Sa mai pun un cantecel..

.. sa ne veselim nitel:)



Asta, ca sa compensez tacerea din ultimul (mult) timp. Am implinit 25 de ani. Am muncit. Si-am invatat. Ca asa fac oamenii maturi si responsabili.

Prea-plin-ca-sa-incapa-in-titlu

Am mai zis-o si sper sa pot sa o tot zic: Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Atat de mare, atat de mari, incat nu indraznesti decat sa ii privesti de la distanta.

Astazi, distanta a fost de maxim 5 metri. Mai mult n-am indraznit, desi fara doar si poate, s-ar fi putut. Dar cand moderatorul conferintei a zis "Sunt sigur ca aveti foarte multe intrebari pe care vreti sa i le adresati dlui Beligan".. eu m-am blocat.
O mie de intrebari zburataceau in creier - aceleasi pe care asa frumos le ordonasem in repetate randuri, cand visam cu ochii deschisi "Cum ar fi sa ma intalnesc cu Maestrul si sa am ocazia sa ii vorbesc, fie si pentru 3 secunde? Ce l-as intreba??.."

"- Ce sfaturi i-ati da unui copil - nu, copilului dvs.! - cand face primul pas in viata?"
"- V-ati intrebat vreodata, de-a lungul deciziilor pe care le-ati luat, unde va duc ele si cum va vor marca existenta? Si v-a pasat de asta?"
"- V-ati fi inchipuit, la 21 de ani, ca veti ajunge aici?"
"- Ce inseamna aici-ul asta pentru dvs.?"
"- Ce compromisuri ati facut, dar mai ales, ati evitat? Si cum?"
"- Care au fost greselile (caci trebuie sa le fi facut, altfel nu stiu ce sa mai cautam noi, imperfectii, pe lumea asta) care v-au determinat viata? Si fara de care practic n-ati fi fost?"
"- Cum v-ati descrie viata intr-un singur cuvant?"
"- Care sunt lucrurile de capatai in familia Beligan? Sa stim si noi, sa ne oranduim frumos viata.."

Banale intrebari. Ele, aceleasi, ordonatele de mai demult, stateau naclaite acum, cand aveau sansa sa iasa la suprafata, si nu mai faceau nicio noima. M-am surprins, deci, ascunzandu-ma in spatele stalpului pe care pana atunci il sprijinisem: ca nu cumva privirea directa si patrunzatoare a Maestrului sa cada asupra privirii mele goale.

Si am mai observat ceva: Cand Beligan a tacut, sala s-a golit si ea subit. Nu sesizasem pana atunci cat fusese de goala de fapt (cu cateva exceptii notabile) inca de la inceput. Un tropot s-ar fi auzit, de pasi ezitanti dand inapoi, la unison, daca invitatii n-ar fi fost frumos oranduiti pe scaune. Asa, s-a lasat doar o tacere lunga si o singura privire de 91 de ani scruta vioi, aproape sfidator, pe toate celelalte cateva zeci. Nu avea insa nicio asteptare si nu cred c-a fost dezamagita sa primeasca inapoi doar 2 intrebari.

Caci Maestrul e obosit. Nu de viata, ci de lipsa de consistenta din jur. De aceea n-am indraznit sa ma aproprii, sa spun, sa intreb. Si-mi place sa ma amagesc ca tot de aceea inghetasera si reporterii cu microfoanele lor atarnate - nu din indolenta.

**

Am cunoscut-o insa pe Lamia. LAMIA BELIGAN. Un om si o figura care mi-au placut mult pe scena, dar care m-au cucerit total in realitate. O persoana care poate n-aduce decat prin nume si fizionomie cu Maestrul. Dar de o bogatie launtrica extraordinara. Care cred ca va acapara, la un moment dat, scena.

Am abordat-o cu nod in gat si rugamintea sugrumata, incoerenta, inoportuna, sa duca mai departe mesajul meu de stima catre tatal sau. Apoi am amutit. Si am zabovit asa, nauca si muta minute bune, ascultand naturaletea discutiilor cu cei din jur. Si, nu stiu cum, m-am trezit vorbind si eu cu ea, vreo 30 de minute, tinandu-ne de mana si lacrimand. Teama de penibilul abordarii mele s-a dus cand mi-a intins prieteneste mana. A revenit rapid ulterior, desi mi-e greu sa cred ca un zambet si o privire inlacrimata ca acelea pe care mi le-a oferit pot fi "jucate".

Astazi m-am simtit mai mica decat oricand. Dar la plecare, oamenii nu mai aveau loc pe trotuare de zambetul pe care il duceam. Al meu, al Lamiei, al lui Beligan la intrebarile cele doua.

**
Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Astazi am plans ceva mai mult.

Vineri, la 3. Neaparat!

Pentru cei care nu pot sa isi stapaneasca lacrimile dupa fiecare spectacol cu Radu Beligan. Pentru cei capabili sa admire si sa asculte prin toti porii un om care a trait - din toate punctele de vedere - dublu, triplu, cvadruplu fata de noi toti. Pentru cei pur si simplu pasionati de teatru si de viata:

Vineri, 21 mai, ora 15, Teatrul National Bucuresti - Lansare CD nr.2 din Colectia "Mari Actori Romani" - Maestrul Radu Beligan. Intrare libera.

Pe repede inainte

Ma trezesc, beau cafea, ma imbrac, plec de acasa, ajung la birou, muncesc, muncesc si mai muncesc putin, plec acasa, ajung acasa, dorm dusa, visez exceluri, ma trezesc transpirata si chiauna. A trecut o saptamana, e ok, inca n-am intrat in paine, dar ma pregatesc de asta. O sa gestionez un cont tare dragut, care va pune un punct istet pe 'i'-urile din 'disciplina' si mai tare decat o facea deja 'compania'.
Sunt la un excel si cateva intalniri distanta de anuntul oficial al mutarii si cele 40-si-ceva(!##%?!?) de aparitii saptamanale in media. Pana atunci, e weekend, asa ca sarbatoresc cum se cuvine, tocind pentru examene..

Pentru voi restul, va recomand din suflet sa mergeti la Visul unor simfonii de vara.

Elefantul roz, mic, mic..

E prea mic ca sa conduca un Logan papuc, un SUV sau, dupa cum bine stim, o dubita..
Prea mic sa ajunga sa-si schimbe singur becul din baie sau sa-si puna draperii noi fara interventia unor echipamente si mecanisme complexe.
Suficient de mic incat sa isi balangane picioarele si sa atinga abia usor cu ele podeaua, cand sta asezat cuminte pe scaun.

DAR
Suficient de mare incat sa se simta observat ciudat de toate privirile, din toate directiile, intocmai ca Elefantul-roz-din-mijlocul-incaperii, despre care stie deja mai toata lumea.

Da, am inceput munca intr-o noua companie. Si mi-am facut urechi ca ale lui Dumbo de cat m-am zgait sa pricep noua ordine mondiala. Si mi-am prins urechile alea in tot felul de norme si proceduri de lucru. Am vrut ordine si disciplina dupa luni de trilulilu, poftim ca am. Asa ca vin iar si zic: ai grija ce iti doresti..

1 mai. The turning point

Vorbitorii de vorbe intelepte despre cariera si succesul profesional zic asa: sa ai intotdeauna un tel in fata ta, caci fiecare pas si fiecare fapta te vor duce inconstient acolo.

Pe mine telul asta m-a dus prin iunie anul trecut la Suceava. Deveneam eroul principal din filmul "Danii and the ice-cream factory". Drumul de 480 km de la Bucuresti la Suceava l-am facut in pasi de dans si bateri fericite din aripioare. Si nu e lucru mic, caci duceam cu mine un munte de entuziasm si un catastif imens cu idei proaspete de ridicat branduri pe culmile succesului.
Oricat de surprinzator ar parea (pauza de sarcasm), n-a fost sa fie asa, nu am petrecut 10 ani in firma respectiva si nu mi-am legat numele definitiv si irevocabil de nasterea si cresterea unor branduri solide, cu succes rasunator pe piata romaneasca.

Am avut in schimb parte de 10 luni in care am muncit ca un sclav intr-o mina de diamante africana, si acela suficient de naiv incat sa fie fericit ca are onoarea sa fie pe plantatie. Numai ca sclavul munceste impotriva vointei lui si tot vede zilnic diamantele pe care le extrage, in timp ce eu munceam benevol si vedeam iesind din mainile mele.. mai nimic.

M-am trezit in pragul companiei pentru care visasem multa vreme sa muncesc, dar am gasit in loc de usa un zid inaaalt de probleme, mentalitati si prejudecati, valori organizationale total diferite de ale mele si relatii inter-personale de nepatruns si de neinteles. Cu toate astea, incapatanata cum sunt, am inceput sa pun la baza zidului aceluia tot timpul, toata energia si (aproape) toate gandurile mele. Zidul s-a mai inmuiat ici-colo, s-a fisurat, dar a ramas in picioare. Iar eu, eu m-am lovit de o caramida.

O caramida mica, fasneata si neobrazata, de culoare rosie-portocalie, cum niciodata nu va fi la moda, dar peste care vom da tot mereu pe drum.

**

Caramida i-a pus gand rau fluturasului inca din prima zi. Contrasta prea mult, cu gratia si vioiciunea lui, si risca o sa puna pe ea, cu aspectul sau colturos, intr-o lumina proasta. Iar falfaitul acela fericit din aripioare o enerva la maxim si ii sporea culoarea rosiatica. Or, prea mult rosu strica, chiar si unei caramizi..
Asa ca si-a pus in gand sa il zdrobeasca. La urma urmei, o caramida intr-un zid vechi de ani de zile e mai puternica decat un fluturas zglobiu, nu?

**

La inceput, caramida si fluturasul s-au tolerat reciproc. Sau asa credea fluturasul nostru cel naiv. Toleranta s-a transformat treptat in ignoranta. Si ignoranta a topit usor-usor muntele de entuziasm.
In fiecare zi, fluturasul sufla din rasputeri, icnea si impingea ca sa darame zidul de ignoranta, si in fiecare zi ramanea de partea cealalta a usii. Asa ca intra pe geam, falfaia din aripi, gadila caramida, facea lucrurile sa se intample, le aseza frumos in ordine, intocmai ca piesele de la domino, dar la sfarsitul zilei, caramida venea si le darama nepasatoare dintr-o singura miscare de picior. Timp de zece luni, zi de zi.
Cand se simtea aproape de capatul puterilor, fluturasul falfaia din aripi pana la Bucuresti, isi incarca antenele cu polen si venea din nou zglobiu la Suceava.

Pana intr-o zi. Cand fluturasul s-a saturat si a facut ceea ce nu credea ca va face vreodata: si-a adunat resturile de entuziasm de pe jos, le-a pus intr-o bocceluta si a plecat de tot de la Suceava.

**

1 mai. Mi-am luat la revedere.
De la fabrica cea noua si lucioasa, de la oamenii aceia minunati, de la orasul care, saracul, nu mi-a gresit cu nimic, dar pe care mai aveam putin si ajungeam sa il urasc. Mi-am luat la revedere de la visurile marete pe care mi le facusem. Si de la muntele de entuziasm. Il lasam deocamdata sa se refaca; sunt prea obosita ca sa-l mai car cu mine prea curand.

Sefului, ii multumesc frumos pentru increderea cu care mi-a deschis usa in fiecare zi, de la inceput si pana la sfarsit. Dar mai ales, pentru ca a lasat usa deschisa chiar si dupa ce am plecat. Pentru comunicarea deschisa pe care am avut-o, pentru ca mi-a ascultat ideile si mi le-a impartasit. Pentru corectitudinea cu care m-a tratat. Pentru multele sfaturi bune si discutiile lungi si mereu interesante. Pentru eforturile incredibile pe care le face alaturi de oameni. Pentru ca a riscat odata cu mine cand am decis sa incepem colaborarea, desi nici unul nu stia exact cum avea sa se intample asta cand unul era la Bucuresti, iar celalalt la Suceava. Pentru ca si-a asumat acest risc si atunci cand lucrurile nu mergeau bine ori cand caramida pufnea si se umfla de nervi. Pentru ca mi-a dat libertate sa zburd, desi tare si-ar fi dorit sa ma asez definitiv pe locul pe care mi-l pregatise in Suceava. As vrea sa ii multumesc si pentru fermitatea cu care a stiut sa gestioneze relatiile dintre caramizile si fluturasii din curtea lui, dar din pacate nu mi-a dat ocazia. Ma bucur ca defectele pe care mi le-a gasit au fost diplomatia, faptul ca muncesc mult si viziunea diferita de management. Il respect pentru ca e om inainte de a fi manager. Imi pare rau ca n-a mers.

Caramizii, ii multumesc ca mi-a testat si m-a ajutat sa-mi dezvolt rabdarea, empatia si perseverenta. Ii doresc din suflet sanatate, pofta de si spor la munca si rezultate pe masura. Si.. ceva mai multa minte:)

**

Falfai din aripi, ceva mai domolit, spre o alta usa. Sper ca pe asta sa o gasesc deschisa.