Azi esti, maine ...

Pana azi la 4 dupa-amiaza, toata viata ta din ultimele cateva luni ti se parea incompleta. Bucuria celor multe lucruri care ti-au reusit avea tot mai multe fisuri sub presiunea celorlalte lucruri care nu s-au intamplat intocmai dupa vointa ta. Reusitele profesionale se amestecau cu esecuri mici, dar rasfrante puternic asupra mandriei. O serie de parghii exterioare si franghii interioare se incapatanau sa te traga in jos sau sa te tina in loc, marindu-ti sentimentul de insatisfactie si, odata cu multumirea, iti luau si energia.
Dar in jurul orei 4, fix cand decideai ca esti un nefericit, primesti un telefon care te scutura din toti rarunchii. Afli atunci ca esti in viata si ca ar trebui sa te bucuri de asta. Ca viata ta e chiar frumoasa, dar nu stii sa o privesti cum trebuie. Ca ii ai alaturi pe cei dragi si ca ar trebui sa te bucuri de ei cat mai sunt. Ca toate of-urile si capriciile profesionale nu sunt nimic comparativ cu absenta unui om drag. Ca egoismul te poate ajuta sa treci peste durere, dar asta nu ii ajuta neaparat pe ceilalti. Ca ai nevoie de prieteni, desi nu-ti dai tot timpul seama de asta. Ca nu esti imbatabil - anumite lucruri te pot dobori. Ca e important sa traiesti frumos. Ca toate cliseele alea cu "traieste clipa" chiar sunt pe bune, dar asta nu inseamna sa o traiesti iresponsabil. Ca sunt oameni la care vei tine intodeauna, chiar daca n-o arati, chiar daca nu ii vezi vreme indelungata, chiar daca nu-ti ocupa gandurile zilnic, chiar daca sunt la un ocean distanta, chiar daca gresesti in mod constant fata de ei. Ca uneori cuvintele nu pot ajuta, desi ai vrea din tot sufletul sa o faca. Ca iti pare rau - pentru ca n-ai stiut sa pretuiesti unele lucruri la timp, pentru ca ai gresit, pentru ca nu stii cum sa faci ca sa nu mai gresesti, pentru ca vrei sa ajuti si nu stii cum.
Tot ce poti sa faci e sa mergi mai departe, ca Johnnie Walker. Dar de data asta, sa lasi nemultumirea de copil rasfatat in urma.

Care esti, mai pinguinule?

Ma intreb care e pinguinul ala care n-a avut ce face si s-a pus pe dansat. Cand, unde si cum a luat nastere dansul asta? I-a venit lui asa, de-odata, sa topaie in stanga si in dreapta, in fata si in spate?
Cum a traversat globul un amarat de pinguin ca sa ajunga in Romania? Avem de-a face cu un pinguin care a imigrat doar in tara noastra, sau e vreun misionar, un nomad care isi topaie drumul prin lumea-ntreaga? Dar, mai ales, ce a avut el cu cluburile noastre??

In Romania, pana mai ieri, aproape ca nu exista nunta sau petrecere fara Meneaito si fiecare invitat astepta cu fervoare momentul culminant al evenimentului, pentru a-si etala abilitatile de topaitor cu pasi largi si bocaniti de colo-colo (exersate cu maxima dedicare acasa, printre fotolii si sifoniere). Astazi insa, bietul Meneaito sade rusinat intr-un colt de umbra, caci toata lumina reflectoarelor si fiecare asteptare tainica a petrecaretilor se indreapta catre... Dansul Pinguinului!!

Imaginati-va o sala plina de oameni, tineri si batrani, barbati si femei, inalti, slabi, grasi sau scunzi, cum se ridica dintr-o data la un singur sunet, parasesc atitudinea flegmatica "de club", se aliniaza frumos in sir indian si incep sa topaie in acelasi sens de-a lungul peretilor vreme de cateva minute bune, pe acelasi ritm sacadat. Se fac poze, se-aud chiote si lumea SE BUCURA. Daca doar de atat avem nevoie pentru a uni oamenii, propun ca de acum inainte sa mergem in fiecare dimineata in dansul pinguinului la birou, sa deschidem in topaieli fiecare sedinta parlamentara, sa ne pinguim pana nu mai putem la toate discutiile de buget.

Reactia spectatorilor nu are sa fie cu nimic mai prejos decat cea a unei prietene care facea cunostinta aseara, pentru prima data in viata ei, cu Pinguinul:
"Danii, ce pana mea e ASTA??????????????"

Mi-a luat o zi intreaga, dar...

Aud pe fundal aplauzele in cinstea primului contract negociat de subsemnata la noul job. Sau sunt doar eu care ma felicit singura?

Daca a fost pana acum un lucru pe care sa-mi fie greu sa il fac, sa simt ca ma depaseste, ca n-am chef si nici idee de unde sa-l incep si cum sa-l iau, acela a fost negocierea. De orice fel. Ma oboseste. In special cea care implica expresii care-mai-de-care mai voalate, desi toate spun in final "Ba, nu-mi convine. Mai vreau ceva."
Ce-i asta?? Ce-atata pierdere de timp? Daca s-ar putea, as prefera sa se stabileasca din start niste formule precise, niste clauze contractuale clare, astfel incat partilor sa nu le ramana de facut decat un fel de fill-in-the-blanks dupa ecuatiile respective. Economistesti timp si bani, cum zic reclamele la detergenti.
Fara ocolisuri, fara subterfugii si strategii de a trage plapuma cat mai mult pe partea ta de pat. De ce sa nu stabilesti din start, simplu si direct: "Astea-s regulile mele, astea-s regulile tale, hai sa vedem cum se pupa. Nu se pupa? Na bineee, atunci hai sa ne intalnim la jumatate si suntem amandoi multumiti."
WTF? Scriind astea imi dau seama ca e cam greu ce vreau eu. Da, pana si eu m-am bucurat azi pentru fiecare procent in plus obtinut. Si pe orice parte as intoarce situatia, se incapataneaza sa iasa in fata o concluzie de genul "Tu esti multumit, iar eu sunt multumita ca nu esti tu atat de multumit pe cat ai vrea."

Problema asta cu satisfactia invers proportionala e nasoala, si totusi justificata in afaceri. Business-ul e business, banii dicteaza, c'est la vie.
Dar proportionalitatea inversa e grava in celalalt tip de contracte, esential din punctul meu de vedere, si anume cel care implica doi oameni, un plus, un egal si o relatie.. La urma urmei, tot un contract este si o relatie, nu? Investesti si vrei sa primesti ceva in schimb, ca sa se puna egalul ala intre efort si efecte, cum ne invata manualul de economie.
Iar cand rentabilitatea investitiei scade pe termen lung, efortul nu mai e justificat de efecte, atunci una din parti se declara nemultumita si contractul este reziliat.
Daca ar fi stabilite din start clauzele contractuale, fiecare parte ar sti in ce se baga si rezilierea s-ar putea face civilizat prin acordul partilor - in timp util, fara litigii si fara interventia vreunui tert.
La polul opus, sunt insa relatiile care incep cu si persista in lipsa unei discutii sincere si deschise, in ideea ca oricum pe parcurs se vor purta negocieri care sa aduca partile pe un front comun (fara a se sti exact care e si cum arata acesta). Nu-i de mirare deci ca majoritatea contractelor intre indivizi iau forma unei serii de negocieri taraganate, a unei rugi continue ca poate-poate va mai tine, a unui tom intreg de stratageme prin care fiecare incearca sa il pacaleasca pe celalalt si sa ocupe un centimentru patrat in plus de plapuma... Pana la un moment dat cand plapuma cedeaza sub greutatea de scotch, petice, adevaruri ascunse si negocieri de genul "Nu sunt multumit/a, dar macar nici tu sa nu fii".
Atunci, subiectii contractului se trezesc brusc descoperiti, cu (asta-mi place cel mai mult) o expresie de maxima stupoare si nedumerire pe fata, iar circul de acuze, comisii si victimizari ia locul frontului comun de altadata.

Dar poate ca oamenilor chiar le plac astfel de situatii, din moment ce sunt tot mai multe, la tot pasul. Oriunde ma invart, dau peste tot felul de interpretari unilaterale, alambicate si diforme, lungite la nivel de comisii de interpreti ad-hoc, cand de fapt raspunsurile si rezolvarea stau intr-o cu totul alta parte: pe cealalta jumatate de pat.

Deci, revenind: "Astea-s regulile mele, astea-s regulile tale, hai sa vedem cum se pupa." Gresesc, sau merita o aplauza mica acolo?

Amarketing

Cam i-as spune eu chestiei pe care (incerc sa) o fac acum.
Celor care scriu manuale de marketing le-as spune ca in prefata sa scrie o dedicatie pregatitoare pentru toti cei care vor sa faca marketing pe bune in Romania.
Iar celor care vor sa faca marketing in Romania le-as spune sa lectureze cartile respective, iar apoi sa se inarmeze cu maxim de rabdare, empatie si nervi tari.
Pentru ca provocarea maxima a marketerului roman nu tine atat de buna sau proasta stapanire a domeniului, cat de psihologie.
Vii cu credinta, insusita din carti, ca trebuie sa schimbi mentalitati de consum, iti dai seama ca trebuie sa schimbi mentalitati de management, dar afli cu stupoare ca pentru toate astea trebuie sa iti schimbi propria mentalitate. Iar aici abia e marea provocare.
Celor ca mine, care pleaca la drum tineri, necopti, idealisti si naivi, le-as spune sa se pregateasca temeinic pentru a inghiti o mare cantitate de frustrari si dubii, pentru a asimila o tona de informatii (chiar daca la prima vedere par sa n-aiba nicio legatura cu ce trebuie ei sa faca) si pentru a combate o mie si o suta de pareri - avizate sau nu, argumentate au ba, care cantaresc mai mult sau mai putin in decizia finala, care le apartin sau nu. Iar cand n-au la indemana toate armele necesare pentru a le combate, sa invete sa le accepte, sa incerce sa le inteleaga substratul si sa tureze la maxim motoarele pentru o a doua tura de pareri. Si sa isi bage bine in cap un lucru: Ca om de marketing, vei fi intotdeauna la mijloc. Si trebuie sa inveti sa fii, in acelasi timp, un avocat al brandului si un avocat al diavolului.

Pana una-alta, maine elevii stirbi si maruntei din clasa intai incep primele lectii. Tot maine, incep si eu practica la noua mea scoala: cum se face si cum se vinde inghetata.

Iooi, cand a trecut anul asta?..

Azi am stabilit: ma intorc in Bucuresti pe 1 octombrie. Aproximativ. Ca.. nu ma mai grabesc nicaieri. Oricum vara s-a dus (in Suceava e chiar frig de tot si n-am purtat mai toata vara sandale), iar in octombrie nici Bucurestiul nu va mai fi bun de Motoare, terase si limonada. Iar toamna imi place oricum mai mult la Suceava. E vreme numai buna de stat in bucataria mamei, printre compoturi si dulceturi, in mirosul etern de ardei copti.
Iar acum, ca imi zgribuleste nasul la primul contact cu aerul de afara, nu mai sunt asa dornica nici de excursii Bucuresti-Suceava, parca. Pe ploaie mi-e frica sa conduc cale de 500 de kilometri singura. Si oricum octombrie e egal cu "se apropie Craciunul", iar de Craciun tot acasa imi place.. Si uite-asa imi dau seama ca s-a terminat vara mea de distractie in Bucuresti si weekend-uri la mare (ha-ha-haaaa!) si mai e putin si se termina tot anul!

Deci, trebuie sa imi stabilesc un plan foarte riguros de work hard, play harder pentru cele 3 luni ramase din 2009. Propuneri?

Copilaria reloaded

Vrei sa redevii copil? Incearca sa te muti cu viata cu tot inapoi in orasul natal. Iti dau.. vreo doua luni asa.

M-am acomodat greu cu ideea de a locui din nou cu parintii, intr-un apartament de trei camere, cand apartamentul meu cu 3 camere din Bucuresti sta de vreo doua luni singur, abandonat, in compania chiriei lunare si a unui teanc mare de facturi neplatite.
A devenit tot mai obositor sa impart cheia de la usa, baia, bucataria, timpul de tigara si de contemplat cu ochii-n stele, cu inca doua personaje foarte importante in viata mea, dar cu care n-am mai interactionat zilnic de vreo 5 ani: parintii.
Mai ales, mi-a picat ca un bolovan expresia de pe fata mamei mele cand mi-a spus, inocent si stingher, sa mai vorbesc cu ea, sa ma cunoasca, ca nu ma stie. Normal, am realizat, am plecat de acasa la 19 ani si in cei 5 ani de zile (cat mi-a luat sa devin EU) am petrecut impreuna.. cam 3 saptamani pe an, am stat de vorba cumulat o saptamana-maxim doua, si am vorbit cu adevarat.. nici o zi.
E normal, asadar, sa-mi pregateasca micul dejun in fiecare dimineata, intocmai ca atunci cand ieseam pe usa zilnic la 7 am, cu ochii inca inchisi si cu ghiozdanul ticsit de matematica si limba romana. Sau sa imi prezinte cu incantare menu-ul zilei la prima deschidere de frigider. Sa se ridice de pe canapea cu o cautatura intrebatoare de fiecare data cand imi iau in picioare papucii (incaltarile, pentru ne-moldovenii mei din Bucuresti). Si cu aceeasi cautatura din ochi sa ma intampine seara de seara la jumatatea holului, cand intru pe usa..

M-am obisnuit repede cu vecinii obisnuiti la randul lor sa isi subtieze mieros glasul (a la tanti Mita din Dl. Goe) de fiecare data cand ne dam binete. Si-au dres si ei treptat vocea (mai ales de cand i-am salutat de la balcon, cu tigara in mana - dar asta intra la capitolul "Don' try this at home. Really.")

Mai e, apoi, diferenta dintre cei 40+ ani ai majoritatii colegilor mei, si cei --30 (mai degraba egal 20) ani ai mei. Daca mai pui si cei aproape 1,5 m in inaltime, parul blond si ochii albastri, mari si curiosi, titulatura de Director de Comunicare se duce pe apa Sucevei.

Adaug aici si lipsa oricarei activitati social-culturale care sa ma tina cu picioarele adanc infipte in maturitate, pamant si asa explorat mult prea putin si mult prea de curand.

Deci undeva pe drumul zilnic dintre casa parinteasca si biroul-scoala, redevin copil. Impotriva vointei mele, ma oglindesc in ochii astia multi care se incapataneaza sa priveasca cum vor ei. Si nu-mi place. Si ma agat de fiecare lucru care mi-aduce aminte cine sunt si ce vreau. Si e tot mai greu. Si am obosit. Si imi vine in cap vorba aia: Daca nu poti sa te lupti cu ei, aliaza-te cu ei.
Cred ca de aceea m-am dus la circ. N-am fost in viata mea la circ si nu m-a atras niciodata. Am respins chiar si ideea. Un joc prea pueril, usor idiot, pe care n-am nicio sansa sa-l gust. E, ghiciti acum: Cine batea din palme la sfarsit ca o floricica?

Am vrut sa ma fac fermier

.. si nu mi-a mers. Adica, anticipand momentul de glorie din acest weekend (cand voi aprofunda comuniunea om-natura intr-un periplu cartoficesc la Boroaia), m-am inscris si eu in FarmVille. Am zis ca daca tot m-am mutat de la oras la tara, sa fac aceeasi mutare si in spatiul virtual (pentru curiosi, dati cautare pe Facebook).
Paranteza la paranteza: Daaaaa... m-am inscris pe FaceBook. In scopuri strict profesionale. Sau nu, dar nu conteaza. Inchid paranteza la paranteza.

Revin la ferma mea: Am plantat cu greu 2 vinete si 3 capsuni, ceva grau si doua pastai, dar nu a crescut nimica. Cica trebuia sa am grija de ele cumva ca sa creasca. N-am stiut cum, asa ca am vrut sa dau o mana de ajutor vecinilor si sa mai castig niste puncte. Am mers pe ogor la doi dintre ei, dar nici acolo n-am facut mare branza. Sunt incapabila din punct de vedere gospodaricesc chiar si in mediul virtual.
Aceeasi frustare o mai resimt din cand in cand in bucatarie.
Si, in ultima vreme, si pe la serviciu.

La ultima stiu ca ma descurc pana la urma. Dar ce ma fac daca se duce de rapa sistemul economic asa cum il stim si revenim toti la economia naturala? Daca viata intreaga va depinde candva de veleitatile mele de gospodina? ACEASTA, da intrebare pe ziua de azi!

Intrebarile Sucevei

Chiar imi doresc sa fac asta?
Si daca problema e la mine, nu la ei?
Cum pot oamenii astia toti sa fie asa si sa le fie bine? Eu de ce nu pot?
Si daca tot sistemul de valori dupa care m-am ghidat pana acum a fost gresit?
Si daca lumea reala e cea de aici, de mai sus, si nu cea de acolo, de mai jos? Si ce inseamna la urma urmei sus si jos cu adevarat? Sa-mi dea si mie cineva o definitie batuta in cuie a normalitatii si a realitatii.
Cat la suta din ceea ce suntem e rodul mass-mediei? Si de ce ar fi rau pana la urma sa te lasi influentat de mass-media?
Unde pot face niste cursuri de combatere a stresului?
Cum faci sa (te) gandesti mai putin?
Pana in ce punct asculti parerile celor din jur? Oare nu toti oamenii "mari" din lumea asta si-au urmat propriul parcurs si s-au incapatanat sa-si inchida urechile fata de tot zgomotul din jur? Cum au reusit oare? Cum fac eu sa fac ca ei?
Cata rabdare trebuie sa mai am?

Despre Kakistocratie

Am citit de dimineata un editorial (din nou, complet) al lui Dorin Oancea.
Dau link mai jos si ma inscriu in cursa pentru a face treaba bine, a nu accepta compromisuri si a combate uniformitatea kaki-ului.