luati-o pe alei, teleleu, luati-va dupa mirosul de turta dulce, carnati de porc, vin fiert, dupa rasetele entuziasmate ale copiilor. Faceti poze cu sania lui Mos Craciun si cei patru reni (Mosul si ceilalti reni n-au sosit inca, probabil asteapta sa vina Ajunul, iar pe Rudolph nu l-am zarit, e ocupat probabil cu filmarile, in perioada asta el e cel mai solicitat..)
Inainte insa, scoateti repejor nasul pe geam - poate mai prindeti un fulg de nea ratacit prin aer.
Afara ninge!!

Crezul

2009-12-10T00:13:00.004+02:00

Prea multe rautati in ultima vreme. Prea multa incrancenare, prea multe ganduri, stres, nervi macinati, energii negative. Prea multe nopti nedormite pentru lucruri care, la urma urmei, nu conteaza. Si mai trist, prea multi oameni faini care au capitulat in fata nimicniciei. Iar pe fata lor, in loc de entuziasmul si forta pe care ti le dau competenta, inteligenta si increderea in lucrul bine facut, stau acum oboseala, dezamagirea si resemnarea.
1, 2, 3, 4, 5, aproape 6 randuri despre asta. Prea multe si prea am facut parte dintre randurile astea pana acum - eu si multi altii care au macar un dram de valori dupa care se ghideaza.

Vine indata un an nou. Si, ca la fiecare inceput de an, imi voi face lista de obiective. Voi reporta cu rusine multele obiective ramase neindeplinite in 2009 si ma voi angaja cu indarjire sa le duc la capat in 2010. 2009 a fost un an greu, 2010 se anunta provocator.
Imi incarc de pe acum bateriile pentru anul viitor. Adun optimism, incredere, speranta, putere, strang din dinti, inlatur teama, ma incapatanez sa imi setez planuri marete si cred in ele. Deschid usa tuturor oportunitatilor posibile. Doar asa, imi pastrez singura avere incontestabila: independenta.
Independenta si credinta te fac puternic.
Asta va fi crezul meu in 2010. Voi.. pe ce va axati?

Lost in translation

2009-12-06T02:09:00.004+02:00

As vedea filmul asta oricand, on and on, si nu m-as plictisi. Ziua, noaptea, in pat, pe scaun, in picioare, pe bucati sau tot odata.. Sa fie Asia, Scarlett, ideea de a calatori in lumea larga, faptul ca personajele isi gasesc cu greutate locul? Ori, poate, chiar e un film foarte bun, cu muzica buna?.. Dap, tocmai l-am mai vazut o data.

Pe vremea mea...

2009-12-03T00:09:00.005+02:00

Anul trecut pe vremea asta (plus/minus o saptamana) mergeam la festivalul de film francez, chicoteam si ascultam muzica la birou, pierdeam o revista draga, castigam un om drag, faceam planuri indraznete, aveam gauri in buget, dar si mici bucurii in suflet.
Acum doi ani, in 2007, tot pe vremea asta, abia ma dezmeticeam dupa o vara completa in State si visam la un Craciun de poveste, tot american, undeva in Maine.
Cu patru ani in urma, traiam din plin prima iubire pe - ce alta melodie mai buna decat - Happy Hippo, "The lion sleeps tonight". Eram un copil care crea coregrafii, canta din toata inima in vazul tuturor, zambea cat casa si in tot acest timp isi imagina ca e un om mare.
Acum, pe vremea asta, ma simt ca Romania - intr-o perpetua tranzitie. Tot cant din inima, dar in intimitatea casei mele. Tot zambesc, desi uneori ca sa maschez lacrimile. Dansez, uneori ca medicament, alteori din pura placere.

Nu-s chiar copil, dar nici om mare dupa norma societatii nu vreau sa fiu.. mai ales ca Happy Hippo e inca printre video-urile mele preferate. La urma urmei, pe ce criterii clasifici oamenii in mari si mici?

Daca esti posac, vesnic ingrijorat si zaci in resemnare, nu mai gusti un cantec shod, nu mai razi prosteste si nu mai dansezi, se cheama ca esti mare? Matur??
Iar daca ai 35 de ani, un job ticsit de responsabilitati, casa ta, masina, verigheta, si inca te pierzi printre rafturile cu jucarii din hipermarket si-ti umpli casa de obiecte si rasete vesele, se cheama ca esti pueril?? Copil??? Sau se cheama ca te bucuri de viata?

Sa tupaim, asadar!

Fata cu agenda, v-ati pierdut sirul!

2009-11-28T23:47:00.002+02:00

Stiti care-i culmea agendelor?
Dezorganizarea.

Cand scoala, jobul, munca domestica, cheltuielile, pana si intalnirile cu prietenii stau frumos oranduite intr-o agenda, se intampla ca devii dependenta de ea. Nu mai poti gandi, face cumparaturi si lucra eficient in absenta nelipsitei prietene de nadejde care-ti ordoneaza frumos si colorat ideile, dimineata la cafea sau seara inainte de culcare.. Ajungi sa gandesti ca o agenda, sa gasesti reconfortanta insiruirea de idei si planuri pe hartie (fie ea si hartie imaginara uneori).
Din exces de zel, adesea agenda zilnica depaseste cu mult limita umana de obiective. Si atunci incepi sa separi obiectivele - ca la carte - in functie de prioritate, importanta, destinatie.. In contextul acesta, achizitia de agende capata o semnificatie aparte; devii un critic exigent in materie de forma, culoare, grafica si structura. Si uite-asa, ajungi sa iti incarci viata cu agende frumoase, pe care esti oricand bucuros sa le dai oamenilor dragi, sa le rasfoiesti cu pofta anticipand ideile marete pe care urmeaza sa le gazduiasca. Si mai ajungi sa ai mult prea multe agende, toate pline: una pentru idei, una pentru planificarea zilei, una pentru casa&cumparaturi, una just-in-case..
Si-apoi stai sa te intrebi de ce e bahaos in capul tau. De ce trec zile la rand in care nu faci decat sa reportezi sarcini de azi pe maine, desi te simti muncit la maxim? Cum de esti dezorganizat si te simti ineficient cand te cari mereu cu 3 agende dupa tine?! Eu cred ca mi-am atins culmea. Paradoxal, singura solutie care-mi vine in minte acum e sa imi iau o agenda maaare (si doar una), cu care sa incep o revolutie a planificarii: gata cu stresul si nervii, reintra in vigoare pauza de masa, cititul presei si cel putin o melodie pe zi. Nu stiu de ce imi pare tare nerealist planul asta de bataie...

Voi cum va organizati munca? Cine castiga in fata deadline-ului: munca sau viata personala?

N-am voie somn

2009-11-26T23:54:00.003+02:00

Uf... citesc pe blogurile altora ca "ce bine ca maine e vineri, ca vineri e inainte de weekend, ca-n weekend e bine si roz".. si ma intreb: Cum era, dom'le, pe vremea aia?.. Ca la mine maine e vineri, si vineri e inainte de weekend, dar asta numai motiv de bucurie nu e. Asta inseamna doar ca mai am o zi sa rezolv lucrurile alea multe si nasoale pentru care am avut la dispozitie o saptamana, apoi 3 zile, apoi 2 si-acum una.. Si promit ca n-am stat degeaba pana acum! Ma dor oasele de la bagajele pe care le-am carat prin 3 trenuri si multe masini, ochii de la laptopul cu care traiesc in simbioza, capul de la nervii inutili si totusi prezenti, ma doare urechea de la atata ascultat, iar pe telefonul meu il doare bateria de la atatea descarcari si incarcari incomplete, pe fuga, mereu cu incarcatoare de imprumut. Zambetul amabil e imbecil acum, iar stresul sufera o depresie din lipsa de concediu.
As da o dushca mare de vodca pe gat, as striga din adancul plamanilor - nu, as urla de-a binelea - mi-as baga elegant picioarele in tot si m-as duce haiduceste in lumea larga.
Dar... trag aer in piept, gandesc pozitiv (sau, ma rog, incerc), caut rabdarea cu lupa si o scot la inaintare, caci maine e o noua zi. Adica, azi. Ca a trecut de 12.
Si daca va intrebati, da, sunt la Suceava.
De la nivelul oboselii acumulate in ultimul timp, ziua de vineri se anunta pantagruelica in termeni de efort, concentrare, munca, nervi si strans din dinti. Iar singura solutie ca sa ma menajez vineri e sa nu dorm azi.. adica tot vineri, dar la inceput. Am la dispozitie 17 ore. Asta mi-aduce aminte de task-force-urile din timpul facultatii, cand am atins performanta sa citesc 400 pagini in 4 ore. Sper ca mai stiu cum se face...
AMR: 16 ore si 45 minute.

Oda tehnologiei

2009-11-24T16:25:00.002+02:00

Celei care ma duce acum de la Bucuresti la Iasi si ma va duce maine de la Iasi la Suceava. Celei care, in tot acest timp, imi duce vorbele din locuri uitate de lume la Bucuresti, Suceava, Braila, Ploiesti si deleaga sarcini in numele meu.
Celei care, tot acum, imi poarta gandurile bune catre Iasi, din nou Suceava, Bucuresti si dincolo de ele.
Celei care, in ultimele 4 ore, m-a ajutat sa ma deplasez, in timp ce munceam, rezolvam, dezbateam, planificam si imi imaginam o gramazime de lucruri:)
Zi buna sa aveti, trec pe off-line, ca e apus de soare in miristile astea pe unde ma aflu si asemenea peisaj merita o carte.

Faceti copii

2009-11-22T22:08:00.003+02:00

Da, da. Ati auzit bine. Faceti copii, dragilor. E pentru binele vostru.

1. Azi 22% dintre romani au votat cu bunul simt si cu masurile anti-criza adevarate, alea despre care scrie in carti si pentru care economistii din lumea larga nu au luat degeaba premii. Bag mana in foc ca cel putin jumatate dintre cele 22% au venit de la oameni sub 30 de ani si in special de la aceia care au stat cate 3-4-5 ore la cozi sa-si exercite amaratul de drept care le-a mai ramas. Inca 10 procente de copii si dadeam o sansa si bunului simt sa faca ce-i poate mintea. N-aveam garantia ca reprezentantii lui poarta chiloti de Superman si aveau sa scoata tara din criza, dar macar dadeam o sansa bunului simt ca ideologie reprezentativa, daca nu ca masura salvatoare. Eu zic in continuare ca cea mai mare drama a tarii asteia nu e criza economica, ci criza de caracter a oamenilor sai.
2. Alte cate 30 de procente s-au dus spre subventii, pensii si salarii - atentie - de la stat. Asta sustin cele doua variante semi-onirice ramase, adanc ancorate in trecutul nostru comunist. Acelea care "ne dau pensii mari, tot mai mari" in paralel cu cresterea salariilor bugetarilor. Peste cateva decenii, eu, voi si altii ca noi (care muncesc pana la epuizare pentru un trai decent pe planeta asta) o sa ajungem la pensie. Surpriza: n-o sa aiba cine sa contribuie la stat pentru pensia noastra, din moment ce tara asta e in criza de copii (aia care se mai nasc ori mor prin spitale mucegaite, ori fug mancand pamantul peste granite). Asa ca faceti copii ca sa aiba cine sa va dea bani de pensie, orbecaind pana la 12 noaptea prin birouri.
3. In momentul de fata, suntem batrani si-n buletin, si-n gandire. Suntem prosti, ignoranti, iresponsabili si naivi. Behaim cu steaguri in mana in speranta ca "tatucul" recunoscator ne va da si noua un mic si o bere in timp ce ne bate superior cu mana pe spate. Suntem mici, dar mici de tot, din moment ce trebuie sa stam cu sutele ore in sir ca sa compensam, printr-o stampila, ceea ce altii cu autocarele rezolva in 15 minute.

Asa ca faceti copii si apoi luati-va macar 30 minute pe zi ca sa le faceti educatie. Puneti-le o carte in mana, o vorba inteleapta in cap si o samanta de personalitate. Ca noi aparent n-am prea avut sansa.

Semnati aici

2009-11-21T19:02:00.001+02:00

Meet Dave and sign below.

Sign here.

Din nou momentul acela..

2009-11-20T02:34:00.002+02:00

..cand raman cu gura cascata sau zambesc tamp vreme de 30 min de una singura. Da, seful meu (care inca pastreaza titlul de "probably the best chief in the world") a mai raspuns la niste intrebari din partea presei. Ca de obicei, onest, curajos si sugubat. Probabil cuvintele mele suna ca cea mai mare linguseala de pe planeta, dar va spun sincer ca sunt sincera. De fapt, cam toti cei cu care a stat de vorba au avut o reactie similara.
Uneori ma tem de proportiile entuziasmului meu fata de firma in care lucrez. "Noroc" ca nu e mereu usor si mai revin cu picioarele pe pamantul obositilor.
Pana una-alta, asteptam cu interes viitorul numar din Business Magazin. Apare miercuri, ca de obicei:)

Cafea cu gust amar si aroma de zambet

2009-11-19T10:11:00.006+02:00

M-am trezit tarziu, cu un mesaj tiuind in telefonul de serviciu inca de la ora 7 fara un minut. I-am raspuns, 3 ore mai tarziu, cu un zambet in glas si mii de griji in minte. Inainte insa, am zis buna dimineata teancului de reviste, acte si treburi urgente care ma intampina fidel pe birou in fiecare zi, pe drumul catre prima gura de cafea.
Azi nu e o zi mult diferita de toate celelalte. A venit, in mare, cu acelasi gen de preocupari si intrebari, cu aceeasi cantitate de oboseala acumulata de-a lungul ultimelor luni de zile si cu aceeasi pofta de muzica si de umblat hai-hui dintotdeauna.
Cu toate astea, ziua de azi o simt ca pe un re-boot.

Mi-am revazut aseara colegii. Si prin colegi, ma refer la oamenii cu care am impartit pana acum 5 luni un coltisor de redactie. Cred ca o sa-i port tot timpul in suflet, pe unii dintre ei mai mult ca pe ceilalti, si o sa le fiu vesnic recunoscatoare pentru zambetele calde, vorbele inspirate si truda zilnica pentru o presa mai buna. Aroma e de zambet, gustul e amar.

Am asistat aseara la celebrarea a 20 de ani de capitalism. Am deschis cu infrigurare ziarul de dimineata sa vad rezumatul: 20 de ani e o perioada scurta de timp, raportata la istorie. Prea scurta ca sa se intample minuni. Iar tara noastra avea oricum nevoie de mai mult timp ca sa-si revina din handicap, chiar si in ipoteza unei conduceri responsabile. Eforturile sporadice ale unor politicieni in sensul schimbarii pozitive (atunci cand au putut fi duse la bun sfarsit) i-au costat mult in termeni de nervi, timp si popularitate. Daca mai exista, mana de oameni cu initiative politice bune prefera acum conul de umbra si propria bunastare psihica si fizica, in loc sa se zbuciume pentru un popor iresponsabil. Initiativele antreprenoriale, mai dese, au pornit haotic si continua asa dupa doua decenii - un slalom perpetuu printre legi mereu in miscare.
Raportati la istorie si la contextul mondial, suntem niste inapoiati. Realizarile din ultimii 20 de ani, desi semnificative, ne tin inca departe de realitatea mondiala. Tranzitia catre democratie s-a facut in statistici, nu si in mintile oamenilor. Ca sa parafrazez un prieten american, contam pe glob cam cat negru sub unghie, poate nici atat. Intentiile bune ale unora sunt praf in ochii comparativ cu intunecimea si debusolarea norodului. Si partea trista e ca nici nu avem garantia ca modelele internationale pe care le urmam sunt bune; dimpotriva, avem toate motivele sa ne indoim de ele.
Imi vin in minte acum discursurile pompoase ale unor politicieni trasi pe dreapta. Persista zambetul de la plecare al lui Dan Sucu (Mobexpert), omul care in ultimele luni a tot tras semnale de alarma la adresa viitorului economiei romanesti. Evenimentul de aseara a avut aroma de zambet, gustul a fost insa amar.

Si cafeaua de azi are gust amar; aroma de zambet se pastreaza de aseara si are legatura strict cu bucuria revederii colegilor dragi. Mai e la mijloc si raza de speranta ca eu voi avea timp sa fac mai bine - pentru mine, daca nu pentru mai multi.
Cred ca drama tarii asteia e ignoranta, mai mult ca in alte tari in curs de dezvoltare. De aici pleaca lipsa de intelegere a poporului fata de lumea in care traieste. De unde rezulta iresponsabilitatea cronica a peste 20 milioane de romani. Un popor intreg actioneaza sub impulsul beneficiului imediat, fara strategie si fara minimul de atentie acordat efectelor pe termen lung ale actiunilor individuale. Si ramane surprins cand se trezeste dupa 20 de ani la cativa milimetri fata de linia de start. Un popor intreg se comporta iresponsabil, dar cere cu vehementa responsabilitate si eficienta unui singur om: presedintele. Pun pariu ca 99% dintre cei mai zgomotosi nici nu stiu ce inseamna asta. Ce rezulta seamana cu presul de mucuri de tigara din urma salvatorilor Rosiei Montane.
Cu putin noroc, or mai fi 1 milion de romani responsabili. As fi ipocrita sa spun ca ma numar printre ei. Dar macar caut cosul de gunoi inainte de a arunca pe jos si-mi caut propriile greseli inainte de a arunca cu vina.

Cu ochii larg deschisi

2009-11-15T16:34:00.005+02:00

Iau o pauza de respiro.
Mi se zburatacesc nervii prin vene, imi misuna lacrimile in spatele pleoapelor, imi bate inima in stomac, ma doare capul de suparare, si ciuda, si neputinta, iar pe alocuri, mi se opreste respiratia pentru cateva secunde.
Nu mai pot.
Nu pot continua sa ma zbat pentru problemele altora, cand ei nu vor sa inteleaga, sa si le rezolve. Mi se rupe inima in doua, de mila si de durere, cand vad atata nefericire, dar si atata incrancenare in sufletele oamenilor. Mai mult, dau peste tot de probleme - ale altora, caci in vartejul asta, nici nu mai am energie sa ma gandesc la mine. Si nici nu mai vreau - daca descopar cumva si pe acolo ceva in neregula? Parca am deschis usa unui cersetor, si toti amaratii si sarmanii din lumea asta au navalit dupa el. Toti. Si eu ii las pe toti sa intre asa, cu bocancii murdari de existenta lor mizera, si sa navaleasca la mine in casa. In goana lor orbeasca, nu-si dau seama ca ma calca pe talpi, ca ma imbrancesc si ca bagajele lor greoaie ma zgarie in treacat pe maini si pe fata. Si eu nu ripostez, ca-i simt ai mei si ma simt responsabila pentru ei.
Dar boala, ura, mizeria, saracia, nefericirea, rautatea, neputinta sunt peste tot.
Iar cand nu le au, oamenii si le creeaza: printr-o tendinta bolnava de a vedea doar intr-o directie (si aia prost aleasa), prin refuzul de a (se) intelege, de a actiona cu cap, matur si responsabil, prin lipsa acuta de empatie si incapacitatea totala de comunicare. Si de aici, un intreg cerc vicios: caci nimic nu se impregneaza mai bine in peretii caselor, in haine, in par si in inimi ca nefericirea.
Cand nu sunt in cercul imediat de cunostinte, sunt la televizor, pe undele radio, la coada la magazin, in discutiile colegilor de autobuz, in urechea omului care vorbeste la telefon in apropiere.
Se spune ca virusul B e cel mai contagios si mai viclean dintre virusi, dar un studiu pe care l-am citit recent spune ca starile emotionale il detroneaza cu brio. Studiul respectiv arata ca proasta dispozitie, nefericirea si orice sentiment negativ se transmit de la distanta si ajung sa influenteze nu numai actiunile individuale, dar si decizii de business ori politice. Principiul de actiune e bataia de fluture care provoaca o furtuna in coltul opus al lumii.

In asemenea context, orice om prins in mijlocul vartejului provocat de altii are cam doua optiuni: se agita sa-i ajute pe ceilalti si se afunda in noroi pana la ochi dupa ei, pana se pierde in mocirla, tot tinand mana intinsa degeaba, sau se sustrage cu egoism si cu inima crapata, ia o gura mare de aer, lasandu-i pe ceilalti sa-si vada de ale lor in continuare (sau sa NU vada, dupa caz).

Eu azi am zis stop. Cred ca poti ajuta mai mult pastrandu-ti mintea intreaga si sufletul curat, decat acolo, cu manecile suflecate si noroiul pana la piept. Iti pastrezi energia pentru momentul cand cineva chiar va dori sa iasa din groapa.
Mai cred si ca fericirea sau nefericirea e o chestiune legata de alegere; iar chestia asta poate fi inteleasa in mai multe feluri: ca alegi zilnic cum sa fii, fericit au ba; dar si ca o alegere proasta la momentul T zero poate da nastere unui lant al slabiciunilor egal cu nefericire la infinit.

Si poliloghia asta as putea-o duce la infinit, dar pun stop si aici. La urma urmei, concentrandu-te prea mult pe aspectele nasoale e ca si cum le-ai trai. Mai bine casc ochii, inhalez aer rece de noiembrie, miros Craciunul pe strazi si aud optimism in vocea lui Armstrong. Hai sa alegem o viata frumoasa.

Mic exercitiu de anticipatie

2009-11-10T03:03:00.003+02:00

Stam in casa, ascultam muzica lina, bem un pahar de vin, mancam o portocala, miroase a scortisoara. Scriu cu tastele, cu pixul si cu gandurile.
Afara, aerul e alb si lumina felinarelor difuza.
Si ninge.
Fulgi aaaalbi, maaari, tacuti... strazile se acopera incet-incet.. masinile tac, oamenii lipesc nasurile de geamurile aburite si se bucura. Nu se aude decat freamatul inimilor de copii.

Maine ne scoatem saniile si iesim pe derdelus, sa strigam "hepa" cat ne tin plamanii. Pregatim arsenalul de manusi, fulare si caciuli cu urechi. Ne antrenam mainile pentru bulgari si genunchii pentru ski. Si mai mancam o portocala ninsa cu scortisoara.
Nu-i asa ca-i bine?

Zero

2009-11-08T23:23:00.003+02:00

Simt multe si nu simt nimic. Imi trebuie multe si nu-mi trebuie nimic. Fac multe si nimic. Nu spun nimic interesant aici. E doar teren viran pe care ma chinui sa construiesc ceva, de ceva vreme, dar.. nimic. Zero. Nul. Nihil. Niente.
Cred ca sunt in stand-by sau ceva de genul. Cred ca asta e starea pe care o anticipam acum cateva luni cand am decis sa o iau de la zero. Un amalgam de chestii, o multitudine de variante, dintre care n-aleg niciuna - merg cu obstinatie drept inainte, fara sa vad exact ce e in fata.

O natie de bolnavi

2009-11-06T17:36:00.003+02:00

Nu vorbesc aici de gripa porcului care a umplut toate spitalele, de trebuie sa-ti rezervi in avans un pat in salonul de consultatie.

Ma uit in schimb la ai mei, la mine, la rude, la prieteni, la toti cei dragi, la oamenii cu care ma intersectez ocazional. Peste tot aud, vad, intuiesc boli. Doar in ultimele 24 ore mi-am petrecut minim 4 ore dezbatand problemele de sanatate a cel putin 5 oameni. Si nici macar nu m-am pus pe mine la socoteala, pentru ca in jurul meu se invart probleme mult mai urgente decat o durere de spate sau o banala raceala.
Cel mai trist e ca, in miezul majoritatii problemelor de care aud, sade nu atat susceptibilitatea de boala a oamenilor in general, cat incompetenta si neglijenta medicilor. Si mi se pare normal atunci sa ma revolt, sa ridic intrebari, sa ma frustrez in fata monumentelor de dezinteres cu care se identifica 90% dintre medicii romani.
Nu mi se pare normal sa alergi din spital in spital in cautarea vindecarii, ca pe la a 5-a unitate medicala sa nu-ti mai doresti altceva decat o persoana capabila macar sa te asculte.
Mi se pare terifiant ca uneori, esti dispus sa dai si luna de pe cer, si casa de pe pamant, unui medic competent care sa te ajute, dar realizezi ca n-ai cui.
Mi se pare anormal ca medicii sa dea din umeri inainte de a-si face investigatiile complet. La fel de condamnabil mi se pare si sa trimiti acasa un om fara un diagnostic, fara sa stii ca ai facut tot ce puteai ca sa te numesti medic. E si mai condamnabil sa trimiti acasa un pacient cu un verdict sumbru, bazat pe ghicite si investigatii incomplete.
Nu mi se pare normal ca eu, om fara pregatire in domeniu, sa pot obtine pe net informatii, dar sa constat ca medicii nu le stiu, nu le-au cautat si nici macar nu s-au gandit sa le caute.
Mi se pare de-a dreptul oripilant cand soarta unui om e pecetluita de o banala afectiune tratata necorespunzator de un medic.
Mi se pare rusinos si trist pana la lacrimi faptul ca spitalele noastre nu au echipamente, tehnologie si medicamente pentru vindecarea oamenilor. Dar mi se pare condamnabila pana la gratii lipsa de bun simt, de umanitate si de responsabilitate a unor medici.

Daca ar fi sa extrapolez la intreaga populatie cazurile medicale pe care le stiu, ar insemna ca peste 70% dintre bolile romanilor se datoreaza neglijentei medicilor:
- cataracta tratata incomplet a dus la orbirea unui copil de 9 ani
- operatie de hernie gresita, s-a soldat cu extirparea unei bune portiuni din intestine si un verdict scurt si sumbru pentru pacient.
- hepatite, virusi si infectii descoperite in momente critice, prea tarziu pentru vindecare, desi fusesera timp de zeci de ani sub nasul doctorilor/doctorului.

Daca vi s-a taiat brusc pofta de mancare, imi cer scuze, dar nu imi pare rau. Imi pare rau de oamenii care trec prin asta. Cred insa ca fiecare dintre noi ar trebui sa stie in ce ape ne scaldam cu totii. Inainte sa va lasati cu ochii inchisi in mana unui singur doctor, informati-va bine. Testati piata intocmai cum faceti atunci cand cautati un furnizor. Cereti doua-trei oferte, alese pe spranceana, confruntati-le, informati-va separat din surse actuale si specializate, spuneti un "Doamne ajuta!" mare si luati o decizie. Pentru ca de multe ori, cei mai bolnavi oameni nu sunt cei cu vederea nesigura sau cu intestinele pe afara.
Oamenii cu adevarat bolnavi sunt cei cu iresponsabilitate cronica.

Iubitul meu, instalatorul

2009-11-05T10:50:00.002+02:00

Daca pana alaltaieri imobiliarele erau viata mea, de ieri stiu: barbatul vietii mele e instalatorul.

Normal, e omul nelipsit din ultimii 5 ani si 9 case. Mi-a fost alaturi in momentele-cheie din viata bucuresteana.
..In weekendul ala minunat, cand asteptam cu nerabdare sa plec la Mogosoaia, cu cine mi-am baut eu cafeaua de dimineata? Si cine m-a condus atunci pe usa?
..In toate zilele stresante din sesiune, ori in diminetile cu dead-line-uri stranse la revista, cine mi-a asigurat fundalul muzical si sursele de inspiratie cum numai un adevarat maestru ar fi fost capabil?
..Cine m-a determinat sa iau o pauza de la munca, de fiecare data cand ma scufundam in sarcini, dead-line-uri si probleme urgente?
..La cine m-am gandit eu cel mai des in timpul dusului? (privind, bineinteles, ingrozita, apa care se scurgea de sub cada..)
..In "teambuilding-urile" cu tema acvatica dintre vecini, cine a fost mediatorul?
..Cu cine am discutat eu, in nenumarate randuri, despre politica, sport, cultura si copii, la marginea unei tigari si a unei cafele?
..Cine te convinge de fiecare data sa schimbi robinetele abia puse, deoarece "exista ocazia" sa se strice? Si-apoi iti explica rabdator diferenta de calitate dintre teava galbena si teava mai putin galbena?

O, da, instalatorul.. Cate clipe frumoasa am petrecut impreuna! I
Imi sta alaturi chiar si acum. Adica, serios, chiar acum. Geanta lui doldora de unelte, cabluri si carpe, ma priveste plina de intelepciune de la mai putin de un-metru-de-faianta-distanta.

Cred ca oamenii ar trebui sa invete sa aprecieze asemenea fiinte rare, atat de necesare existentei noastre umile. Pana una-alta, eu ma sustrag de la treaba, de nevoie, nu de voie, si pun de doua cafele..

Despre a spune nimic si a intelege totul (2)

2009-10-29T03:23:00.005+02:00

Oameni buni, luati din cand in cand o pauza de la vorbit.
Abtineti-va sa insirati cuvant dupa cuvant pe banda rulanta, peste menu-urile din restaurante si baruri, pe undele wireless, peste cafele si ceaiuri nesfarsite, peste tastaturi, birouri si task-uri usturatoare, peste orele din viata celorlalti.

Incercati macar o data sa trageti aer in piept, sa va sprijiniti linistiti de speteaza scaunului si sa asistati. Lasati-i pe cei din jur sa vorbeasca si nu-i mai considerati buni doar ca sa va asculte. Poate ca n-au nimic de spus, dar uneori, cel mai bun mod de comunicare intre oameni e tacerea. Mai ascultati-va si pe voi. Cel mai mare risc pe care si-l asuma vorbitorul e sa nu se auda pe sine.
E incredibil cat de multe lucruri poti afla asa, cu riscul chiar de a-i cunoaste pe ceilalti (si pe tine) mai bine:
- ca cel de langa tine minte;
- ca oamenii se mint pe sine;
- ca ai de-a face cu o competitie tacita;
- ca adevarul e mult mai pronuntat dincolo de vorbe;
- ca parerile fiecarui interlocutor luate in parte sunt indreptatite, dar parerile tuturor adunate si filtrate rezulta intr-o opinie mult mai buna;
- ca ai foarte multe in comun cu o anumita persoana;
- ca, dimpotriva, n-ai nimic in comun cu cei de langa tine
si lista ramane deschisa.

Uneori, iti dai seama ca nu te intereseaza absolut deloc subiectul. Si uite-asa, iti amintesti ca ai uitat geamul de la balcon deschis si afara ploua, ca iar n-ai dat telefonul ala pe care l-ai tot promis, ca maine ai multa treaba la birou sau ca de abia astepti sa te intorci la sticla de vin din frigider, omul cald, patul moale sau filmul bun din dormitor. Dincolo de interesele "profane", faci un bine lasandu-i pe ceilalti sa se exprime, pentru ca oamenilor le place sa se auda vorbind (si nu neaparat sa se asculte).

N-am sa uit niciodata cand prietena mea buna, pe care practic o stiu din scutece, mi-a spus ca eu nu stiu sa ascult. Mi-a spus-o la modul cel mai firesc, ca raspuns la o intrebare si nu ca repros. Dar efectul cuvintelor a fost, bineinteles, cutremurator. "Eu??? Dar eu te ascult tot timpul!! Cand nu te-am ascultat!? Chiar nu ascult?..."
Da, chiar asa era. Inca mai e, de fapt. Nu stiu sa ascult. E drept, de atunci incerc, fac eforturi, deschid urechile, ochii si mintea, caut printre randuri, ascult, recidivez, o iau de la capat.
- Tin ochii si sufletul larg deschise cand omul din fata mea are nevoie sa vorbeasca. Cred ca e unul dintre cele mai discrete semne de iubire, ca iti pasa, si de gentilete. Am invatat asta de la toti cei ce m-au ascultat in diuda debitului verbal care atingea culmi greu suportabile.
- Cand vorbele se bulucesc inutil pe limbi, trag aer in piept, ma asez comod in scaun si asist la zarva necontrolata din fata mea. Cu riscul de a deveni muta grupului sau de a parea indiferenta, asa inteleg si alte lucruri despre oamenii din jur - altele decat imaginea creionata de ei insisi prin viu grai, altele si decat proiectia asteptarilor mele asupra lor.
- La fel fac si cand persoana de langa mine tace. E si asta un fel de a transmite informatii: n-am chef, sunt pierdut printre gandurile mele, nu-mi vine niciun subiect interesant la indemana, ma simt incomod, as prefera sa fiu altundeva, mi-e bine cu tine pur si simplu. De ce sa strici atunci bunatate de mesaj clar, cu vorbe rostogolite aiurea si doar ca sa poluezi fonic?
De ce sa vorbesti de dragul de a vorbi, cand poti castiga prin tacere mult mai multe?

Despre a spune nimic si a intelege totul (1)

2009-10-29T02:11:00.004+02:00

Ma intreb de multe ori ce il face pe om sa rezoneze cu alti oameni. Sa rezoneze, nu sa se inteleaga, nu sa se admire, sa se placa sau sa se iubeasca. Nu ma refer nici la acele relatii aparent indestructibile, construite in urma unor investitii - considerabile, comune si de durata - la aceeasi temelie, sustinute de experiente si valori comune. NU.
Sa rezonezi cu cineva inseamna.. altceva. O atractie indescifrabila.

Cand anticipezi existenta celuilalt. Apoi, ii anticipezi la nivel de subconstient gandurile, actiunile, sentimentele.
Cand simti, din prima fractiune de secunda in care il/o vezi, acea chestie, un fel de vibratie pozitiva care razbate dinspre celalalt corp si ti se izbeste fix in inima, iti umple sufletul de caldura plus inca ceva, iti da un sentiment incredibil de confort, de siguranta si de apartenenta cum rar intalnesti.
Cand stii, dinainte de a schimba macar si prima privire cu celalalt, ca intr-un fel sau altul, e pentru tine.
Si, fara a-i sti istoria, numele sau macar glasul, incepi sa ghicesti usor ca iti va ramane in suflet toata viata. Si ghicesti bine.

Care e explicatia logica din spatele secventelor acestora de film?

Bineinteles, am trecut prin cateva. Pe multe am incercat sa le ignor, in favoarea ratiunii, a contextului si a normelor. Dar intamplarile ce au urmat mi-au indreptatit intr-un final convingerea aceea de la inceput, oricat de lipsita de logica ar fi fost: da, era pentru mine. Si m-au schimbat fundamental chiar cand aveam cea mai mare nevoie. Am iubit, am inceput sau am incheiat relatii, mi-am dorit sa cresc mare, mi-am dorit sa ma razvratesc, mi-am dorit sa ma asez, m-am maturizat, m-am resemnat si iar m-am razvratit, m-am imbogatit sufleteste. Nu neaparat in ordinea asta.

Toti oamenii-milestone din viata, daca pot sa le zic asa, mi-au intrat din prima pe sub piele, retina si miocard si m-au completat pana la forma de astazi. Desi cu unii am impartit doar priviri, cu altii impresii, ganduri bune si zambete, cu unii saruturi flamande, cu altii planuri si vise naive.

In toate cazurile, n-am irosit vorbe. N-a fost nevoie. Am stiut esentialul din prima fractiune de secunda, iar tot ce mai era de stiut, daca mai era, a incaput in cateva propozitii.

De ascultat

2009-10-25T02:35:00.002+03:00

Persona - sunt doua melodii in dreapta paginii acesteia. Astept albumul, dar merita vazuti in concert.

Gospocareer woman

2009-10-23T20:15:00.002+03:00

E fain sa poti sa speli o masina de rufe in timp ce elaborezi strategii de comunicare. Sau sa vorbesti cu clientul imbracata in pijamale si papuci de casa. Sa auzi cum sfaraie tocana pe aragazul din spatele tau(iar in cazul meu, sendvisul la sandwhich-maker), ori sa te muti pe cealalta jumatate de masa ca sa iti iei pranzul la birou. E hiper-placut sa iti faci research-ul pe chestii legate de job, asezata turceste pe canapea, in fata televizorului care iti bazaie muzica, seriale si politica in urechi (oricum e mai bine decat sa auzi conversatiile cu detalii private ale colegilor de banca). Sau ca in pauzele dintre taskuri, poti folosi toata energia aia pozitiva (data de faptul ca ai mai bifat o liniuta pe lista de to-do-uri) si sa faci 30 minute de fitness, una bucata manichiura si ditai-baia cu spuma parfumata.
Si cel mai tare e ca la intalnirile de afaceri ori seara, dupa job, cand iesi cu prietenii la bere, machiajul si coafura ta sunt intacte, pentru ca deh, abia ce au fost facute:)

Sunt si dezavantaje, cum ar fi vinovatia pe care o resimti dimineata, cand soarele din balcon e asa ghidus, si nu e nimeni sa te vada, si lancezesti inca o ora cu cafeaua in mana si ochii pe frunzele colorate de afara. Sau faptul ca, noaptea, iti ia circa 10 minute sa te decizi daca te bagi la somn sau cedezi tentatiei cu acelasi iz de vinovatie si mai deschizi o data laptopul pentru un mail scurt de tot.. de o ora. Bine, mai sunt si momentele cand nu mai intelegi ce e in casa ta - casa sau birou - si oscilezi nehotarata intre a face ordine sau a da ordine.

Dar ma obisnuiesc. A fost abia o saptamana. Si promit solemn ca saptamana viitoare va fi si mult mai rodnica.. la job, nu la indeletinciri gospodaresti:)
Toata lumea ar trebui sa incerce asta o data, macar si pentru cateva saptamani.

Piese de puzzle

2009-10-20T04:07:00.003+03:00

Sunt serile acelea, cand cad ravasita pe canapea si adorm in nestire, cu gandurile imprastiate si urmele orasului inca pe fata. Sunt ora 4, cand deschid ochii inca dormind si caut cu mintea zapacita periuta de dinti, asternutul si orele de somn ramase pana dimineata. Sunt gandurile involburate si ora de apoi, de luciditate orizontala, cand lucrurile par simple si clare, iar viata mai plina de sens si reusita mai aproape ca oricand. Sunt poezie si vise mari, libertate si initiative indraznete. E lumea care trebuie vazuta, sunt vorbele care trebuie spuse, lucrurile care trebuie facute, cartea care trebuie scrisa si sentimentul de indeplinire in ciuda micilor abateri de ici si colo.
Sunt Frank Sinatra si raul lui de sub luna.

Bucuresti

2009-10-16T13:57:00.002+03:00

Ploua si e frig. Frig si umezeala din acelea, care iti intra in oase si nu mai ies decat dupa cateva ore de dormit cu nasul sub plapuma, ca sa intre imediat la loc dupa ce ai facut primul pas pe podea.
E gol la mine in frigider. Imi tine de urat un singur iaurt, luat in maxima graba de la non-stop, noaptea, in timp ce ma grabeam spre plapuma. Dar parca nici foame nu e, mai ales cand trebuie confruntata cu vremea urata de afara si distanta mare pana la primul supermarket.
E dezordine si mizerie in casuta mea. Cred ca e felul ei de a riposta ca am lasat-o singura si a nimanui mai bine de 3 luni, pentru o alta casuta, mai plina, mai calduroasa si mai moldoveneasca.
E bahaos in capul meu, port in suflet emotii si stres, dar si dorinta de izbanda. Planul de bataie dospeste in creier, se ingramadeste in frunte, se agita si se buluceste prin fiecare nerv din corp, vrea scris pe hartie, riposteaza si isi cere drepturile, asa ca nu mai e mult si va trebui sa il scot la lumina.

Dar incep usor. Cu un iaurt usurel, care e aproape gata si imi da de inteles ca la un moment dat va trebui sa ma confrunt cu ploaia insistenta de afara. Cu o vitamina C, in speranta ca voi putea alunga raceala ce-mi da tarcoale. Cu un ceai verde, in incercarea de a compensa lipsa cafelei din sistem. Dau drumul la calorifere si apa calduta isi face loc lenes prin elementi. Casa parca se mai dezmorteste si isi cere dreptul la curatenie, la perdele, covoare si lumanari parfumate.

Aici va fi biroul meu in urmatoarele... nu stiu pentru cat timp. Nu stiu mai nimic despre felul in care va decurge jobul meu din Bucuresti. Stiu sigur ca va iesi bine. Pentru ca altfel nu se poate, nu concep.
Am emotii, dar undeva, printre ele, sunt foarte bucuroasa.

Honey, I'm coming home!!

2009-10-13T20:16:00.003+03:00

Planuri pe termen lung, in 2 minute si cu incepere peste 8 ore.

Cu exceptia escapadelor la mare, cand diferenta dintre decizie si plecare a fost de fiecare data un-facut-de-bagaj sau nici atat, asta e cea mai din scurt decizie de plecare pe care am luat-o vreodata. E drept, timp de trei luni am asteptat momentul potrivit pentru conversatii, planuri pe termen lung si puneri de comun acord in vederea demararii unui job nou, intr-un loc nou, de capul meu.

In cele doua minute de azi, mi-a fost reconfirmat lucrul pe care il tot invat de cand sunt aici: In business trebuie sa stii ce vrei. Si sa faci. In secunda doi. Nu pierzi vremea cu nimicuri. Stii ce vrei, te arunci si retusezi pe parcurs.
Am inteles in final ca timp de trei luni de zile m-am asteptat.. pe mine.

Dupa cele doua minute, aveam mana libera si, contrar tuturor asteptarilor mele, nu am simtit eliberare. Am descoperit in schimb ce greutate are o responsabilitate si ce gust, un risc proaspat asumat.

Poze din excursie

2009-10-11T22:15:00.005+03:00

Piatra: o sa imi placa mereu sa revin aici, sa-mi beau cafeaua de duminica dimineata la Gatsby, sa fac plimbari racoroase in parc, sa vad locurile mici si cochete ale oamenilor gospodari.

Varatec: un loc binecuvantat, cu flori multe si frumoase, cu maici care locuiesc in case parca desprinse din povesti, cu mere si nuci la discretie:)

Cum mi-am cumparat bluza de la Sainsbury's

2009-10-10T19:40:00.003+03:00

Azi am fost la cumparaturi. Dupa ere intregi de cand n-am mai calcat magazinele prag dupa prag, azi mi-am luat inima in dinti si lista de cumparaturi la mine si am plecat la.. piata. Am zis sa imi fac incalzirea intai cu cele cateva magazine mici non-brand de care imi tot vorbeau sucevencele mele ca despre adevarate insule cu comori. Dupa... vreo ora de cautari (adica mult), am gasit o bluza ok, purtabila, suficient de cuminte si de bine incadrata in tipare incat sa o port la birou. Ne-am vazut, ne-am placut si, la fel ca in dragostea la prima vedere (aia care vine dupa zeci de incercari esuate), am luat-o de pe umeras, m-am dus cu ea direct la casa si in 10 secunde erau numai ale mele - bluza si punguta de plastic galben aferenta.
Bluza imi vine - tot ca in dragoste, am ochi buni si sesizez din start neconformitatile majore;)
Surpriza a venit insa cand am analizat mai bine ambalajul - care imi multumea pentru a fi cumparat de la Sainsbury's:)

P.S.: Oare cat o valora piata neagra a pungilor de plastic?

Later edit: Aflu ca Sainsbury's a detinut pana in 2005 lantul de supermarketuri Shaw's, unde am lucrat cat am stat in SUA. O fi vreun semn ca bluza aia chiar mi-a fost predestinata, hmm...

Voi cu cine votati?

2009-10-09T22:51:00.004+03:00

Obama a luat Nobelul. Pentru pace.
Recunosc, mi-a trecut prin cap ideea unei mici teorii a conspiratiei.. Mi-a survolat instant deasupra neuronilor posibilitatea ca o ratiune de politica externa sa stea la baza deciziei comitetului norvegian. Si chiar cand macinam mai bine ideea, am dat intamplator peste videoclipul de mai jos si am adjudecat: Nobelul meu pentru pace merge la Michael. Nu pentru ca as fi fost fan (n-am fost), nici pentru ca a murit si e in trend sa il ridici in slavi, nu. Ci pentru ca n-am cunoscut alt artist care sa isi dedice intr-atat munca si talentul in scopul transmiterii de mesaje sociale, care sa mai aiba si ditamai impact in randul maselor. Ce a facut el prin cantec este perfect egal cu a milita pentru "infratirea intre popoare". Iar eu cred ca a avut si mai mult efect decat discursurile la tol festiv asezonate cu garzi de corp si vorbe anti-arme ale lui Obama. Sa se inteleaga, nu neg meritele presedintelui american. A reusit sa impresioneze cu vorbele lui milioane de oameni, care i-au incredintat viitorul cu munti de speranta. Dar daca ar fi exitat un comitet de decizie a oamenilor lumii si nu a parlamentarilor vreunei tari, eu as fi votat pentru Michael. Voi?

Si mai astept sa vad un lucru: ce-o sa faca Obama cu milionul ala de dolari pe care-i primeste?

A scrie sau a nu scrie

2009-10-04T20:54:00.002+03:00

Lumea nu mai scrie. De ceva vreme, jumatate din blog-roll a incremenit. Oamenii nu mai au timp, chef, inspiratie, nici probleme, frustrari sau bucurii majore ca sa le mai descatuseze pe ecrane. Majoritatea par ca au intrat intr-un con de liniste, in care lucrurile sunt asezate, in care se simt bine asa, protejati de lumea exterioara, si din care nu mai simt nevoia sa iasa.
Mai sunt cei cativa care scriu o data la cateva zile. Dar, sa-mi fie cu iertare, si cuvintele lor par scoase cu clestele din gura.
La randul meu, si eu scriu parca tot mai greoi si mai plictisitor in ultima vreme, dar sper sa fie doar un efect temporar al schimbarii stilului de viata. Nu ca as fi scris cine-stie-ce inainte, dar macar erau cuvinte scrise instant, ca si cum ar fi explodat in mii de artificii daca nu le asezam atunci pe monitor.
Acuma, aflu cu oarece parere de rau ca el, blogul, cel pe care il citeam zilnic mai ceva ca revista presei, nu va mai fi. Sau, in cel mai bun caz, va incremeni si el. Era asa.. un artific care nu-mi apartinea, dar care ma ungea pe suflet. De multe ori, intram pe blogul meu doar ca sa-l citesc pe el. Ca al meu saracul e mic si cam ponosit. Nu are suficienta sare si piper, pentru ca eu, gospodina afoana cum sunt, n-am stiut sa il asezonez cum trebuie. Asa ca uneori, cochetez cu ideea de a renunta si eu.
Deocamdata insa, mai poposesc pe aici. Nu mi-am gasit conul de tihna, nici n-am atins fundul sacului cu taste. Am fost in schimb in excursie si am descoperit o tara frumoasa. Detalii - zilele astea.

Proba de fugarit visuri - 100 metri viteza

2009-10-01T21:30:00.001+03:00

Spuneam cu ceva timp in urma ca viata in SV se petrece secunda cu secunda. Atunci era de bine, pentru ca imi fusese dor sa am timp pentru lucrurile marunte si frumoase din viata.
Problema e ca mi-a trecut dorul, am timp, dar am descoperit ca nu stiu sa ma bucur de lucrurile astea marunte. Niciodata n-am stiut. Tot timpul am vrut lucruri mari. Si ce mi-am dorit de la fiecare zi a fost sa pot spune "Azi am mai scris o pagina." sau "Azi am cunoscut un om extraordinar. Azi am invatat o chestie super interesanta. Azi am vazut un oras nou. Azi am mai crescut putin ca om."
Asa ca am ignorat de cand ma stiu lucrurile marunte. Desigur, am mai avut momente in care sa ma bucur de canuta colorata de pe birou, de vremea frumoasa de afara, de o floricica zarita pe drum. Dar nu mi-au fost suficiente. De parca am de cand ma stiu in fata, scris mare cu litere invizibile, un destin pe care trebuie sa il indeplinesc. Si un rost pe lumea asta, pe care trebuie sa il descopar. Pe de o parte, constientizez ca modul asta de gandire e apanajul filozofilor si al boemilor, al celor care cauta intelesuri inainte de a face ceva concret si, din pacate, in cele mai multe cazuri, al celor care nu mai apuca sa isi termine cautarea.
De cealalta parte insa, tendinta asta de a privi mult prea departe in viitor m-a facut de multe ori sa iau decizii care pe moment n-au facut sens pentru multi dintre apropiatii mei. Si, mai grav, nici pentru mine pana la un punct. Nu m-a lasat tot timpul sa ma bucur de lucrurile marunte, dar mi-a dat o satisfactie enorma de fiecare data cand am mai bifat un lucru pe ordinea de zi.
Iar acum, cand mersul lin al secundelor sucevene ma face sa renunt la alergatura continua dupa visuri, e un moment numai bun sa sed olecuta, sa cuget si sa incropesc un bilant intermediar.

- Am plecat din Suceava de dragul de a pleca. Am ales Bucurestiul tocmai pentru ca acolo nu aveam pe nimeni. Vroiam sa ma fac om de marketing, dar am pus REI ca prima optiune la admitere, ca sa vad daca nu cumva soarta are vreun alt plan pentru mine. Bineinteles ca am obtinut unul dintre cele mai bune 3 rezultate la Marketing, dar am fost admisa la prima optiune, despre care nu stiam mai nimic, cu un rezultat mediocru.
- Cand am vrut sa ma inscriu intr-un ONG studentesc, am aplicat direct la unul pe publicitate. Asta vroiam sa fac, nu? Cu 2 ore inainte de interviu, mi-au picat ochii pe un afis de prezentare a unui alt ONG, de care ma lega doar amintirea vaga a unei poze intamplatoare - o gasca mare si vesela, la munte. M-am inscris la ONG-ul cu poza si am facut varza interviul pentru celalalt. Am intrat, am stat doi ani si m-am indragostit pentru prima data.
- Mai departe. Dupa ceva experienta de junior intr-un departament de marketing total aiurea si alandala, am zis stop. Gratie unei prietene mai mult decat inspirate, am aflat ca se cauta... redactori:) Cu un "De ce nu?" mare cat casa, am aplicat. A doua zi, trustul de presa m-a chemat pentru un post de middle management in marketing. Am refuzat. Nu stiam nici eu de ce, stiam doar ca ala era momentul in care puteam sa imi hranesc curiozitatea de licean. (Intr-a zecea, am vrut sa ma fac jurnalist. M-am bucurat de sprijin "enorm" in sensul asta, tinand cont ca invatam intr-un liceu cu profil real, mancam mate, fizica si info pe paine si eram olimpica la chimie!%#?!) Revenind la poveste, cu acelasi "De ce nu?" mare m-am prezentat la interviul cu redactorul-sef, de data asta pentru un loc pe plantatia de scribi, declarand franc ca n-am citit nici macar o data ziarul respectiv, dar ca sunt dispusa sa dau o proba. Am dat, am luat si am stat 3 ani. Intre timp insa...
- Am renuntat la jobul de jurnalist pentru a calatori si pentru a face munca necalificata intr-un stat uitat de lume, din State. Cu o zi inainte de plecare, nu aveam o explicatie rationala pentru decizia mea. Motiv pentru care am si ascuns mult timp adevaratul scop al plecarii mele (bine, "ascuns" e impropriu spus, din moment ce nici eu nu il stiam). Stiam ca nu ma duc pentru bani. Stiam ca vreau sa vad cum e sa fii chelnerita sau casierita inainte de a ma angaja definitiv in cursa pentru o cariera. Stiam ca vreau sa ma aventurez singura pe plaiuri necunoscute. Mai stiam si ca am prieteni si rude undeva pe continent la care pot apela in caz de urgenta. Dar adevaratul motiv era undeva, dincolo de astea. In noaptea cu avionul, tot nu aveam un raspuns exact la intrebare. Cred ca plecam tocmai pentru necunoscut. Pe drumul spre "the middle of nowhere" (cum mi-a fost descris orasul unde mergeam), nu stiam exact unde o sa dorm, unde o sa lucrez, ce caut eu acolo. Nu stiam daca la intoarcerea in tara voi mai avea job sau casa. Dar era bine. Si a fost bine timp de 3-4 luni, iar experienta mi-a facut si mai bine. Si la intoarcere, am avut si jobul, si casa. Plus o a doua casa, in the middle of nowhere.
- Acum, sunt in miezul unei decizii rationale. Cat de cat asezata si logica, comparativ cu celelalte din trecut. E piesa care ar trebui sa dea sens puzzle-ului de pana acum. Si, culmea, lucrurile se leaga. Bineinteles, n-am scapat de toate variabilele si am pastrat in sistem vechiul principiu dupa care m-am ghidat pana acum: "ma arunc si vad pe urma".

Da, poate ca n-am avut cea mai buna strategie pana acum. Poate ca am urmarit cai verzi pe pereti. Dar sunt caii mei si am tot dreptul sa ii calaresc. Macar de proba. Uite ca, de multe ori inconstient, am ajuns sa fac si mult visatul PR, am lucrat si in presa, am ajuns si in New York mai devreme decat mi-as fi inchipuit, am avut ocazia sa imi dau seama care dintre visurile mele erau prost alese, m-am fript big time, m-am ridicat de pe jos si am mai incercat o data si tot asa. Si acum incerc. Ma simt ca unul dintre putinii zuzi fara stare intr-un oras populat de melci. Ii iubesc si ii respect pe melcii astia, pentru ca pot sa fie asa. Dar eu nu pot. Si literele alea mari din fata mea probabil ca nu sunt chiar asa de invizibile, din moment ce toata lumea din autobuz, de pe strada si chiar din familie se uita insistent si usor nedumerit la mine. Uneori si eu ma uit. Dar cred ca literele alea se vad cel mai bine cand stau uite-asa, cu ochii inchisi sau pierduti in zare, si visez la destinul pus in frunte. Poate ca sunt un daydreamer, ca toti copiii din proiectul asta.

Azi esti, maine ...

2009-09-27T19:55:00.003+03:00

Pana azi la 4 dupa-amiaza, toata viata ta din ultimele cateva luni ti se parea incompleta. Bucuria celor multe lucruri care ti-au reusit avea tot mai multe fisuri sub presiunea celorlalte lucruri care nu s-au intamplat intocmai dupa vointa ta. Reusitele profesionale se amestecau cu esecuri mici, dar rasfrante puternic asupra mandriei. O serie de parghii exterioare si franghii interioare se incapatanau sa te traga in jos sau sa te tina in loc, marindu-ti sentimentul de insatisfactie si, odata cu multumirea, iti luau si energia.
Dar in jurul orei 4, fix cand decideai ca esti un nefericit, primesti un telefon care te scutura din toti rarunchii. Afli atunci ca esti in viata si ca ar trebui sa te bucuri de asta. Ca viata ta e chiar frumoasa, dar nu stii sa o privesti cum trebuie. Ca ii ai alaturi pe cei dragi si ca ar trebui sa te bucuri de ei cat mai sunt. Ca toate of-urile si capriciile profesionale nu sunt nimic comparativ cu absenta unui om drag. Ca egoismul te poate ajuta sa treci peste durere, dar asta nu ii ajuta neaparat pe ceilalti. Ca ai nevoie de prieteni, desi nu-ti dai tot timpul seama de asta. Ca nu esti imbatabil - anumite lucruri te pot dobori. Ca e important sa traiesti frumos. Ca toate cliseele alea cu "traieste clipa" chiar sunt pe bune, dar asta nu inseamna sa o traiesti iresponsabil. Ca sunt oameni la care vei tine intodeauna, chiar daca n-o arati, chiar daca nu ii vezi vreme indelungata, chiar daca nu-ti ocupa gandurile zilnic, chiar daca sunt la un ocean distanta, chiar daca gresesti in mod constant fata de ei. Ca uneori cuvintele nu pot ajuta, desi ai vrea din tot sufletul sa o faca. Ca iti pare rau - pentru ca n-ai stiut sa pretuiesti unele lucruri la timp, pentru ca ai gresit, pentru ca nu stii cum sa faci ca sa nu mai gresesti, pentru ca vrei sa ajuti si nu stii cum.
Tot ce poti sa faci e sa mergi mai departe, ca Johnnie Walker. Dar de data asta, sa lasi nemultumirea de copil rasfatat in urma.

Care esti, mai pinguinule?

2009-09-20T17:14:00.004+03:00

Ma intreb care e pinguinul ala care n-a avut ce face si s-a pus pe dansat. Cand, unde si cum a luat nastere dansul asta? I-a venit lui asa, de-odata, sa topaie in stanga si in dreapta, in fata si in spate?
Cum a traversat globul un amarat de pinguin ca sa ajunga in Romania? Avem de-a face cu un pinguin care a imigrat doar in tara noastra, sau e vreun misionar, un nomad care isi topaie drumul prin lumea-ntreaga? Dar, mai ales, ce a avut el cu cluburile noastre??

In Romania, pana mai ieri, aproape ca nu exista nunta sau petrecere fara Meneaito si fiecare invitat astepta cu fervoare momentul culminant al evenimentului, pentru a-si etala abilitatile de topaitor cu pasi largi si bocaniti de colo-colo (exersate cu maxima dedicare acasa, printre fotolii si sifoniere). Astazi insa, bietul Meneaito sade rusinat intr-un colt de umbra, caci toata lumina reflectoarelor si fiecare asteptare tainica a petrecaretilor se indreapta catre... Dansul Pinguinului!!

Imaginati-va o sala plina de oameni, tineri si batrani, barbati si femei, inalti, slabi, grasi sau scunzi, cum se ridica dintr-o data la un singur sunet, parasesc atitudinea flegmatica "de club", se aliniaza frumos in sir indian si incep sa topaie in acelasi sens de-a lungul peretilor vreme de cateva minute bune, pe acelasi ritm sacadat. Se fac poze, se-aud chiote si lumea SE BUCURA. Daca doar de atat avem nevoie pentru a uni oamenii, propun ca de acum inainte sa mergem in fiecare dimineata in dansul pinguinului la birou, sa deschidem in topaieli fiecare sedinta parlamentara, sa ne pinguim pana nu mai putem la toate discutiile de buget.

Reactia spectatorilor nu are sa fie cu nimic mai prejos decat cea a unei prietene care facea cunostinta aseara, pentru prima data in viata ei, cu Pinguinul:
"Danii, ce pana mea e ASTA??????????????"

Mi-a luat o zi intreaga, dar...

2009-09-18T23:18:00.005+03:00

Aud pe fundal aplauzele in cinstea primului contract negociat de subsemnata la noul job. Sau sunt doar eu care ma felicit singura?

Daca a fost pana acum un lucru pe care sa-mi fie greu sa il fac, sa simt ca ma depaseste, ca n-am chef si nici idee de unde sa-l incep si cum sa-l iau, acela a fost negocierea. De orice fel. Ma oboseste. In special cea care implica expresii care-mai-de-care mai voalate, desi toate spun in final "Ba, nu-mi convine. Mai vreau ceva."
Ce-i asta?? Ce-atata pierdere de timp? Daca s-ar putea, as prefera sa se stabileasca din start niste formule precise, niste clauze contractuale clare, astfel incat partilor sa nu le ramana de facut decat un fel de fill-in-the-blanks dupa ecuatiile respective. Economistesti timp si bani, cum zic reclamele la detergenti.
Fara ocolisuri, fara subterfugii si strategii de a trage plapuma cat mai mult pe partea ta de pat. De ce sa nu stabilesti din start, simplu si direct: "Astea-s regulile mele, astea-s regulile tale, hai sa vedem cum se pupa. Nu se pupa? Na bineee, atunci hai sa ne intalnim la jumatate si suntem amandoi multumiti."
WTF? Scriind astea imi dau seama ca e cam greu ce vreau eu. Da, pana si eu m-am bucurat azi pentru fiecare procent in plus obtinut. Si pe orice parte as intoarce situatia, se incapataneaza sa iasa in fata o concluzie de genul "Tu esti multumit, iar eu sunt multumita ca nu esti tu atat de multumit pe cat ai vrea."

Problema asta cu satisfactia invers proportionala e nasoala, si totusi justificata in afaceri. Business-ul e business, banii dicteaza, c'est la vie.
Dar proportionalitatea inversa e grava in celalalt tip de contracte, esential din punctul meu de vedere, si anume cel care implica doi oameni, un plus, un egal si o relatie.. La urma urmei, tot un contract este si o relatie, nu? Investesti si vrei sa primesti ceva in schimb, ca sa se puna egalul ala intre efort si efecte, cum ne invata manualul de economie.
Iar cand rentabilitatea investitiei scade pe termen lung, efortul nu mai e justificat de efecte, atunci una din parti se declara nemultumita si contractul este reziliat.
Daca ar fi stabilite din start clauzele contractuale, fiecare parte ar sti in ce se baga si rezilierea s-ar putea face civilizat prin acordul partilor - in timp util, fara litigii si fara interventia vreunui tert.
La polul opus, sunt insa relatiile care incep cu si persista in lipsa unei discutii sincere si deschise, in ideea ca oricum pe parcurs se vor purta negocieri care sa aduca partile pe un front comun (fara a se sti exact care e si cum arata acesta). Nu-i de mirare deci ca majoritatea contractelor intre indivizi iau forma unei serii de negocieri taraganate, a unei rugi continue ca poate-poate va mai tine, a unui tom intreg de stratageme prin care fiecare incearca sa il pacaleasca pe celalalt si sa ocupe un centimentru patrat in plus de plapuma... Pana la un moment dat cand plapuma cedeaza sub greutatea de scotch, petice, adevaruri ascunse si negocieri de genul "Nu sunt multumit/a, dar macar nici tu sa nu fii".
Atunci, subiectii contractului se trezesc brusc descoperiti, cu (asta-mi place cel mai mult) o expresie de maxima stupoare si nedumerire pe fata, iar circul de acuze, comisii si victimizari ia locul frontului comun de altadata.

Dar poate ca oamenilor chiar le plac astfel de situatii, din moment ce sunt tot mai multe, la tot pasul. Oriunde ma invart, dau peste tot felul de interpretari unilaterale, alambicate si diforme, lungite la nivel de comisii de interpreti ad-hoc, cand de fapt raspunsurile si rezolvarea stau intr-o cu totul alta parte: pe cealalta jumatate de pat.

Deci, revenind: "Astea-s regulile mele, astea-s regulile tale, hai sa vedem cum se pupa." Gresesc, sau merita o aplauza mica acolo?

Amarketing

2009-09-14T21:01:00.002+03:00

Cam i-as spune eu chestiei pe care (incerc sa) o fac acum.
Celor care scriu manuale de marketing le-as spune ca in prefata sa scrie o dedicatie pregatitoare pentru toti cei care vor sa faca marketing pe bune in Romania.
Iar celor care vor sa faca marketing in Romania le-as spune sa lectureze cartile respective, iar apoi sa se inarmeze cu maxim de rabdare, empatie si nervi tari.
Pentru ca provocarea maxima a marketerului roman nu tine atat de buna sau proasta stapanire a domeniului, cat de psihologie.
Vii cu credinta, insusita din carti, ca trebuie sa schimbi mentalitati de consum, iti dai seama ca trebuie sa schimbi mentalitati de management, dar afli cu stupoare ca pentru toate astea trebuie sa iti schimbi propria mentalitate. Iar aici abia e marea provocare.
Celor ca mine, care pleaca la drum tineri, necopti, idealisti si naivi, le-as spune sa se pregateasca temeinic pentru a inghiti o mare cantitate de frustrari si dubii, pentru a asimila o tona de informatii (chiar daca la prima vedere par sa n-aiba nicio legatura cu ce trebuie ei sa faca) si pentru a combate o mie si o suta de pareri - avizate sau nu, argumentate au ba, care cantaresc mai mult sau mai putin in decizia finala, care le apartin sau nu. Iar cand n-au la indemana toate armele necesare pentru a le combate, sa invete sa le accepte, sa incerce sa le inteleaga substratul si sa tureze la maxim motoarele pentru o a doua tura de pareri. Si sa isi bage bine in cap un lucru: Ca om de marketing, vei fi intotdeauna la mijloc. Si trebuie sa inveti sa fii, in acelasi timp, un avocat al brandului si un avocat al diavolului.

Pana una-alta, maine elevii stirbi si maruntei din clasa intai incep primele lectii. Tot maine, incep si eu practica la noua mea scoala: cum se face si cum se vinde inghetata.

Iooi, cand a trecut anul asta?..

2009-09-12T02:33:00.003+03:00

Azi am stabilit: ma intorc in Bucuresti pe 1 octombrie. Aproximativ. Ca.. nu ma mai grabesc nicaieri. Oricum vara s-a dus (in Suceava e chiar frig de tot si n-am purtat mai toata vara sandale), iar in octombrie nici Bucurestiul nu va mai fi bun de Motoare, terase si limonada. Iar toamna imi place oricum mai mult la Suceava. E vreme numai buna de stat in bucataria mamei, printre compoturi si dulceturi, in mirosul etern de ardei copti.
Iar acum, ca imi zgribuleste nasul la primul contact cu aerul de afara, nu mai sunt asa dornica nici de excursii Bucuresti-Suceava, parca. Pe ploaie mi-e frica sa conduc cale de 500 de kilometri singura. Si oricum octombrie e egal cu "se apropie Craciunul", iar de Craciun tot acasa imi place.. Si uite-asa imi dau seama ca s-a terminat vara mea de distractie in Bucuresti si weekend-uri la mare (ha-ha-haaaa!) si mai e putin si se termina tot anul!

Deci, trebuie sa imi stabilesc un plan foarte riguros de work hard, play harder pentru cele 3 luni ramase din 2009. Propuneri?

Copilaria reloaded

2009-09-08T20:08:00.004+03:00

Vrei sa redevii copil? Incearca sa te muti cu viata cu tot inapoi in orasul natal. Iti dau.. vreo doua luni asa.

M-am acomodat greu cu ideea de a locui din nou cu parintii, intr-un apartament de trei camere, cand apartamentul meu cu 3 camere din Bucuresti sta de vreo doua luni singur, abandonat, in compania chiriei lunare si a unui teanc mare de facturi neplatite.
A devenit tot mai obositor sa impart cheia de la usa, baia, bucataria, timpul de tigara si de contemplat cu ochii-n stele, cu inca doua personaje foarte importante in viata mea, dar cu care n-am mai interactionat zilnic de vreo 5 ani: parintii.
Mai ales, mi-a picat ca un bolovan expresia de pe fata mamei mele cand mi-a spus, inocent si stingher, sa mai vorbesc cu ea, sa ma cunoasca, ca nu ma stie. Normal, am realizat, am plecat de acasa la 19 ani si in cei 5 ani de zile (cat mi-a luat sa devin EU) am petrecut impreuna.. cam 3 saptamani pe an, am stat de vorba cumulat o saptamana-maxim doua, si am vorbit cu adevarat.. nici o zi.
E normal, asadar, sa-mi pregateasca micul dejun in fiecare dimineata, intocmai ca atunci cand ieseam pe usa zilnic la 7 am, cu ochii inca inchisi si cu ghiozdanul ticsit de matematica si limba romana. Sau sa imi prezinte cu incantare menu-ul zilei la prima deschidere de frigider. Sa se ridice de pe canapea cu o cautatura intrebatoare de fiecare data cand imi iau in picioare papucii (incaltarile, pentru ne-moldovenii mei din Bucuresti). Si cu aceeasi cautatura din ochi sa ma intampine seara de seara la jumatatea holului, cand intru pe usa..

M-am obisnuit repede cu vecinii obisnuiti la randul lor sa isi subtieze mieros glasul (a la tanti Mita din Dl. Goe) de fiecare data cand ne dam binete. Si-au dres si ei treptat vocea (mai ales de cand i-am salutat de la balcon, cu tigara in mana - dar asta intra la capitolul "Don' try this at home. Really.")

Mai e, apoi, diferenta dintre cei 40+ ani ai majoritatii colegilor mei, si cei --30 (mai degraba egal 20) ani ai mei. Daca mai pui si cei aproape 1,5 m in inaltime, parul blond si ochii albastri, mari si curiosi, titulatura de Director de Comunicare se duce pe apa Sucevei.

Adaug aici si lipsa oricarei activitati social-culturale care sa ma tina cu picioarele adanc infipte in maturitate, pamant si asa explorat mult prea putin si mult prea de curand.

Deci undeva pe drumul zilnic dintre casa parinteasca si biroul-scoala, redevin copil. Impotriva vointei mele, ma oglindesc in ochii astia multi care se incapataneaza sa priveasca cum vor ei. Si nu-mi place. Si ma agat de fiecare lucru care mi-aduce aminte cine sunt si ce vreau. Si e tot mai greu. Si am obosit. Si imi vine in cap vorba aia: Daca nu poti sa te lupti cu ei, aliaza-te cu ei.
Cred ca de aceea m-am dus la circ. N-am fost in viata mea la circ si nu m-a atras niciodata. Am respins chiar si ideea. Un joc prea pueril, usor idiot, pe care n-am nicio sansa sa-l gust. E, ghiciti acum: Cine batea din palme la sfarsit ca o floricica?