Balada unui bucurestean pe plaiuri sucevene

Sunt primele mele zile in Suceava, din prima luna continua, dupa 4-5 ani de Bucuresti. Eu sunt suceveanca. Sau asa credeam..

Ziua unu - duminica. Ma trezesc si ma bucur ca un saltimbanc cand vad soare, lumina, liniste, aer curat, copaci, frunze, flori, mancare gatita, o casa tihnita. Nu fac nimic, pentru ca n-am nimic de facut si, oricum, ziua era destinata din start relaxarii. Numai ca eu n-am stare, ma plictisesc si am un sentiment continuu ca trebuie sa fac ceva.
Good old Sica ma scoate la o ora de condus, care se termina cu o promenada pe coclauri, prin padure (habar n-aveam ca avem asa ceva in inima orasului) si cu ceva legende istorice de prin preajma. Culeg floricele de camp si iarba, respir aer curat, sunt hiper-bucuroasa. Stiati ca in Suceava exista un tunel care leaga cetatea Zamca de capatul orasului? Se spune ca pe acolo evadau domnitorii secolului XV cand erau atacati de turci. Tunelul s-a pastrat pana acum si nimeni nu indrazneste sa il strabata, pentru ca ar fi plin de tot felul de capcane nebanuite.

Ziua doi - luni. Ma duc sa-mi cunosc viitorii colegi.
Primul om, un tip la maxim 30 de ani. Il stiu din vedere.
Eu: Buna, sunt Daniela.
El: Ovidiu (si o fata dreapta).
Eu: Te cunosc de undeva.. Esti fratele Roxanei?
El: Nu, ma confundati.
Note to myself: Danii, you're not in Kansas anymore. Cu dumneavoastra de acum!
Ma salveaza Magda, viitoarea mea colega din departament, cu care voi colabora cel mai mult. Un chip vesel, prietenos, nimic din figura scortoasa si nu tocmai prietenoasa pe care mi-o inchipuisem cu oaresice teama. Imi vorbeste din prima la pertu, imi da o gramada de hint-uri, imi povesteste despre ea, imi aduce un corn mare, glazurat si proaspat cu ciocolata, apoi inghetata.. Ma lasa sa stau toata ziua degeaba(ba chiar ma cearta cand eu ma declar inutila) si raspunde sincer si deschis tuturor intrebarilor mele impiedicate. Eu - chitroasa nevoie mare. Cu greu ma dezvat de lectia Bucurestiului, pe care nici macar nu credeam ca o invatasem atat de bine: oamenii prea buni din prima sunt dubiosi.

Seara sunt stresata (dar asa sunt de fel), obosita (trezit la 7?..), plictisita la maxim (acum in Bucuresti eram pe Motoare!!)

Zilele 2, 3, 4 si 5: Sunt prezentata tuturor oamenilor care se perinda prin firma, de la femeia care se ocupa cu curatenia pana la directorul administrativ. Tuturor li se recunoaste importanta muncii si toti au un zambet mare pe fata. Dar cel mai interesant e cu barbatii. Eu intind mana barbateste, ei mi-o saruta... Din nou, soc cultural. E un gest minunat, de curtoazie si respect, dar prea putini mai fac asta acum. Atat de putini, ca gestul risca sa para nelalocul lui si mie mi se face o rusine subita. Mai tin minte ultima data cand cineva mi-a pupat mana, aceeasi rusine am resimtit-o, de parca primeam o onoare pe care nu o meritam. De fapt, atunci, chiar asa era:)

Ziua 6: E maine. Ma duc cu drag la munca. Inca imi e frica, pentru ca inca simt ca trebuie sa demonstrez. Si inca pastrez un strop de scepticism, asa, de siguranta. Ei probabil imi vor spune din nou ca lucrurile bune se fac incet-incet.