Spleen

Somnolenta - continua
Plictiseala - N-ai cu cine, bre!
Lehamite - de rutina si vederi mici
Entuziasm - fata de munca si de companie
Emotii - vizavi de proiectele viitoare si performanta
Nerabdare - Bucuresti?

Weekend-spa cu 6 lei

Atat m-a costat drumul pana la casa de la tara a familiei mele.
Gratar, plaja, vinut, somn de voie si relaxare cat cuprinde - gratis. Cum?
Pai, asa:
- gratarel cu de toatele din magazia varului
- garnitura (cartofi noi natur, legume si verdeata proaspete, direct din gradina)
- la desert, mere si zmeura din livada sau dulceata de cirese (si alea tot din gradina culese)
- extra: porumb (de pe camp) copt in jar;
- vin de casa sau de protocol, dupa preferinte.
- apa rece din fantana.
- soare din abundenta, numai bun de plaja; apa Moldovei la 500 m distanta, pentru diversitate. Acces la plaja nelimitat si gratuit.
- Cazare gratuita, in stil autentic taranesc, confort sporit, pace, racoare. Ce aer conditionat? Ce CD cu muzica de fundal pentru insomniaci? (totusi, pentru situatii exceptionale, varianta originala a CD-ului este disponibila la un-deschis-de-usa distanta, afara, departe, pe iaz)
- Ce ora de trezit, care check-out?

Am propria mea pensiune:)

Mic studiu antropologic - claxonarii

De cateva zile bune ma confrunt cu o situatie extraordinar de iritanta. Pur romaneasca, de altfel, chiar atat de impamantenita in cultura populara incat a ajuns sa fie trecuta repede cu vederea, asemenea unui gest firesc.
Inainte de toate, descriu contextul: Sediul firmei in care m-am angajat de curand este o fabrica (foarte occidentala ca arhitectura, design si tehnologie), pozitionata -cum altfel? - intr-o zona periferica a orasului, alaturi de alte depozite, magazine tip cash&carry, etc. Si cu foarte putine case! Un fel de centura a Sucevei, daca vreti.
Zilnic, iau mijloacele de transport in comun pana la si de la fabrica. Bineinteles, acestea opresc in statii, situate la o distanta de maxim 5 minute fata de intrarea in incinta fabricii. La mine la birou, tinuta este business-casual, iar tocurile sunt, cel putin pentru cei 1,5 m ai mei, o necesitate.
Strada pe care trebuie sa ma deplasez pe respectivele tocuri, zilnic, pret de 5 minute, nu are, evident, trotuare. Mai mult, este arhicirculata de masini, camioane, tiruri, autobuze, dubite de tot felul. Asa ca, de doua ori pe zi, sunt nevoita sa imi exersez mersul balansat si echilibrul pe tocuri in cele mai vajnice conditii.

Asta nu ar fi asa o problema daca in cele maxim 5 minute de mers nu ar trebui sa suport in jur de 10-15 claxoane (si nu de atentionare). Cele mai multe dintre ele se succed insistent, claxon dupa claxon, din momentul in care primul curajos si-a exprimat entuziasmul melodic si pana intru eu in raza fabricii. S-ar zice ca 5 minute de mers pe jos e putin..
La inceput m-am enervat, dar am reactionat in spiritul bunului-simt cu care s-a obisnuit jumatate din populatia tarii si am ignorat cu demnitate gestul. Apoi m-am enervat, dar am reusit sa ma abtin de la riposte verbale. Pe urma, m-am enervat atat de tare, incat a trebuit sa imi repet de cateva ori in cap promisiunile fierbinti ca nu ma voi cobori niciodata la nivelul unor asemenea comportamente. Ultima data, am intrat pe poarta fabricii atat de iritata, incat eram gata sa intru direct in biroul sefului pentru a-mi revendica dreptul la o masina de serviciu (inca nejustificata acum de atributiile de serviciu).
In final, insa, m-am multumit sa imi canalizez energia negativa astfel acumulata si am inceput sa incropesc studii psihologice si comportamentale ale partenerilor mei de trafic. Cercetarea s-a desfasurat pe parcursul a 15 zile si pe un esantion de aproximativ 500 subiecti.

Concluziile...
1. Claxonarii sunt persoane de sex masculin, uneori insotite de reprezentante ale sexului opus (ca de frumos nu e cazul aici), care par sa ingaduie si sa se bucure de manifestarea sonora a tovarasului de vehicul.
2. Abilitatile claxonariale cresc direct proportional cu dimensiunea autovehiculului. Prin abilitati claxonariale intelegem: viteza de reactie, intensitatea semnalului, durata si creativitatea expunerii (ocazional, semnalele sonore sunt insotite de limbaj verbal si nonverbal consistent).
3. Aceleasi abilitati sunt in stransa legatura cu starea caroseriei si varsta masinii: Prin acest mod inedit de exprimare, subiectii cu cele mai darapanate masini resimt aparent bucuria enorma de a arata lumii ca exista.
3. Nivelul de educatie, cultura si statutul social al manifestantilor sunt invers proportionale cu abilitatile claxonariale. Indici relevanti in acest sens pot fi dimensiunea vehiculului condus, starea si varsta caroseriei.
4. Frecventa si calitatea expunerii sonore cresc direct proportional cu inaltimea tocurilor. (in acest sens, am realizat si un mic experiment, iar sandalele romane au beneficiat de silentio stampa in randul subiectilor).
5. Spiritul de turma este un atribut specific acestei categorii de subiecti. De obicei, semnalul este dat de un lider claxonagiu si este urmat cu religiozitate, aproape instantaneu, de toti urmasii sai.

Ca studiu de caz, intamplarea de aseara:
Asteptam in statie autobuzul. Care, vorba lui Cosbuc, nu mai vine. Agenda sub brat, pantalonii la dunga intinsi regulamentar pe toata lungimea piciorului, bluza inchisa pana in gat, fata de corporatist trecut prin lunga zi de munca. Si totusi..
Fix in dreptul meu opreste o masina break, de culoare (candva) rosie, cu aer conditionat de viteza vantului prin geamurile deschise sau prin fisurile portierei. Camesa in patratele, si ele candva rosii, dinti candva albi (pe alocuri, candva existenti).
Pozitia corpului: mana stanga pe volan, barbateste, restul organismului intins la maxim peste scaunul liber din dreapta. (Rings any bell?) Personajul nostru intreaba ceva. N-aud. Repeta. Iar n-aud.
Vad in ochii omului contorsionat din fata mea ruga insistenta de a-l ajuta cu informatii, asa ca mai intreb odata. Si aud.
"-Stiti unde gasesc fetite pe aici?"
Deci da. Il trimit la plimbare, ii plang soarta trista, dar parca nici de a mea nu ma prea bucur. Pana revin in Bucuresti, sau pana se indura seful sa imi dea masina, n-am de ales. Ca unic reprezentant al sexului (atentie) frumos, de pe centura asta ultracirculata, voi fi, vrand-nevrand, o fetita. Mai departe de atat nu merge nivelul de comprehensiune a claxonarilor vizavi de notiunea de femeie.

Si totusi mi-e bine

7. Job. Inca somn.
7.30. JOB! Mimuc, cafea, bucatarie. Apa rece. Omleta, legume, branza - proaspat, natural in timp ce "site, text, catalog". Cafea.. Neti, horoscop. Tigara, geam - optional. Lene pachet-mancare, o sa inghetata.
Drum.. Maxi, 30 min, Selgros. 5 min - camioane, claxoane, nervi. Nu masina. Cand Bucuresti?
Neata, neata, neata! Laptop, outlook, tigara. Messenger, ZF, presa.
10. Site-uri. HTML, Flash, Joomla, cum pana mea. Asa da, asa nu, template-uri, inca o idee.
Om agitat meeting. Inca un eveniment. Da sau ba? Mai bine site-uri.
Video, tur, joace, valuri, inghetata, zambete, cornete. Fructe, cremos, natural, delicios, pasiune, 12, foame.
Prea mult dulce de leche ca sa inghetata. Mai bine salata. Dar nu pachet.. Nu masina.. Deci inghetata.
Site, articole, idei.
15. Somn. Un 5000, inca unul, cafea. Tigara. Telefon, prieteni, Bucuresti, dor, insa treaba.
Site-uri, HTML, PHP, IPIX, somn, idee, blog, valuri inghetata, foame, somn, foame, foame.
Drum acasa. N-am cu cine sa terasa. Obo oricum. Maxi puturos. Nu masina. Cand masina? Lene ca sa magazin-mancare-pachet.
Acasa. Man-caaa-reee.
19. Prea devreme ca sa somn. Prea devreme ca sa acasa. Sica munca pana 10. Bernel lene. Prutz Iasi. Mariusica wii.
21. Soooomn.

Beautiful

Am ascultat prea tarziu melodia asta, pare-mi-se.

Un cal a parcat azi in fata blocului

M-am gandit mult la un titlu pentru postul asta. Initial am vrut "Un cal in fata scarii", apoi: "Azi am vazut un cal in fata blocului meu", "Un cal pastea gardul viu, din fata scarii mele de bloc". De fiecare data imi dadeam seama ca nu pot reliefa in cuvinte senzatia zilei de azi.
Dar eu oricum n-am stat niciodata bine cu titlurile.

Asa ca mai bine spun pe sleau ce am vazut: un cal, maro, pastea, gard viu, in fata scarii, in care locuiesc, in Suceava.
Probabil ca in urma cu 5-10 ani nu m-as fi mirat, de fapt tin minte vag, din copilarie, ca un nene venea zilnic sa-si pasca odrasla cu copite pe iarba din fata blocului nostru. (iarba oricum trebuia tunsa, animalul hranit, si uite-asa au aparut primii fiori ecologisti in tara asta)

Ce m-a fascinat insa a fost imaginea de vest salbatic cu usoare tente mioritice a stapanului (tricou fara maneci, bronz puternic de om muncitor, nas si chept zvarlite simultan in aer, deasupra invidiosilor, undeva la inaltimea seii, daca aceasta ar fi existat). Omul a iesit foarte chill din scara mea de bloc, unde tocmai isi platise intretinerea, s-a intors in cel mai firesc mod la mijlocul de locomotie pe care il parcase anterior pe trotuar, l-a dezlegat de gardul viu (sau ce mai ramasese din el), s-a instalat confortabil in scaunul din piele naturala (cai-boii adevarati n-au nevoie de sa) si... "Picai, strajeri!!"

Voi ati inteles ceva??..
Nici eu

La urma-urmei, poate ca e absolut normal ca in secolul 21 sa vii cu calul pentru a-ti plati facturile, nu? Ma intreb cum era daca avea rata la banca sau vreo intalnire la o terasa...

Balada unui bucurestean pe plaiuri sucevene

Sunt primele mele zile in Suceava, din prima luna continua, dupa 4-5 ani de Bucuresti. Eu sunt suceveanca. Sau asa credeam..

Ziua unu - duminica. Ma trezesc si ma bucur ca un saltimbanc cand vad soare, lumina, liniste, aer curat, copaci, frunze, flori, mancare gatita, o casa tihnita. Nu fac nimic, pentru ca n-am nimic de facut si, oricum, ziua era destinata din start relaxarii. Numai ca eu n-am stare, ma plictisesc si am un sentiment continuu ca trebuie sa fac ceva.
Good old Sica ma scoate la o ora de condus, care se termina cu o promenada pe coclauri, prin padure (habar n-aveam ca avem asa ceva in inima orasului) si cu ceva legende istorice de prin preajma. Culeg floricele de camp si iarba, respir aer curat, sunt hiper-bucuroasa. Stiati ca in Suceava exista un tunel care leaga cetatea Zamca de capatul orasului? Se spune ca pe acolo evadau domnitorii secolului XV cand erau atacati de turci. Tunelul s-a pastrat pana acum si nimeni nu indrazneste sa il strabata, pentru ca ar fi plin de tot felul de capcane nebanuite.

Ziua doi - luni. Ma duc sa-mi cunosc viitorii colegi.
Primul om, un tip la maxim 30 de ani. Il stiu din vedere.
Eu: Buna, sunt Daniela.
El: Ovidiu (si o fata dreapta).
Eu: Te cunosc de undeva.. Esti fratele Roxanei?
El: Nu, ma confundati.
Note to myself: Danii, you're not in Kansas anymore. Cu dumneavoastra de acum!
Ma salveaza Magda, viitoarea mea colega din departament, cu care voi colabora cel mai mult. Un chip vesel, prietenos, nimic din figura scortoasa si nu tocmai prietenoasa pe care mi-o inchipuisem cu oaresice teama. Imi vorbeste din prima la pertu, imi da o gramada de hint-uri, imi povesteste despre ea, imi aduce un corn mare, glazurat si proaspat cu ciocolata, apoi inghetata.. Ma lasa sa stau toata ziua degeaba(ba chiar ma cearta cand eu ma declar inutila) si raspunde sincer si deschis tuturor intrebarilor mele impiedicate. Eu - chitroasa nevoie mare. Cu greu ma dezvat de lectia Bucurestiului, pe care nici macar nu credeam ca o invatasem atat de bine: oamenii prea buni din prima sunt dubiosi.

Seara sunt stresata (dar asa sunt de fel), obosita (trezit la 7?..), plictisita la maxim (acum in Bucuresti eram pe Motoare!!)

Zilele 2, 3, 4 si 5: Sunt prezentata tuturor oamenilor care se perinda prin firma, de la femeia care se ocupa cu curatenia pana la directorul administrativ. Tuturor li se recunoaste importanta muncii si toti au un zambet mare pe fata. Dar cel mai interesant e cu barbatii. Eu intind mana barbateste, ei mi-o saruta... Din nou, soc cultural. E un gest minunat, de curtoazie si respect, dar prea putini mai fac asta acum. Atat de putini, ca gestul risca sa para nelalocul lui si mie mi se face o rusine subita. Mai tin minte ultima data cand cineva mi-a pupat mana, aceeasi rusine am resimtit-o, de parca primeam o onoare pe care nu o meritam. De fapt, atunci, chiar asa era:)

Ziua 6: E maine. Ma duc cu drag la munca. Inca imi e frica, pentru ca inca simt ca trebuie sa demonstrez. Si inca pastrez un strop de scepticism, asa, de siguranta. Ei probabil imi vor spune din nou ca lucrurile bune se fac incet-incet.

Acasa

Deschid ochii pe jumatate, zambesc. Nu vad aproape nimic, ochii imi sunt umflati de atata somn, dar stiu imediat ca sunt acasa.
Pat moale, cearsafuri colorate, puse de mama cu o seara inainte, pastreaza inca mirosul de proaspat spalat. Racoare, desi lumina soarelui a inundat de mult camera.

Deschid ochii de tot, zambesc iar. Roz pe pereti, pe iepurasul de plus de la marginea patului, intr-un tablou, doua, trei... Balerina!! Zambesc si mai mult. Goblenul meu cu balerina care isi leaga panglicile de la poante. Balerina e bleu, hm.., zambesc in sinea mea si stiu ca pe goblenul asta il voi iubi toata viata.

Totul e exact asa cum l-am lasat acum 5 ani. Asa cum au avut grija ai mei sa il aranjeze acum si mai multi ani. Asa cum a fost de cand ma stiu pe lume.
Mai sunt ici-colo semne ale unei vieti suprapuse, semn ca ceva totusi s-a mai petrecut intre timp: un calendar cu Paris (cand am plecat in delegatie), blocat la luna iunie (cand am venit acasa ultima data), un calculator mare urcat pe birou (cand a plecat sor-mea departe), una-doua carti noi uitate prin rafturi (a mai trecut cineva pe aici).

Scot un picior lenes de sub cearsaf, vine si al doilea.
Covor moale, pufos, talpile zambesc. Ma plimb agale in varful picioarelor, strecurandu-ma pe langa bagajul mare, doldora de strictul necesar, pe care l-am abandonat azi-noapte pe podea. Ignor lucrul asta patratos care ma mai leaga de cealalta viata a mea, caci viata mea de aici se petrece secunda cu secunda.

Deschid usa, respir adanc. Aer de munte, lemn, verdeata, rufe spalate, urme de bucatareala, parca si putina aroma de cafea (care inca se mai bea in casa). Toate astea navalesc pe nari, plus inca ceva, indescriptibil, si eu simt mirosul de acasa.

Ciripit de pasarele; in rest, liniste si pace.
Un dreptunghi luminos pe covor. Soarele nu invadeaza brutal casa; ii ofera cu generozitate lumina, dar patrunde orbitor pe fereastra numai ca sa se joace cu forme geometrice pe covor. Asez picioarele in dreptunghi; cald; iar zambesc..

Iau la pas toata casa, dintr-un balcon pana in celalalt, deschid geamuri, ma uit afara, trag aer in piept, ma uit la copacii care au crescut mari afara, la florile care s-au inmultit in balconul alor mei, mi-aduc aminte sa-i zic mamei sa-mi ia ghivecele cu flori de pe pervaz, ca ma enerveaza, vad apoi ca le-a luat deja (doar una, acolo, amarata in colt mi-a lasat, poate-poate prind si eu drag de ea).
Cred ca prind. Si de floare, si de musca bazaitoare care a tasnit pe geam in camera si-mi face acum simfonii, si de inventarul la mancare pe care ai mei mi-l trec in revista de fiecare data cand ma nimeresc pe langa frigider, si de apa rece-sloi de la chiuveta (asta de fapt mi-a placut intodeauna, dar tot ma cucereste de fiecare data).

Si, probabil, in cateva zile, o sa prind drag si de incalzit-oala-cu-apa-ca-sa-fac-baie.
Nota explicativa: In Suceava se schimba reteaua de alimentare cu apa calda. Prin urmare, pana la achizitia unui boiler-ceva, vara asta voi experimenta dusurile indiene:)

De unde iau niste vitamina E?

Nu credeam c-o sa-mi fie atat de greu sa te revad.
Dar, noroc cu Elizabeth Gilbert, am descoperit Tratamentul Infailibil pentru Vindecarea Inimilor Frante: Vitamina E, dormi mult, bei multa apa, calatoresti departe de omul iubit, meditezi si inveti inima ca asa-i destinul.
Inima merge saraca de ceva timp la cursuri (in curand isi ia si masterul), departe ma duc, cu restul ma descurc. Dar vitamina E? aia pentru ce-o mai fi?

Conduc!!!

Da-da, ati citit corect! Eu Danii, femeie, blonda pe deasupra, conduc si conduc chiar bine:) Bine, mai opresc motorul o data la 3 zile, mai franez brusc si e mult mai sigur sa am pe cineva in dreapta, macar ca sa arunce un ochi in oglinda retrovizoare (ca eu sunt uneori mai preocupata de cum sta parul decat de masina din spate), dar hei! Nu-i rau pentru a doua oara cand sunt la volan dupa 2 ani de pauza (si aia calculati din ziua cand mi-am luat permisul).
O fi un pas mic pentru omenire, dar e un pas teribil de mare pentru mine.
Sa mai zic ca fac parcari minunate? :)