Despre a spune nimic si a intelege totul (2)

Oameni buni, luati din cand in cand o pauza de la vorbit.
Abtineti-va sa insirati cuvant dupa cuvant pe banda rulanta, peste menu-urile din restaurante si baruri, pe undele wireless, peste cafele si ceaiuri nesfarsite, peste tastaturi, birouri si task-uri usturatoare, peste orele din viata celorlalti.

Incercati macar o data sa trageti aer in piept, sa va sprijiniti linistiti de speteaza scaunului si sa asistati. Lasati-i pe cei din jur sa vorbeasca si nu-i mai considerati buni doar ca sa va asculte. Poate ca n-au nimic de spus, dar uneori, cel mai bun mod de comunicare intre oameni e tacerea. Mai ascultati-va si pe voi. Cel mai mare risc pe care si-l asuma vorbitorul e sa nu se auda pe sine.
E incredibil cat de multe lucruri poti afla asa, cu riscul chiar de a-i cunoaste pe ceilalti (si pe tine) mai bine:
- ca cel de langa tine minte;
- ca oamenii se mint pe sine;
- ca ai de-a face cu o competitie tacita;
- ca adevarul e mult mai pronuntat dincolo de vorbe;
- ca parerile fiecarui interlocutor luate in parte sunt indreptatite, dar parerile tuturor adunate si filtrate rezulta intr-o opinie mult mai buna;
- ca ai foarte multe in comun cu o anumita persoana;
- ca, dimpotriva, n-ai nimic in comun cu cei de langa tine
si lista ramane deschisa.

Uneori, iti dai seama ca nu te intereseaza absolut deloc subiectul. Si uite-asa, iti amintesti ca ai uitat geamul de la balcon deschis si afara ploua, ca iar n-ai dat telefonul ala pe care l-ai tot promis, ca maine ai multa treaba la birou sau ca de abia astepti sa te intorci la sticla de vin din frigider, omul cald, patul moale sau filmul bun din dormitor. Dincolo de interesele "profane", faci un bine lasandu-i pe ceilalti sa se exprime, pentru ca oamenilor le place sa se auda vorbind (si nu neaparat sa se asculte).

N-am sa uit niciodata cand prietena mea buna, pe care practic o stiu din scutece, mi-a spus ca eu nu stiu sa ascult. Mi-a spus-o la modul cel mai firesc, ca raspuns la o intrebare si nu ca repros. Dar efectul cuvintelor a fost, bineinteles, cutremurator. "Eu??? Dar eu te ascult tot timpul!! Cand nu te-am ascultat!? Chiar nu ascult?..."
Da, chiar asa era. Inca mai e, de fapt. Nu stiu sa ascult. E drept, de atunci incerc, fac eforturi, deschid urechile, ochii si mintea, caut printre randuri, ascult, recidivez, o iau de la capat.
- Tin ochii si sufletul larg deschise cand omul din fata mea are nevoie sa vorbeasca. Cred ca e unul dintre cele mai discrete semne de iubire, ca iti pasa, si de gentilete. Am invatat asta de la toti cei ce m-au ascultat in diuda debitului verbal care atingea culmi greu suportabile.
- Cand vorbele se bulucesc inutil pe limbi, trag aer in piept, ma asez comod in scaun si asist la zarva necontrolata din fata mea. Cu riscul de a deveni muta grupului sau de a parea indiferenta, asa inteleg si alte lucruri despre oamenii din jur - altele decat imaginea creionata de ei insisi prin viu grai, altele si decat proiectia asteptarilor mele asupra lor.
- La fel fac si cand persoana de langa mine tace. E si asta un fel de a transmite informatii: n-am chef, sunt pierdut printre gandurile mele, nu-mi vine niciun subiect interesant la indemana, ma simt incomod, as prefera sa fiu altundeva, mi-e bine cu tine pur si simplu. De ce sa strici atunci bunatate de mesaj clar, cu vorbe rostogolite aiurea si doar ca sa poluezi fonic?
De ce sa vorbesti de dragul de a vorbi, cand poti castiga prin tacere mult mai multe?

Despre a spune nimic si a intelege totul (1)

Ma intreb de multe ori ce il face pe om sa rezoneze cu alti oameni. Sa rezoneze, nu sa se inteleaga, nu sa se admire, sa se placa sau sa se iubeasca. Nu ma refer nici la acele relatii aparent indestructibile, construite in urma unor investitii - considerabile, comune si de durata - la aceeasi temelie, sustinute de experiente si valori comune. NU.
Sa rezonezi cu cineva inseamna.. altceva. O atractie indescifrabila.

Cand anticipezi existenta celuilalt. Apoi, ii anticipezi la nivel de subconstient gandurile, actiunile, sentimentele.
Cand simti, din prima fractiune de secunda in care il/o vezi, acea chestie, un fel de vibratie pozitiva care razbate dinspre celalalt corp si ti se izbeste fix in inima, iti umple sufletul de caldura plus inca ceva, iti da un sentiment incredibil de confort, de siguranta si de apartenenta cum rar intalnesti.
Cand stii, dinainte de a schimba macar si prima privire cu celalalt, ca intr-un fel sau altul, e pentru tine.
Si, fara a-i sti istoria, numele sau macar glasul, incepi sa ghicesti usor ca iti va ramane in suflet toata viata. Si ghicesti bine.

Care e explicatia logica din spatele secventelor acestora de film?

Bineinteles, am trecut prin cateva. Pe multe am incercat sa le ignor, in favoarea ratiunii, a contextului si a normelor. Dar intamplarile ce au urmat mi-au indreptatit intr-un final convingerea aceea de la inceput, oricat de lipsita de logica ar fi fost: da, era pentru mine. Si m-au schimbat fundamental chiar cand aveam cea mai mare nevoie. Am iubit, am inceput sau am incheiat relatii, mi-am dorit sa cresc mare, mi-am dorit sa ma razvratesc, mi-am dorit sa ma asez, m-am maturizat, m-am resemnat si iar m-am razvratit, m-am imbogatit sufleteste. Nu neaparat in ordinea asta.

Toti oamenii-milestone din viata, daca pot sa le zic asa, mi-au intrat din prima pe sub piele, retina si miocard si m-au completat pana la forma de astazi. Desi cu unii am impartit doar priviri, cu altii impresii, ganduri bune si zambete, cu unii saruturi flamande, cu altii planuri si vise naive.

In toate cazurile, n-am irosit vorbe. N-a fost nevoie. Am stiut esentialul din prima fractiune de secunda, iar tot ce mai era de stiut, daca mai era, a incaput in cateva propozitii.

De ascultat

Persona - sunt doua melodii in dreapta paginii acesteia. Astept albumul, dar merita vazuti in concert.

Gospocareer woman

E fain sa poti sa speli o masina de rufe in timp ce elaborezi strategii de comunicare. Sau sa vorbesti cu clientul imbracata in pijamale si papuci de casa. Sa auzi cum sfaraie tocana pe aragazul din spatele tau(iar in cazul meu, sendvisul la sandwhich-maker), ori sa te muti pe cealalta jumatate de masa ca sa iti iei pranzul la birou. E hiper-placut sa iti faci research-ul pe chestii legate de job, asezata turceste pe canapea, in fata televizorului care iti bazaie muzica, seriale si politica in urechi (oricum e mai bine decat sa auzi conversatiile cu detalii private ale colegilor de banca). Sau ca in pauzele dintre taskuri, poti folosi toata energia aia pozitiva (data de faptul ca ai mai bifat o liniuta pe lista de to-do-uri) si sa faci 30 minute de fitness, una bucata manichiura si ditai-baia cu spuma parfumata.
Si cel mai tare e ca la intalnirile de afaceri ori seara, dupa job, cand iesi cu prietenii la bere, machiajul si coafura ta sunt intacte, pentru ca deh, abia ce au fost facute:)

Sunt si dezavantaje, cum ar fi vinovatia pe care o resimti dimineata, cand soarele din balcon e asa ghidus, si nu e nimeni sa te vada, si lancezesti inca o ora cu cafeaua in mana si ochii pe frunzele colorate de afara. Sau faptul ca, noaptea, iti ia circa 10 minute sa te decizi daca te bagi la somn sau cedezi tentatiei cu acelasi iz de vinovatie si mai deschizi o data laptopul pentru un mail scurt de tot.. de o ora. Bine, mai sunt si momentele cand nu mai intelegi ce e in casa ta - casa sau birou - si oscilezi nehotarata intre a face ordine sau a da ordine.

Dar ma obisnuiesc. A fost abia o saptamana. Si promit solemn ca saptamana viitoare va fi si mult mai rodnica.. la job, nu la indeletinciri gospodaresti:)
Toata lumea ar trebui sa incerce asta o data, macar si pentru cateva saptamani.

Piese de puzzle

Sunt serile acelea, cand cad ravasita pe canapea si adorm in nestire, cu gandurile imprastiate si urmele orasului inca pe fata. Sunt ora 4, cand deschid ochii inca dormind si caut cu mintea zapacita periuta de dinti, asternutul si orele de somn ramase pana dimineata. Sunt gandurile involburate si ora de apoi, de luciditate orizontala, cand lucrurile par simple si clare, iar viata mai plina de sens si reusita mai aproape ca oricand. Sunt poezie si vise mari, libertate si initiative indraznete. E lumea care trebuie vazuta, sunt vorbele care trebuie spuse, lucrurile care trebuie facute, cartea care trebuie scrisa si sentimentul de indeplinire in ciuda micilor abateri de ici si colo.
Sunt Frank Sinatra si raul lui de sub luna.

Bucuresti

Ploua si e frig. Frig si umezeala din acelea, care iti intra in oase si nu mai ies decat dupa cateva ore de dormit cu nasul sub plapuma, ca sa intre imediat la loc dupa ce ai facut primul pas pe podea.
E gol la mine in frigider. Imi tine de urat un singur iaurt, luat in maxima graba de la non-stop, noaptea, in timp ce ma grabeam spre plapuma. Dar parca nici foame nu e, mai ales cand trebuie confruntata cu vremea urata de afara si distanta mare pana la primul supermarket.
E dezordine si mizerie in casuta mea. Cred ca e felul ei de a riposta ca am lasat-o singura si a nimanui mai bine de 3 luni, pentru o alta casuta, mai plina, mai calduroasa si mai moldoveneasca.
E bahaos in capul meu, port in suflet emotii si stres, dar si dorinta de izbanda. Planul de bataie dospeste in creier, se ingramadeste in frunte, se agita si se buluceste prin fiecare nerv din corp, vrea scris pe hartie, riposteaza si isi cere drepturile, asa ca nu mai e mult si va trebui sa il scot la lumina.

Dar incep usor. Cu un iaurt usurel, care e aproape gata si imi da de inteles ca la un moment dat va trebui sa ma confrunt cu ploaia insistenta de afara. Cu o vitamina C, in speranta ca voi putea alunga raceala ce-mi da tarcoale. Cu un ceai verde, in incercarea de a compensa lipsa cafelei din sistem. Dau drumul la calorifere si apa calduta isi face loc lenes prin elementi. Casa parca se mai dezmorteste si isi cere dreptul la curatenie, la perdele, covoare si lumanari parfumate.

Aici va fi biroul meu in urmatoarele... nu stiu pentru cat timp. Nu stiu mai nimic despre felul in care va decurge jobul meu din Bucuresti. Stiu sigur ca va iesi bine. Pentru ca altfel nu se poate, nu concep.
Am emotii, dar undeva, printre ele, sunt foarte bucuroasa.

Honey, I'm coming home!!

Planuri pe termen lung, in 2 minute si cu incepere peste 8 ore.

Cu exceptia escapadelor la mare, cand diferenta dintre decizie si plecare a fost de fiecare data un-facut-de-bagaj sau nici atat, asta e cea mai din scurt decizie de plecare pe care am luat-o vreodata. E drept, timp de trei luni am asteptat momentul potrivit pentru conversatii, planuri pe termen lung si puneri de comun acord in vederea demararii unui job nou, intr-un loc nou, de capul meu.

In cele doua minute de azi, mi-a fost reconfirmat lucrul pe care il tot invat de cand sunt aici: In business trebuie sa stii ce vrei. Si sa faci. In secunda doi. Nu pierzi vremea cu nimicuri. Stii ce vrei, te arunci si retusezi pe parcurs.
Am inteles in final ca timp de trei luni de zile m-am asteptat.. pe mine.

Dupa cele doua minute, aveam mana libera si, contrar tuturor asteptarilor mele, nu am simtit eliberare. Am descoperit in schimb ce greutate are o responsabilitate si ce gust, un risc proaspat asumat.

Poze din excursie

Piatra: o sa imi placa mereu sa revin aici, sa-mi beau cafeaua de duminica dimineata la Gatsby, sa fac plimbari racoroase in parc, sa vad locurile mici si cochete ale oamenilor gospodari.




Varatec: un loc binecuvantat, cu flori multe si frumoase, cu maici care locuiesc in case parca desprinse din povesti, cu mere si nuci la discretie:)

Cum mi-am cumparat bluza de la Sainsbury's

Azi am fost la cumparaturi. Dupa ere intregi de cand n-am mai calcat magazinele prag dupa prag, azi mi-am luat inima in dinti si lista de cumparaturi la mine si am plecat la.. piata. Am zis sa imi fac incalzirea intai cu cele cateva magazine mici non-brand de care imi tot vorbeau sucevencele mele ca despre adevarate insule cu comori. Dupa... vreo ora de cautari (adica mult), am gasit o bluza ok, purtabila, suficient de cuminte si de bine incadrata in tipare incat sa o port la birou. Ne-am vazut, ne-am placut si, la fel ca in dragostea la prima vedere (aia care vine dupa zeci de incercari esuate), am luat-o de pe umeras, m-am dus cu ea direct la casa si in 10 secunde erau numai ale mele - bluza si punguta de plastic galben aferenta.
Bluza imi vine - tot ca in dragoste, am ochi buni si sesizez din start neconformitatile majore;)
Surpriza a venit insa cand am analizat mai bine ambalajul - care imi multumea pentru a fi cumparat de la Sainsbury's:)

P.S.: Oare cat o valora piata neagra a pungilor de plastic?

Later edit: Aflu ca Sainsbury's a detinut pana in 2005 lantul de supermarketuri Shaw's, unde am lucrat cat am stat in SUA. O fi vreun semn ca bluza aia chiar mi-a fost predestinata, hmm...

Voi cu cine votati?

Obama a luat Nobelul. Pentru pace.
Recunosc, mi-a trecut prin cap ideea unei mici teorii a conspiratiei.. Mi-a survolat instant deasupra neuronilor posibilitatea ca o ratiune de politica externa sa stea la baza deciziei comitetului norvegian. Si chiar cand macinam mai bine ideea, am dat intamplator peste videoclipul de mai jos si am adjudecat: Nobelul meu pentru pace merge la Michael. Nu pentru ca as fi fost fan (n-am fost), nici pentru ca a murit si e in trend sa il ridici in slavi, nu. Ci pentru ca n-am cunoscut alt artist care sa isi dedice intr-atat munca si talentul in scopul transmiterii de mesaje sociale, care sa mai aiba si ditamai impact in randul maselor. Ce a facut el prin cantec este perfect egal cu a milita pentru "infratirea intre popoare". Iar eu cred ca a avut si mai mult efect decat discursurile la tol festiv asezonate cu garzi de corp si vorbe anti-arme ale lui Obama. Sa se inteleaga, nu neg meritele presedintelui american. A reusit sa impresioneze cu vorbele lui milioane de oameni, care i-au incredintat viitorul cu munti de speranta. Dar daca ar fi exitat un comitet de decizie a oamenilor lumii si nu a parlamentarilor vreunei tari, eu as fi votat pentru Michael. Voi?



Si mai astept sa vad un lucru: ce-o sa faca Obama cu milionul ala de dolari pe care-i primeste?

A scrie sau a nu scrie

Lumea nu mai scrie. De ceva vreme, jumatate din blog-roll a incremenit. Oamenii nu mai au timp, chef, inspiratie, nici probleme, frustrari sau bucurii majore ca sa le mai descatuseze pe ecrane. Majoritatea par ca au intrat intr-un con de liniste, in care lucrurile sunt asezate, in care se simt bine asa, protejati de lumea exterioara, si din care nu mai simt nevoia sa iasa.
Mai sunt cei cativa care scriu o data la cateva zile. Dar, sa-mi fie cu iertare, si cuvintele lor par scoase cu clestele din gura.
La randul meu, si eu scriu parca tot mai greoi si mai plictisitor in ultima vreme, dar sper sa fie doar un efect temporar al schimbarii stilului de viata. Nu ca as fi scris cine-stie-ce inainte, dar macar erau cuvinte scrise instant, ca si cum ar fi explodat in mii de artificii daca nu le asezam atunci pe monitor.
Acuma, aflu cu oarece parere de rau ca el, blogul, cel pe care il citeam zilnic mai ceva ca revista presei, nu va mai fi. Sau, in cel mai bun caz, va incremeni si el. Era asa.. un artific care nu-mi apartinea, dar care ma ungea pe suflet. De multe ori, intram pe blogul meu doar ca sa-l citesc pe el. Ca al meu saracul e mic si cam ponosit. Nu are suficienta sare si piper, pentru ca eu, gospodina afoana cum sunt, n-am stiut sa il asezonez cum trebuie. Asa ca uneori, cochetez cu ideea de a renunta si eu.
Deocamdata insa, mai poposesc pe aici. Nu mi-am gasit conul de tihna, nici n-am atins fundul sacului cu taste. Am fost in schimb in excursie si am descoperit o tara frumoasa. Detalii - zilele astea.

Proba de fugarit visuri - 100 metri viteza

Spuneam cu ceva timp in urma ca viata in SV se petrece secunda cu secunda. Atunci era de bine, pentru ca imi fusese dor sa am timp pentru lucrurile marunte si frumoase din viata.
Problema e ca mi-a trecut dorul, am timp, dar am descoperit ca nu stiu sa ma bucur de lucrurile astea marunte. Niciodata n-am stiut. Tot timpul am vrut lucruri mari. Si ce mi-am dorit de la fiecare zi a fost sa pot spune "Azi am mai scris o pagina." sau "Azi am cunoscut un om extraordinar. Azi am invatat o chestie super interesanta. Azi am vazut un oras nou. Azi am mai crescut putin ca om."
Asa ca am ignorat de cand ma stiu lucrurile marunte. Desigur, am mai avut momente in care sa ma bucur de canuta colorata de pe birou, de vremea frumoasa de afara, de o floricica zarita pe drum. Dar nu mi-au fost suficiente. De parca am de cand ma stiu in fata, scris mare cu litere invizibile, un destin pe care trebuie sa il indeplinesc. Si un rost pe lumea asta, pe care trebuie sa il descopar. Pe de o parte, constientizez ca modul asta de gandire e apanajul filozofilor si al boemilor, al celor care cauta intelesuri inainte de a face ceva concret si, din pacate, in cele mai multe cazuri, al celor care nu mai apuca sa isi termine cautarea.
De cealalta parte insa, tendinta asta de a privi mult prea departe in viitor m-a facut de multe ori sa iau decizii care pe moment n-au facut sens pentru multi dintre apropiatii mei. Si, mai grav, nici pentru mine pana la un punct. Nu m-a lasat tot timpul sa ma bucur de lucrurile marunte, dar mi-a dat o satisfactie enorma de fiecare data cand am mai bifat un lucru pe ordinea de zi.
Iar acum, cand mersul lin al secundelor sucevene ma face sa renunt la alergatura continua dupa visuri, e un moment numai bun sa sed olecuta, sa cuget si sa incropesc un bilant intermediar.

- Am plecat din Suceava de dragul de a pleca. Am ales Bucurestiul tocmai pentru ca acolo nu aveam pe nimeni. Vroiam sa ma fac om de marketing, dar am pus REI ca prima optiune la admitere, ca sa vad daca nu cumva soarta are vreun alt plan pentru mine. Bineinteles ca am obtinut unul dintre cele mai bune 3 rezultate la Marketing, dar am fost admisa la prima optiune, despre care nu stiam mai nimic, cu un rezultat mediocru.
- Cand am vrut sa ma inscriu intr-un ONG studentesc, am aplicat direct la unul pe publicitate. Asta vroiam sa fac, nu? Cu 2 ore inainte de interviu, mi-au picat ochii pe un afis de prezentare a unui alt ONG, de care ma lega doar amintirea vaga a unei poze intamplatoare - o gasca mare si vesela, la munte. M-am inscris la ONG-ul cu poza si am facut varza interviul pentru celalalt. Am intrat, am stat doi ani si m-am indragostit pentru prima data.
- Mai departe. Dupa ceva experienta de junior intr-un departament de marketing total aiurea si alandala, am zis stop. Gratie unei prietene mai mult decat inspirate, am aflat ca se cauta... redactori:) Cu un "De ce nu?" mare cat casa, am aplicat. A doua zi, trustul de presa m-a chemat pentru un post de middle management in marketing. Am refuzat. Nu stiam nici eu de ce, stiam doar ca ala era momentul in care puteam sa imi hranesc curiozitatea de licean. (Intr-a zecea, am vrut sa ma fac jurnalist. M-am bucurat de sprijin "enorm" in sensul asta, tinand cont ca invatam intr-un liceu cu profil real, mancam mate, fizica si info pe paine si eram olimpica la chimie!%#?!) Revenind la poveste, cu acelasi "De ce nu?" mare m-am prezentat la interviul cu redactorul-sef, de data asta pentru un loc pe plantatia de scribi, declarand franc ca n-am citit nici macar o data ziarul respectiv, dar ca sunt dispusa sa dau o proba. Am dat, am luat si am stat 3 ani. Intre timp insa...
- Am renuntat la jobul de jurnalist pentru a calatori si pentru a face munca necalificata intr-un stat uitat de lume, din State. Cu o zi inainte de plecare, nu aveam o explicatie rationala pentru decizia mea. Motiv pentru care am si ascuns mult timp adevaratul scop al plecarii mele (bine, "ascuns" e impropriu spus, din moment ce nici eu nu il stiam). Stiam ca nu ma duc pentru bani. Stiam ca vreau sa vad cum e sa fii chelnerita sau casierita inainte de a ma angaja definitiv in cursa pentru o cariera. Stiam ca vreau sa ma aventurez singura pe plaiuri necunoscute. Mai stiam si ca am prieteni si rude undeva pe continent la care pot apela in caz de urgenta. Dar adevaratul motiv era undeva, dincolo de astea. In noaptea cu avionul, tot nu aveam un raspuns exact la intrebare. Cred ca plecam tocmai pentru necunoscut. Pe drumul spre "the middle of nowhere" (cum mi-a fost descris orasul unde mergeam), nu stiam exact unde o sa dorm, unde o sa lucrez, ce caut eu acolo. Nu stiam daca la intoarcerea in tara voi mai avea job sau casa. Dar era bine. Si a fost bine timp de 3-4 luni, iar experienta mi-a facut si mai bine. Si la intoarcere, am avut si jobul, si casa. Plus o a doua casa, in the middle of nowhere.
- Acum, sunt in miezul unei decizii rationale. Cat de cat asezata si logica, comparativ cu celelalte din trecut. E piesa care ar trebui sa dea sens puzzle-ului de pana acum. Si, culmea, lucrurile se leaga. Bineinteles, n-am scapat de toate variabilele si am pastrat in sistem vechiul principiu dupa care m-am ghidat pana acum: "ma arunc si vad pe urma".

Da, poate ca n-am avut cea mai buna strategie pana acum. Poate ca am urmarit cai verzi pe pereti. Dar sunt caii mei si am tot dreptul sa ii calaresc. Macar de proba. Uite ca, de multe ori inconstient, am ajuns sa fac si mult visatul PR, am lucrat si in presa, am ajuns si in New York mai devreme decat mi-as fi inchipuit, am avut ocazia sa imi dau seama care dintre visurile mele erau prost alese, m-am fript big time, m-am ridicat de pe jos si am mai incercat o data si tot asa. Si acum incerc. Ma simt ca unul dintre putinii zuzi fara stare intr-un oras populat de melci. Ii iubesc si ii respect pe melcii astia, pentru ca pot sa fie asa. Dar eu nu pot. Si literele alea mari din fata mea probabil ca nu sunt chiar asa de invizibile, din moment ce toata lumea din autobuz, de pe strada si chiar din familie se uita insistent si usor nedumerit la mine. Uneori si eu ma uit. Dar cred ca literele alea se vad cel mai bine cand stau uite-asa, cu ochii inchisi sau pierduti in zare, si visez la destinul pus in frunte. Poate ca sunt un daydreamer, ca toti copiii din proiectul asta.