Proba de fugarit visuri - 100 metri viteza

Spuneam cu ceva timp in urma ca viata in SV se petrece secunda cu secunda. Atunci era de bine, pentru ca imi fusese dor sa am timp pentru lucrurile marunte si frumoase din viata.
Problema e ca mi-a trecut dorul, am timp, dar am descoperit ca nu stiu sa ma bucur de lucrurile astea marunte. Niciodata n-am stiut. Tot timpul am vrut lucruri mari. Si ce mi-am dorit de la fiecare zi a fost sa pot spune "Azi am mai scris o pagina." sau "Azi am cunoscut un om extraordinar. Azi am invatat o chestie super interesanta. Azi am vazut un oras nou. Azi am mai crescut putin ca om."
Asa ca am ignorat de cand ma stiu lucrurile marunte. Desigur, am mai avut momente in care sa ma bucur de canuta colorata de pe birou, de vremea frumoasa de afara, de o floricica zarita pe drum. Dar nu mi-au fost suficiente. De parca am de cand ma stiu in fata, scris mare cu litere invizibile, un destin pe care trebuie sa il indeplinesc. Si un rost pe lumea asta, pe care trebuie sa il descopar. Pe de o parte, constientizez ca modul asta de gandire e apanajul filozofilor si al boemilor, al celor care cauta intelesuri inainte de a face ceva concret si, din pacate, in cele mai multe cazuri, al celor care nu mai apuca sa isi termine cautarea.
De cealalta parte insa, tendinta asta de a privi mult prea departe in viitor m-a facut de multe ori sa iau decizii care pe moment n-au facut sens pentru multi dintre apropiatii mei. Si, mai grav, nici pentru mine pana la un punct. Nu m-a lasat tot timpul sa ma bucur de lucrurile marunte, dar mi-a dat o satisfactie enorma de fiecare data cand am mai bifat un lucru pe ordinea de zi.
Iar acum, cand mersul lin al secundelor sucevene ma face sa renunt la alergatura continua dupa visuri, e un moment numai bun sa sed olecuta, sa cuget si sa incropesc un bilant intermediar.

- Am plecat din Suceava de dragul de a pleca. Am ales Bucurestiul tocmai pentru ca acolo nu aveam pe nimeni. Vroiam sa ma fac om de marketing, dar am pus REI ca prima optiune la admitere, ca sa vad daca nu cumva soarta are vreun alt plan pentru mine. Bineinteles ca am obtinut unul dintre cele mai bune 3 rezultate la Marketing, dar am fost admisa la prima optiune, despre care nu stiam mai nimic, cu un rezultat mediocru.
- Cand am vrut sa ma inscriu intr-un ONG studentesc, am aplicat direct la unul pe publicitate. Asta vroiam sa fac, nu? Cu 2 ore inainte de interviu, mi-au picat ochii pe un afis de prezentare a unui alt ONG, de care ma lega doar amintirea vaga a unei poze intamplatoare - o gasca mare si vesela, la munte. M-am inscris la ONG-ul cu poza si am facut varza interviul pentru celalalt. Am intrat, am stat doi ani si m-am indragostit pentru prima data.
- Mai departe. Dupa ceva experienta de junior intr-un departament de marketing total aiurea si alandala, am zis stop. Gratie unei prietene mai mult decat inspirate, am aflat ca se cauta... redactori:) Cu un "De ce nu?" mare cat casa, am aplicat. A doua zi, trustul de presa m-a chemat pentru un post de middle management in marketing. Am refuzat. Nu stiam nici eu de ce, stiam doar ca ala era momentul in care puteam sa imi hranesc curiozitatea de licean. (Intr-a zecea, am vrut sa ma fac jurnalist. M-am bucurat de sprijin "enorm" in sensul asta, tinand cont ca invatam intr-un liceu cu profil real, mancam mate, fizica si info pe paine si eram olimpica la chimie!%#?!) Revenind la poveste, cu acelasi "De ce nu?" mare m-am prezentat la interviul cu redactorul-sef, de data asta pentru un loc pe plantatia de scribi, declarand franc ca n-am citit nici macar o data ziarul respectiv, dar ca sunt dispusa sa dau o proba. Am dat, am luat si am stat 3 ani. Intre timp insa...
- Am renuntat la jobul de jurnalist pentru a calatori si pentru a face munca necalificata intr-un stat uitat de lume, din State. Cu o zi inainte de plecare, nu aveam o explicatie rationala pentru decizia mea. Motiv pentru care am si ascuns mult timp adevaratul scop al plecarii mele (bine, "ascuns" e impropriu spus, din moment ce nici eu nu il stiam). Stiam ca nu ma duc pentru bani. Stiam ca vreau sa vad cum e sa fii chelnerita sau casierita inainte de a ma angaja definitiv in cursa pentru o cariera. Stiam ca vreau sa ma aventurez singura pe plaiuri necunoscute. Mai stiam si ca am prieteni si rude undeva pe continent la care pot apela in caz de urgenta. Dar adevaratul motiv era undeva, dincolo de astea. In noaptea cu avionul, tot nu aveam un raspuns exact la intrebare. Cred ca plecam tocmai pentru necunoscut. Pe drumul spre "the middle of nowhere" (cum mi-a fost descris orasul unde mergeam), nu stiam exact unde o sa dorm, unde o sa lucrez, ce caut eu acolo. Nu stiam daca la intoarcerea in tara voi mai avea job sau casa. Dar era bine. Si a fost bine timp de 3-4 luni, iar experienta mi-a facut si mai bine. Si la intoarcere, am avut si jobul, si casa. Plus o a doua casa, in the middle of nowhere.
- Acum, sunt in miezul unei decizii rationale. Cat de cat asezata si logica, comparativ cu celelalte din trecut. E piesa care ar trebui sa dea sens puzzle-ului de pana acum. Si, culmea, lucrurile se leaga. Bineinteles, n-am scapat de toate variabilele si am pastrat in sistem vechiul principiu dupa care m-am ghidat pana acum: "ma arunc si vad pe urma".

Da, poate ca n-am avut cea mai buna strategie pana acum. Poate ca am urmarit cai verzi pe pereti. Dar sunt caii mei si am tot dreptul sa ii calaresc. Macar de proba. Uite ca, de multe ori inconstient, am ajuns sa fac si mult visatul PR, am lucrat si in presa, am ajuns si in New York mai devreme decat mi-as fi inchipuit, am avut ocazia sa imi dau seama care dintre visurile mele erau prost alese, m-am fript big time, m-am ridicat de pe jos si am mai incercat o data si tot asa. Si acum incerc. Ma simt ca unul dintre putinii zuzi fara stare intr-un oras populat de melci. Ii iubesc si ii respect pe melcii astia, pentru ca pot sa fie asa. Dar eu nu pot. Si literele alea mari din fata mea probabil ca nu sunt chiar asa de invizibile, din moment ce toata lumea din autobuz, de pe strada si chiar din familie se uita insistent si usor nedumerit la mine. Uneori si eu ma uit. Dar cred ca literele alea se vad cel mai bine cand stau uite-asa, cu ochii inchisi sau pierduti in zare, si visez la destinul pus in frunte. Poate ca sunt un daydreamer, ca toti copiii din proiectul asta.