Prea-plin-ca-sa-incapa-in-titlu

Am mai zis-o si sper sa pot sa o tot zic: Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Atat de mare, atat de mari, incat nu indraznesti decat sa ii privesti de la distanta.

Astazi, distanta a fost de maxim 5 metri. Mai mult n-am indraznit, desi fara doar si poate, s-ar fi putut. Dar cand moderatorul conferintei a zis "Sunt sigur ca aveti foarte multe intrebari pe care vreti sa i le adresati dlui Beligan".. eu m-am blocat.
O mie de intrebari zburataceau in creier - aceleasi pe care asa frumos le ordonasem in repetate randuri, cand visam cu ochii deschisi "Cum ar fi sa ma intalnesc cu Maestrul si sa am ocazia sa ii vorbesc, fie si pentru 3 secunde? Ce l-as intreba??.."

"- Ce sfaturi i-ati da unui copil - nu, copilului dvs.! - cand face primul pas in viata?"
"- V-ati intrebat vreodata, de-a lungul deciziilor pe care le-ati luat, unde va duc ele si cum va vor marca existenta? Si v-a pasat de asta?"
"- V-ati fi inchipuit, la 21 de ani, ca veti ajunge aici?"
"- Ce inseamna aici-ul asta pentru dvs.?"
"- Ce compromisuri ati facut, dar mai ales, ati evitat? Si cum?"
"- Care au fost greselile (caci trebuie sa le fi facut, altfel nu stiu ce sa mai cautam noi, imperfectii, pe lumea asta) care v-au determinat viata? Si fara de care practic n-ati fi fost?"
"- Cum v-ati descrie viata intr-un singur cuvant?"
"- Care sunt lucrurile de capatai in familia Beligan? Sa stim si noi, sa ne oranduim frumos viata.."

Banale intrebari. Ele, aceleasi, ordonatele de mai demult, stateau naclaite acum, cand aveau sansa sa iasa la suprafata, si nu mai faceau nicio noima. M-am surprins, deci, ascunzandu-ma in spatele stalpului pe care pana atunci il sprijinisem: ca nu cumva privirea directa si patrunzatoare a Maestrului sa cada asupra privirii mele goale.

Si am mai observat ceva: Cand Beligan a tacut, sala s-a golit si ea subit. Nu sesizasem pana atunci cat fusese de goala de fapt (cu cateva exceptii notabile) inca de la inceput. Un tropot s-ar fi auzit, de pasi ezitanti dand inapoi, la unison, daca invitatii n-ar fi fost frumos oranduiti pe scaune. Asa, s-a lasat doar o tacere lunga si o singura privire de 91 de ani scruta vioi, aproape sfidator, pe toate celelalte cateva zeci. Nu avea insa nicio asteptare si nu cred c-a fost dezamagita sa primeasca inapoi doar 2 intrebari.

Caci Maestrul e obosit. Nu de viata, ci de lipsa de consistenta din jur. De aceea n-am indraznit sa ma aproprii, sa spun, sa intreb. Si-mi place sa ma amagesc ca tot de aceea inghetasera si reporterii cu microfoanele lor atarnate - nu din indolenta.

**

Am cunoscut-o insa pe Lamia. LAMIA BELIGAN. Un om si o figura care mi-au placut mult pe scena, dar care m-au cucerit total in realitate. O persoana care poate n-aduce decat prin nume si fizionomie cu Maestrul. Dar de o bogatie launtrica extraordinara. Care cred ca va acapara, la un moment dat, scena.

Am abordat-o cu nod in gat si rugamintea sugrumata, incoerenta, inoportuna, sa duca mai departe mesajul meu de stima catre tatal sau. Apoi am amutit. Si am zabovit asa, nauca si muta minute bune, ascultand naturaletea discutiilor cu cei din jur. Si, nu stiu cum, m-am trezit vorbind si eu cu ea, vreo 30 de minute, tinandu-ne de mana si lacrimand. Teama de penibilul abordarii mele s-a dus cand mi-a intins prieteneste mana. A revenit rapid ulterior, desi mi-e greu sa cred ca un zambet si o privire inlacrimata ca acelea pe care mi le-a oferit pot fi "jucate".

Astazi m-am simtit mai mica decat oricand. Dar la plecare, oamenii nu mai aveau loc pe trotuare de zambetul pe care il duceam. Al meu, al Lamiei, al lui Beligan la intrebarile cele doua.

**
Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Astazi am plans ceva mai mult.