duminică, 25 aprilie 2010
Lectura obligatorie
Andrei Plesu - despre harnicie, perfectionism, progres si alte "valori" contemporane.
sâmbătă, 24 aprilie 2010
Indrazneste!
Tot stau si ma intreb de ce oamenii nu indraznesc sa faca ceea ce vor, ceea ce le place, ceea ce ii defineste. De ce ne e atat de greu sa facem tocmai ceea ce, de fapt, ne dorim din toata inima?
Suntem toti niste lasi? Fie ca e vorba de dragoste, de cariera, de calatorii, de hobby-uri si curiozitati nesatisfacute, de lucruri care dau sens vietii in general? Cand tocmai atunci ar trebui sa indraznim cel mai mult, sa tragem tare, sa nu ne mai pese de nimic altceva?
miercuri, 21 aprilie 2010
Tema pentru acasa - episodul n
Dragilor, va anunt cu entuziasm ca sunt specialist in promovare. Am facut in ultimele luni campanii de promovare pentru tot felul de produse si servicii, de la inghetata, la servicii de turism, consultanta de management, site-uri de tot felul, biciclete, suplimente nutritive s.a.m.d.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.
Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.
Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.
Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.
Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.
Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.
Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.
marți, 13 aprilie 2010
Despre PR. In Romania
1. Iti faci o idee numai daca te uiti la joburile postate pe saiturile de recrutare. De regula, in dreptul cuvantului PR, managerii si proprietarii de companii pun asteptari legate de cautarea si contractarea de noi clienti, cresterea peste noapte a vanzarilor si abia in cel mai bun caz "relatia cu presa, dar hai ca parca merge si-un-picutz de marketing..".
2. Urmeaza apoi interviurile la companii, daca esti ca mine si cauti o companie faina careia sa ii cresti brandul sau brandurile, dupa caz. Aici, de regula, iti dai seama de toate cele de la punctul 1, daca nu le-a tradat deja anuntul de pe site.
3. Incerci cu agentiile. La urma urmei, acolo sunt profesionistii in PR, nu? Si se intampla asa: intri intr-un apartament de bloc, mic-mic-mic, cu birouri inghesuite si dezordonate, de la care te intampina somptuos managerul. Care are cu un an-doi in plus sau in minus ca tine la experienta, dar care te trateaza din coltul ochelarilor de firma sau al posetei atarnate pe incheietura mainii. Din toata intalnirea asta, ramai doar cu o tema pentru acasa, poate-poate o faci mai bine decat ei (si moca, pe deasupra).
4. Cand nu e vorba de agentiile-cutie de chibrituri (ba, mai rau, chiar si atunci), apar gafe majore pentru un PR: incepe discutia ca din oala si nu conteneste sa o tina acolo tot interviul, n-are habar de clientii sai sau de industria in care activeaza, intarzie la intalnire sau, cel mai misto, uita de tot de ea. Pentru oamenii astia, notiunea de telefon de confirmare a intalnirii sau cea de follow-up sunt utopii, asa ca primesc cu naiva surprindere aceste semne din partea ta. Lor, de regula, le sunt suficiente doar primele doua litere din profesionalism.
5. (asta e preferata mea) Relatii publice sau relatii cu publicul, tot aia-i. De aceea, sa nu va mire daca in fisa postului apar termeni precum "corespondenta", "agenda intalnirilor" sau "preia apelurile telefonice". Ignoranta unora dintre managerii romani e mic copil pe langa cea a PR-ilor acestora, tinand cont ca majoritatea oricum se comporta ca atare. A se vedea punctul 6 pentru descriere.
6. PR-ul secretara. E un tipar extrem de bine impamantenit in piata romaneasca, pe care l-am sesizat cat am lucrat in presa. Un mic portret robot arata asa:
- Aspect fizic ok, promptitudine in preluarea apelurilor telefonice si in stabilirea de interviuri.
- La interviu, pozitie impecabila in scaun si.. cam atat. Balbele si barbile clientului ii zboara nestingherite pe langa ureche, pentru ca oricum nu intelege despre ce se vorbeste. Pauzele lungi si dese din discursul managerului - lacune evidente in cunostintele acestuia - sunt hauri fara fund in directia PR-ului. Asa ca jurnalistul n-are decat sa se multumeasca cu "produsele noastre sunt deosebite si incercam sa ne satisfacem clientii", pentru ca oricum PR-ul n-ar fi in stare sa spuna nici atat. In astfel de situatii, pe PR il gasesti explorand cu privirea destinatii indepartate in tavan sau descoperind o noua expresie a cubismului, cu pixul, pe-un carnetel.
- Follow-up inexistent. Pleaca din viata ta cu aceeasi discretie cu care a supravietuit interviului. Ca scrii sau nu, ii e totuna. Treaba lui s-a incheiat oricum in momentul in care a fixat intalnirea.
7. PR-ul comunicat. Nu-l stii, nu l-ai vazut la fata, n-ai idee cum ii suna vocea. Dar iti trimite cu regularitate comunicate de presa despre subiecte de maxim interes pentru toate celelalte reviste, numai pentru tine nu. Iar cand parca-parca te atrage subiectul, nu-l poti deslusi oricum in marea de redundante si greseli de scriere.
8. PR-ul criza. Pana la un punct, pare chiar ok. Risc sa zic, profi. Apoi, incepe:
- Cere materialul inainte de publicare; i-l dai, ti-l intoarce plin de interventii cu rosu; nu i-l dai, ameninta ca suna la vanzari, la mogul, la avocat, la OPC si alte institutii care-i mai vin in minte. Pentru el, un text nu e bun pana nu e vomitiv de piaristic, asa ca, de obicei, interventiile cu rosu nu sunt citate sau cifre corectate, ci inversari de cuvinte, locutiuni adverbiale, metafore mai placute auzului sau fin, epitete mirobolante..
- Vrea drept de veto asupra pozelor. Ba mai mult, le cere apoi pentru arhiva companiei, spre publicare in alte reviste. Managerul lui, pozele lui, nu?
- Cere dreptul la replica pentru materiale in care nu a fost mentionat.
- Crede ca stie tot - sa scrie titluri, sapouri, texte, comentarii foto, sa editeze fotografii si sa pagineze. Si-si cere cu incapatanare drepturile imaginare.
- E dispus oricand sa iste un scandal monstru vizavi de pozitionarea gresita a unei virgule in text.
9. Un specimen extrem de rar in peisajul romanesc. De regula afiliat unui manager sau unei companii inteligente. Stie unde ii incep si unde i se termina drepturile, dar isi vede, inainte de toate, de obligatii. Structurat, rafinat, prietenos si diplomat, mereu la timp, mereu cu informatia in buzunar si zambetul pe buze. Slava Domnului, am cunoscut cativa si am avut de unde sa iau modele. Acuma sa vedem cum ramane cu compania sau managerul inteligent.
Zi buna sa aveti, eu ma intorc la numarul 1.
2. Urmeaza apoi interviurile la companii, daca esti ca mine si cauti o companie faina careia sa ii cresti brandul sau brandurile, dupa caz. Aici, de regula, iti dai seama de toate cele de la punctul 1, daca nu le-a tradat deja anuntul de pe site.
3. Incerci cu agentiile. La urma urmei, acolo sunt profesionistii in PR, nu? Si se intampla asa: intri intr-un apartament de bloc, mic-mic-mic, cu birouri inghesuite si dezordonate, de la care te intampina somptuos managerul. Care are cu un an-doi in plus sau in minus ca tine la experienta, dar care te trateaza din coltul ochelarilor de firma sau al posetei atarnate pe incheietura mainii. Din toata intalnirea asta, ramai doar cu o tema pentru acasa, poate-poate o faci mai bine decat ei (si moca, pe deasupra).
4. Cand nu e vorba de agentiile-cutie de chibrituri (ba, mai rau, chiar si atunci), apar gafe majore pentru un PR: incepe discutia ca din oala si nu conteneste sa o tina acolo tot interviul, n-are habar de clientii sai sau de industria in care activeaza, intarzie la intalnire sau, cel mai misto, uita de tot de ea. Pentru oamenii astia, notiunea de telefon de confirmare a intalnirii sau cea de follow-up sunt utopii, asa ca primesc cu naiva surprindere aceste semne din partea ta. Lor, de regula, le sunt suficiente doar primele doua litere din profesionalism.
5. (asta e preferata mea) Relatii publice sau relatii cu publicul, tot aia-i. De aceea, sa nu va mire daca in fisa postului apar termeni precum "corespondenta", "agenda intalnirilor" sau "preia apelurile telefonice". Ignoranta unora dintre managerii romani e mic copil pe langa cea a PR-ilor acestora, tinand cont ca majoritatea oricum se comporta ca atare. A se vedea punctul 6 pentru descriere.
6. PR-ul secretara. E un tipar extrem de bine impamantenit in piata romaneasca, pe care l-am sesizat cat am lucrat in presa. Un mic portret robot arata asa:
- Aspect fizic ok, promptitudine in preluarea apelurilor telefonice si in stabilirea de interviuri.
- La interviu, pozitie impecabila in scaun si.. cam atat. Balbele si barbile clientului ii zboara nestingherite pe langa ureche, pentru ca oricum nu intelege despre ce se vorbeste. Pauzele lungi si dese din discursul managerului - lacune evidente in cunostintele acestuia - sunt hauri fara fund in directia PR-ului. Asa ca jurnalistul n-are decat sa se multumeasca cu "produsele noastre sunt deosebite si incercam sa ne satisfacem clientii", pentru ca oricum PR-ul n-ar fi in stare sa spuna nici atat. In astfel de situatii, pe PR il gasesti explorand cu privirea destinatii indepartate in tavan sau descoperind o noua expresie a cubismului, cu pixul, pe-un carnetel.
- Follow-up inexistent. Pleaca din viata ta cu aceeasi discretie cu care a supravietuit interviului. Ca scrii sau nu, ii e totuna. Treaba lui s-a incheiat oricum in momentul in care a fixat intalnirea.
7. PR-ul comunicat. Nu-l stii, nu l-ai vazut la fata, n-ai idee cum ii suna vocea. Dar iti trimite cu regularitate comunicate de presa despre subiecte de maxim interes pentru toate celelalte reviste, numai pentru tine nu. Iar cand parca-parca te atrage subiectul, nu-l poti deslusi oricum in marea de redundante si greseli de scriere.
8. PR-ul criza. Pana la un punct, pare chiar ok. Risc sa zic, profi. Apoi, incepe:
- Cere materialul inainte de publicare; i-l dai, ti-l intoarce plin de interventii cu rosu; nu i-l dai, ameninta ca suna la vanzari, la mogul, la avocat, la OPC si alte institutii care-i mai vin in minte. Pentru el, un text nu e bun pana nu e vomitiv de piaristic, asa ca, de obicei, interventiile cu rosu nu sunt citate sau cifre corectate, ci inversari de cuvinte, locutiuni adverbiale, metafore mai placute auzului sau fin, epitete mirobolante..
- Vrea drept de veto asupra pozelor. Ba mai mult, le cere apoi pentru arhiva companiei, spre publicare in alte reviste. Managerul lui, pozele lui, nu?
- Cere dreptul la replica pentru materiale in care nu a fost mentionat.
- Crede ca stie tot - sa scrie titluri, sapouri, texte, comentarii foto, sa editeze fotografii si sa pagineze. Si-si cere cu incapatanare drepturile imaginare.
- E dispus oricand sa iste un scandal monstru vizavi de pozitionarea gresita a unei virgule in text.
9. Un specimen extrem de rar in peisajul romanesc. De regula afiliat unui manager sau unei companii inteligente. Stie unde ii incep si unde i se termina drepturile, dar isi vede, inainte de toate, de obligatii. Structurat, rafinat, prietenos si diplomat, mereu la timp, mereu cu informatia in buzunar si zambetul pe buze. Slava Domnului, am cunoscut cativa si am avut de unde sa iau modele. Acuma sa vedem cum ramane cu compania sau managerul inteligent.
Zi buna sa aveti, eu ma intorc la numarul 1.
joi, 8 aprilie 2010
Cine este Cristina?
Cristina 1984, despre care am aflat din reportajul lui Razvan Butaru, este sotia unui om cu 8 ani mai mare ca ea, pe care l-a cunoscut la ora de botanica si cu care a impartit acelasi pat ani buni, pana intr-o noapte, in 1984. De atunci, "Tata, sa fii tare", una dintre ultimele vorbe ale Cristinei, rasuna in mintea sotului aproape la fel de puternic ca sentimentele de iubire in suflet. La 72 de ani, dupa mai bine de 25 de ani fara ea, n-a incetat nicio clipa sa o iubeasca. Acum, ii sta alaturi o alta Cristina, eleva de liceu. Invata si ea botanica, dar cu alti colegi.
Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.
Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.
Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.
--
Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.
Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.
Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.
Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?
Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.
Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.
Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.
--
Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.
Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.
Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.
Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?
vineri, 2 aprilie 2010
Marea Intalnire (am promis ca povestesc)
- Salut!
- ...
- Ce faci tuu?
- ...
- Heee-loou..
Punctele de suspensie inlocuiesc sunete pe care nu pot sa le redau in scris. Sunete, hmm, umane: scancete, icnete, ici-colo un planset sau ceva ce seamana ba a planset, ba a ras.
Da, ne-am intalnit! Am petrecut doua zile mirifice cu mogalda mica-mica, de 4 kile doua sute (deocamdata), careia i se spune nepoata-mea.. Pe cat de ciudat m-am uitat eu la ea prima data, pe atat de ciudat ma priveste ea pe mine; ceva ce seamana a "Tu ce mai vrei, uratule?" sau, ocazional "Hm.. ce chestie ciudata, aproape ca-mi vine sa rad, dac-as sti cum".
Dar stati! cred ca i-am furat de fapt un zambet. Daca nu era cumva o grimasa de la pozitia incomoda in care o tineam.
Pe scurt, e magnifica. Ne tine pe toti captivi langa ea, ne comanda dupa pofta inimii (sau dupa pofta de mancare, punct), creste vazand cu ochii, stapaneste exceptional adevarate pozitii acrobatice, extrem de complicate pentru omul matur, si fluiera.. La ultimul capitol, m-a intrecut deja si n-are nici doua luni..
Va dati seama ce are sa urmeze, nu?
- ...
- Ce faci tuu?
- ...
- Heee-loou..
Punctele de suspensie inlocuiesc sunete pe care nu pot sa le redau in scris. Sunete, hmm, umane: scancete, icnete, ici-colo un planset sau ceva ce seamana ba a planset, ba a ras.
Da, ne-am intalnit! Am petrecut doua zile mirifice cu mogalda mica-mica, de 4 kile doua sute (deocamdata), careia i se spune nepoata-mea.. Pe cat de ciudat m-am uitat eu la ea prima data, pe atat de ciudat ma priveste ea pe mine; ceva ce seamana a "Tu ce mai vrei, uratule?" sau, ocazional "Hm.. ce chestie ciudata, aproape ca-mi vine sa rad, dac-as sti cum".
Dar stati! cred ca i-am furat de fapt un zambet. Daca nu era cumva o grimasa de la pozitia incomoda in care o tineam.
Pe scurt, e magnifica. Ne tine pe toti captivi langa ea, ne comanda dupa pofta inimii (sau dupa pofta de mancare, punct), creste vazand cu ochii, stapaneste exceptional adevarate pozitii acrobatice, extrem de complicate pentru omul matur, si fluiera.. La ultimul capitol, m-a intrecut deja si n-are nici doua luni..
Va dati seama ce are sa urmeze, nu?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
