In loc de New Year's Resolution

Toate listele, promisiunile, obiectivele de la fiecare inceput de an, ale fiecarui om de pe planeta, au in comun cel putin optimismul si zambetul pe care acesta il aduce cu sine.
Eu am o melodie pentru toate astea, pe care o impart cu voi, si mai ales un vers:
"I carry the Sun in a golden cup, the Moon in a silver bag"
An Nou cu bine, toata lumea!

Pinguinul, din nou

Brr.. Nu inteleg exact cum, dar e clar! Avem de-a face cu un fenomen. Da, tot el, Pinguinul. Cine nu pricepe, sa se mai uite o data aici.
Sedeam acum cateva ore si ma minunam cu un zambet mare si tamp pe fata, despicam fire in patru, analizam, eram gata-gata sa pricep si iar o luam de la capat cu minunarea.. Face ce face pinguinul asta si uite-asa scoate toti romanasii de la mese, ii pune in ordine si apoi in miscare si uneste natiunea! Azi am vazut asa: burti scoase la inaintare, la un loc cu dosuri aliniate ca la domino; sutiene albe asortate cu cizmele, parte integranta dintr-o tinuta complet neagra (?!!?), pulovere de lana purtate direct peste cheptul paros, meshe blonde, fuste din pene si cizme de lac, ciorapi cu model si maieuri mulate peste sunci, tinute cu gust si altele cu ambitie.. Dar toate, absolut toate minunile astea dansau (ma rog, asa i se zice) ingramadite printre mese, pe langa pereti, printre fetze chinuite de aceeasi minunare ca si a mea.
Dap, astia suntem. Asta-i poporul din care facem parte. Trebuie sa-i iubim, ca-s ai nostri, n-avem incotro. Data viitoare, ma arunc si eu in multime. Vorba inteleptului: Nu poti sa-i combati, aliaza-te cu ei. Lor le vindem inghetata, lor le facem propaganda electorala.
Obama din State a avut creier sa speculeze Marea Miscare Virtuala numita social media si a castigat alegerile; daca Geoana de Romania ar fi fost la fel de inspirat incat sa valorifice Marea Miscare Nationala aka "Pinguinul", n-ar mai fi fost acum subiectul celui mai scurt banc romanesc..

Inapoi la valorile de baza

Printre chisti, sorici, carnati si muraturi, colinde, globuri, ghirlande si brad, nostalgii, vin fiert, portocale, rude si prieteni, mai e ceva ce aduce a Craciun cu miros de copilarie:

No, cum s-ar spune

CRACIUN FERICIT!!

PR, mult glam si o lopata

Dintotdeauna am visat sa ma fac PR. Bine, pe la 10 ani ideea de PR nu se numea asa, nu se numea in niciun fel, dar se confunda cu imaginea unei cucoane faine de 30 de ani, musai blonda, cu parul strans in coc frantuzesc (foarte chic la vremea aia) si musai-musai cu ochelari-de-vaduva-de-mafiot pe nas sau macar pe cap, iesind detasata de la volanul unei masini de lux.
Atunci, eram nelipsita de la petreceri selecte, cocktailuri rafinate, pe care reuseam sa le strecor cu brio in programul si asa incarcat de super-business-ul in care aveam un rol cheie.
Si au trecut vreo 10-15 ani...

Si sunt PR. Mai mult chiar, director de comunicare (asa-i ca suna mai bine?)
Am fost la evenimente si cocktailuri, si petreceri (ca mi se par mai degraba plictisitoare e partea a doua)
Sunt blonda si uneori port coc frantuzesc.
Am ochelari-de-vaduva-de-mafiot. Pe raft, in biblioteca, acasa.
N-am masina.. dar n-am nici 30 de ani:D

Pe scurt, in scris, am parte de tot glamul la care am visat cand eram mica. Unde mai pui ca m-am plimbat azi cu un super-extra SUV, Mercedes, dotat cu congelator la bord, plus sofer personal!
(In realitate, am stat in dreapta unei camionete dotate cu agregat frigorific, in incercarea de a distribui 18 torturi de inghetata in 18 puncte distincte din Bucuresti - Incercati voi asta prin traficul de dinainte de Craciun). Si am avut parte de glam cu varf si indesat, cand alergam shontac-shontac prin zapada, cu cadourile dupa mine, cand am facut spagatul pe gresia inghetata, fix la intrarea intr-o cladire de birouri, dar mai ales atunci cand masina s-a impotmolit intr-un maldar de zapada, am luat lopata vitejeste in maini si am inceput sa eliberam roata prizoniera.. Cred ca la un moment dat am si incercat sa imping utilajul de 3 tone, dar nu mai sunt sigura, e foarte posibil ca gerul sa se fi extins de la degetele congelate ale picioarelor la creier...
Nu degeaba se spune "ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa se indeplineasca"..

De veghe in pomul de Craciun

Prea multul roz din ultima vreme ma determina sa scormonesc prin cutia cu ornamente de Craciun, dupa globurile care mi-au colorat ultimele zile. Here it goes..
- Cluj - foarte frumos oras, cu oameni pasnici si civilizati, fara caini (trebuie sa recunosc ca uitasem cum e sa te plimbi noaptea pe strazi, teleleu, fara sa iti fie frica), cu spirit viu si arhitectura veche.
- Doua carti gata, una mai are putin si capituleaza si ea.
- Sabrina - nu eroina jucata de Audrey Hepburn, desi cred ca i-ar face fata cu brio rolului. E vorba de prietena mea Sabrina, care m-a vegheat mai ceva ca o mama si ma tine chiar si acum sub stricta observatie. Multumesc:)
- Excalibur, carafa de vin fiert si viscolul de la miezul noptii - o marti seara numai buna de reinnodat prietenii.
- Cismigiu, turta dulce si mult spirit de poveste - urmeaza varianta trei, de data asta si cu zapada, si cu beculete:)
- Impodobitul bradului de Craciun si bomboanele cu nuca de cocos - mmmai vreau..
Si ca incheiere, pe fundal de colinde americanesti, un La Multi Ani mare Corinei.

Ce va recomand in weekend

Scoateti sufletul de copil de la naftalina, puneti-va manusi groase in maini, un fes colorat si un zambet mare pe fata..
Si mergeti la o plimbare in Cismigiu, pe inserat, cand numai bine se aprind beculetele de Craciun si frigul de noapte nu va fi apucat sa isi intre in drepturi. Luati-o pe alei, teleleu, luati-va dupa mirosul de turta dulce, carnati de porc, vin fiert, dupa rasetele entuziasmate ale copiilor. Faceti poze cu sania lui Mos Craciun si cei patru reni (Mosul si ceilalti reni n-au sosit inca, probabil asteapta sa vina Ajunul, iar pe Rudolph nu l-am zarit, e ocupat probabil cu filmarile, in perioada asta el e cel mai solicitat..)
Inainte insa, scoateti repejor nasul pe geam - poate mai prindeti un fulg de nea ratacit prin aer.
Afara ninge!!

Crezul

Prea multe rautati in ultima vreme. Prea multa incrancenare, prea multe ganduri, stres, nervi macinati, energii negative. Prea multe nopti nedormite pentru lucruri care, la urma urmei, nu conteaza. Si mai trist, prea multi oameni faini care au capitulat in fata nimicniciei. Iar pe fata lor, in loc de entuziasmul si forta pe care ti le dau competenta, inteligenta si increderea in lucrul bine facut, stau acum oboseala, dezamagirea si resemnarea.
1, 2, 3, 4, 5, aproape 6 randuri despre asta. Prea multe si prea am facut parte dintre randurile astea pana acum - eu si multi altii care au macar un dram de valori dupa care se ghideaza.

Vine indata un an nou. Si, ca la fiecare inceput de an, imi voi face lista de obiective. Voi reporta cu rusine multele obiective ramase neindeplinite in 2009 si ma voi angaja cu indarjire sa le duc la capat in 2010. 2009 a fost un an greu, 2010 se anunta provocator.
Imi incarc de pe acum bateriile pentru anul viitor. Adun optimism, incredere, speranta, putere, strang din dinti, inlatur teama, ma incapatanez sa imi setez planuri marete si cred in ele. Deschid usa tuturor oportunitatilor posibile. Doar asa, imi pastrez singura avere incontestabila: independenta.
Independenta si credinta te fac puternic.
Asta va fi crezul meu in 2010. Voi.. pe ce va axati?

Lost in translation

As vedea filmul asta oricand, on and on, si nu m-as plictisi. Ziua, noaptea, in pat, pe scaun, in picioare, pe bucati sau tot odata.. Sa fie Asia, Scarlett, ideea de a calatori in lumea larga, faptul ca personajele isi gasesc cu greutate locul? Ori, poate, chiar e un film foarte bun, cu muzica buna?.. Dap, tocmai l-am mai vazut o data.

Pe vremea mea...

Anul trecut pe vremea asta (plus/minus o saptamana) mergeam la festivalul de film francez, chicoteam si ascultam muzica la birou, pierdeam o revista draga, castigam un om drag, faceam planuri indraznete, aveam gauri in buget, dar si mici bucurii in suflet.
Acum doi ani, in 2007, tot pe vremea asta, abia ma dezmeticeam dupa o vara completa in State si visam la un Craciun de poveste, tot american, undeva in Maine.
Cu patru ani in urma, traiam din plin prima iubire pe - ce alta melodie mai buna decat - Happy Hippo, "The lion sleeps tonight". Eram un copil care crea coregrafii, canta din toata inima in vazul tuturor, zambea cat casa si in tot acest timp isi imagina ca e un om mare.
Acum, pe vremea asta, ma simt ca Romania - intr-o perpetua tranzitie. Tot cant din inima, dar in intimitatea casei mele. Tot zambesc, desi uneori ca sa maschez lacrimile. Dansez, uneori ca medicament, alteori din pura placere.

Nu-s chiar copil, dar nici om mare dupa norma societatii nu vreau sa fiu.. mai ales ca Happy Hippo e inca printre video-urile mele preferate. La urma urmei, pe ce criterii clasifici oamenii in mari si mici?

Daca esti posac, vesnic ingrijorat si zaci in resemnare, nu mai gusti un cantec shod, nu mai razi prosteste si nu mai dansezi, se cheama ca esti mare? Matur??
Iar daca ai 35 de ani, un job ticsit de responsabilitati, casa ta, masina, verigheta, si inca te pierzi printre rafturile cu jucarii din hipermarket si-ti umpli casa de obiecte si rasete vesele, se cheama ca esti pueril?? Copil??? Sau se cheama ca te bucuri de viata?

Sa tupaim, asadar!

Fata cu agenda, v-ati pierdut sirul!

Stiti care-i culmea agendelor?
Dezorganizarea.

Cand scoala, jobul, munca domestica, cheltuielile, pana si intalnirile cu prietenii stau frumos oranduite intr-o agenda, se intampla ca devii dependenta de ea. Nu mai poti gandi, face cumparaturi si lucra eficient in absenta nelipsitei prietene de nadejde care-ti ordoneaza frumos si colorat ideile, dimineata la cafea sau seara inainte de culcare.. Ajungi sa gandesti ca o agenda, sa gasesti reconfortanta insiruirea de idei si planuri pe hartie (fie ea si hartie imaginara uneori).
Din exces de zel, adesea agenda zilnica depaseste cu mult limita umana de obiective. Si atunci incepi sa separi obiectivele - ca la carte - in functie de prioritate, importanta, destinatie.. In contextul acesta, achizitia de agende capata o semnificatie aparte; devii un critic exigent in materie de forma, culoare, grafica si structura. Si uite-asa, ajungi sa iti incarci viata cu agende frumoase, pe care esti oricand bucuros sa le dai oamenilor dragi, sa le rasfoiesti cu pofta anticipand ideile marete pe care urmeaza sa le gazduiasca. Si mai ajungi sa ai mult prea multe agende, toate pline: una pentru idei, una pentru planificarea zilei, una pentru casa&cumparaturi, una just-in-case..
Si-apoi stai sa te intrebi de ce e bahaos in capul tau. De ce trec zile la rand in care nu faci decat sa reportezi sarcini de azi pe maine, desi te simti muncit la maxim? Cum de esti dezorganizat si te simti ineficient cand te cari mereu cu 3 agende dupa tine?! Eu cred ca mi-am atins culmea. Paradoxal, singura solutie care-mi vine in minte acum e sa imi iau o agenda maaare (si doar una), cu care sa incep o revolutie a planificarii: gata cu stresul si nervii, reintra in vigoare pauza de masa, cititul presei si cel putin o melodie pe zi. Nu stiu de ce imi pare tare nerealist planul asta de bataie...

Voi cum va organizati munca? Cine castiga in fata deadline-ului: munca sau viata personala?

N-am voie somn

Uf... citesc pe blogurile altora ca "ce bine ca maine e vineri, ca vineri e inainte de weekend, ca-n weekend e bine si roz".. si ma intreb: Cum era, dom'le, pe vremea aia?.. Ca la mine maine e vineri, si vineri e inainte de weekend, dar asta numai motiv de bucurie nu e. Asta inseamna doar ca mai am o zi sa rezolv lucrurile alea multe si nasoale pentru care am avut la dispozitie o saptamana, apoi 3 zile, apoi 2 si-acum una.. Si promit ca n-am stat degeaba pana acum! Ma dor oasele de la bagajele pe care le-am carat prin 3 trenuri si multe masini, ochii de la laptopul cu care traiesc in simbioza, capul de la nervii inutili si totusi prezenti, ma doare urechea de la atata ascultat, iar pe telefonul meu il doare bateria de la atatea descarcari si incarcari incomplete, pe fuga, mereu cu incarcatoare de imprumut. Zambetul amabil e imbecil acum, iar stresul sufera o depresie din lipsa de concediu.
As da o dushca mare de vodca pe gat, as striga din adancul plamanilor - nu, as urla de-a binelea - mi-as baga elegant picioarele in tot si m-as duce haiduceste in lumea larga.
Dar... trag aer in piept, gandesc pozitiv (sau, ma rog, incerc), caut rabdarea cu lupa si o scot la inaintare, caci maine e o noua zi. Adica, azi. Ca a trecut de 12.
Si daca va intrebati, da, sunt la Suceava.
De la nivelul oboselii acumulate in ultimul timp, ziua de vineri se anunta pantagruelica in termeni de efort, concentrare, munca, nervi si strans din dinti. Iar singura solutie ca sa ma menajez vineri e sa nu dorm azi.. adica tot vineri, dar la inceput. Am la dispozitie 17 ore. Asta mi-aduce aminte de task-force-urile din timpul facultatii, cand am atins performanta sa citesc 400 pagini in 4 ore. Sper ca mai stiu cum se face...
AMR: 16 ore si 45 minute.

Oda tehnologiei

Celei care ma duce acum de la Bucuresti la Iasi si ma va duce maine de la Iasi la Suceava. Celei care, in tot acest timp, imi duce vorbele din locuri uitate de lume la Bucuresti, Suceava, Braila, Ploiesti si deleaga sarcini in numele meu.
Celei care, tot acum, imi poarta gandurile bune catre Iasi, din nou Suceava, Bucuresti si dincolo de ele.
Celei care, in ultimele 4 ore, m-a ajutat sa ma deplasez, in timp ce munceam, rezolvam, dezbateam, planificam si imi imaginam o gramazime de lucruri:)
Zi buna sa aveti, trec pe off-line, ca e apus de soare in miristile astea pe unde ma aflu si asemenea peisaj merita o carte.

Faceti copii

Da, da. Ati auzit bine. Faceti copii, dragilor. E pentru binele vostru.

1. Azi 22% dintre romani au votat cu bunul simt si cu masurile anti-criza adevarate, alea despre care scrie in carti si pentru care economistii din lumea larga nu au luat degeaba premii. Bag mana in foc ca cel putin jumatate dintre cele 22% au venit de la oameni sub 30 de ani si in special de la aceia care au stat cate 3-4-5 ore la cozi sa-si exercite amaratul de drept care le-a mai ramas. Inca 10 procente de copii si dadeam o sansa si bunului simt sa faca ce-i poate mintea. N-aveam garantia ca reprezentantii lui poarta chiloti de Superman si aveau sa scoata tara din criza, dar macar dadeam o sansa bunului simt ca ideologie reprezentativa, daca nu ca masura salvatoare. Eu zic in continuare ca cea mai mare drama a tarii asteia nu e criza economica, ci criza de caracter a oamenilor sai.
2. Alte cate 30 de procente s-au dus spre subventii, pensii si salarii - atentie - de la stat. Asta sustin cele doua variante semi-onirice ramase, adanc ancorate in trecutul nostru comunist. Acelea care "ne dau pensii mari, tot mai mari" in paralel cu cresterea salariilor bugetarilor. Peste cateva decenii, eu, voi si altii ca noi (care muncesc pana la epuizare pentru un trai decent pe planeta asta) o sa ajungem la pensie. Surpriza: n-o sa aiba cine sa contribuie la stat pentru pensia noastra, din moment ce tara asta e in criza de copii (aia care se mai nasc ori mor prin spitale mucegaite, ori fug mancand pamantul peste granite). Asa ca faceti copii ca sa aiba cine sa va dea bani de pensie, orbecaind pana la 12 noaptea prin birouri.
3. In momentul de fata, suntem batrani si-n buletin, si-n gandire. Suntem prosti, ignoranti, iresponsabili si naivi. Behaim cu steaguri in mana in speranta ca "tatucul" recunoscator ne va da si noua un mic si o bere in timp ce ne bate superior cu mana pe spate. Suntem mici, dar mici de tot, din moment ce trebuie sa stam cu sutele ore in sir ca sa compensam, printr-o stampila, ceea ce altii cu autocarele rezolva in 15 minute.

Asa ca faceti copii si apoi luati-va macar 30 minute pe zi ca sa le faceti educatie. Puneti-le o carte in mana, o vorba inteleapta in cap si o samanta de personalitate. Ca noi aparent n-am prea avut sansa.

Semnati aici

Meet Dave and sign below.


Sign here.

Din nou momentul acela..

..cand raman cu gura cascata sau zambesc tamp vreme de 30 min de una singura. Da, seful meu (care inca pastreaza titlul de "probably the best chief in the world") a mai raspuns la niste intrebari din partea presei. Ca de obicei, onest, curajos si sugubat. Probabil cuvintele mele suna ca cea mai mare linguseala de pe planeta, dar va spun sincer ca sunt sincera. De fapt, cam toti cei cu care a stat de vorba au avut o reactie similara.
Uneori ma tem de proportiile entuziasmului meu fata de firma in care lucrez. "Noroc" ca nu e mereu usor si mai revin cu picioarele pe pamantul obositilor.
Pana una-alta, asteptam cu interes viitorul numar din Business Magazin. Apare miercuri, ca de obicei:)

Cafea cu gust amar si aroma de zambet

M-am trezit tarziu, cu un mesaj tiuind in telefonul de serviciu inca de la ora 7 fara un minut. I-am raspuns, 3 ore mai tarziu, cu un zambet in glas si mii de griji in minte. Inainte insa, am zis buna dimineata teancului de reviste, acte si treburi urgente care ma intampina fidel pe birou in fiecare zi, pe drumul catre prima gura de cafea.
Azi nu e o zi mult diferita de toate celelalte. A venit, in mare, cu acelasi gen de preocupari si intrebari, cu aceeasi cantitate de oboseala acumulata de-a lungul ultimelor luni de zile si cu aceeasi pofta de muzica si de umblat hai-hui dintotdeauna.
Cu toate astea, ziua de azi o simt ca pe un re-boot.

Mi-am revazut aseara colegii. Si prin colegi, ma refer la oamenii cu care am impartit pana acum 5 luni un coltisor de redactie. Cred ca o sa-i port tot timpul in suflet, pe unii dintre ei mai mult ca pe ceilalti, si o sa le fiu vesnic recunoscatoare pentru zambetele calde, vorbele inspirate si truda zilnica pentru o presa mai buna. Aroma e de zambet, gustul e amar.

Am asistat aseara la celebrarea a 20 de ani de capitalism. Am deschis cu infrigurare ziarul de dimineata sa vad rezumatul: 20 de ani e o perioada scurta de timp, raportata la istorie. Prea scurta ca sa se intample minuni. Iar tara noastra avea oricum nevoie de mai mult timp ca sa-si revina din handicap, chiar si in ipoteza unei conduceri responsabile. Eforturile sporadice ale unor politicieni in sensul schimbarii pozitive (atunci cand au putut fi duse la bun sfarsit) i-au costat mult in termeni de nervi, timp si popularitate. Daca mai exista, mana de oameni cu initiative politice bune prefera acum conul de umbra si propria bunastare psihica si fizica, in loc sa se zbuciume pentru un popor iresponsabil. Initiativele antreprenoriale, mai dese, au pornit haotic si continua asa dupa doua decenii - un slalom perpetuu printre legi mereu in miscare.
Raportati la istorie si la contextul mondial, suntem niste inapoiati. Realizarile din ultimii 20 de ani, desi semnificative, ne tin inca departe de realitatea mondiala. Tranzitia catre democratie s-a facut in statistici, nu si in mintile oamenilor. Ca sa parafrazez un prieten american, contam pe glob cam cat negru sub unghie, poate nici atat. Intentiile bune ale unora sunt praf in ochii comparativ cu intunecimea si debusolarea norodului. Si partea trista e ca nici nu avem garantia ca modelele internationale pe care le urmam sunt bune; dimpotriva, avem toate motivele sa ne indoim de ele.
Imi vin in minte acum discursurile pompoase ale unor politicieni trasi pe dreapta. Persista zambetul de la plecare al lui Dan Sucu (Mobexpert), omul care in ultimele luni a tot tras semnale de alarma la adresa viitorului economiei romanesti. Evenimentul de aseara a avut aroma de zambet, gustul a fost insa amar.

Si cafeaua de azi are gust amar; aroma de zambet se pastreaza de aseara si are legatura strict cu bucuria revederii colegilor dragi. Mai e la mijloc si raza de speranta ca eu voi avea timp sa fac mai bine - pentru mine, daca nu pentru mai multi.
Cred ca drama tarii asteia e ignoranta, mai mult ca in alte tari in curs de dezvoltare. De aici pleaca lipsa de intelegere a poporului fata de lumea in care traieste. De unde rezulta iresponsabilitatea cronica a peste 20 milioane de romani. Un popor intreg actioneaza sub impulsul beneficiului imediat, fara strategie si fara minimul de atentie acordat efectelor pe termen lung ale actiunilor individuale. Si ramane surprins cand se trezeste dupa 20 de ani la cativa milimetri fata de linia de start. Un popor intreg se comporta iresponsabil, dar cere cu vehementa responsabilitate si eficienta unui singur om: presedintele. Pun pariu ca 99% dintre cei mai zgomotosi nici nu stiu ce inseamna asta. Ce rezulta seamana cu presul de mucuri de tigara din urma salvatorilor Rosiei Montane.
Cu putin noroc, or mai fi 1 milion de romani responsabili. As fi ipocrita sa spun ca ma numar printre ei. Dar macar caut cosul de gunoi inainte de a arunca pe jos si-mi caut propriile greseli inainte de a arunca cu vina.

Cu ochii larg deschisi

Iau o pauza de respiro.
Mi se zburatacesc nervii prin vene, imi misuna lacrimile in spatele pleoapelor, imi bate inima in stomac, ma doare capul de suparare, si ciuda, si neputinta, iar pe alocuri, mi se opreste respiratia pentru cateva secunde.
Nu mai pot.
Nu pot continua sa ma zbat pentru problemele altora, cand ei nu vor sa inteleaga, sa si le rezolve. Mi se rupe inima in doua, de mila si de durere, cand vad atata nefericire, dar si atata incrancenare in sufletele oamenilor. Mai mult, dau peste tot de probleme - ale altora, caci in vartejul asta, nici nu mai am energie sa ma gandesc la mine. Si nici nu mai vreau - daca descopar cumva si pe acolo ceva in neregula? Parca am deschis usa unui cersetor, si toti amaratii si sarmanii din lumea asta au navalit dupa el. Toti. Si eu ii las pe toti sa intre asa, cu bocancii murdari de existenta lor mizera, si sa navaleasca la mine in casa. In goana lor orbeasca, nu-si dau seama ca ma calca pe talpi, ca ma imbrancesc si ca bagajele lor greoaie ma zgarie in treacat pe maini si pe fata. Si eu nu ripostez, ca-i simt ai mei si ma simt responsabila pentru ei.
Dar boala, ura, mizeria, saracia, nefericirea, rautatea, neputinta sunt peste tot.
Iar cand nu le au, oamenii si le creeaza: printr-o tendinta bolnava de a vedea doar intr-o directie (si aia prost aleasa), prin refuzul de a (se) intelege, de a actiona cu cap, matur si responsabil, prin lipsa acuta de empatie si incapacitatea totala de comunicare. Si de aici, un intreg cerc vicios: caci nimic nu se impregneaza mai bine in peretii caselor, in haine, in par si in inimi ca nefericirea.
Cand nu sunt in cercul imediat de cunostinte, sunt la televizor, pe undele radio, la coada la magazin, in discutiile colegilor de autobuz, in urechea omului care vorbeste la telefon in apropiere.
Se spune ca virusul B e cel mai contagios si mai viclean dintre virusi, dar un studiu pe care l-am citit recent spune ca starile emotionale il detroneaza cu brio. Studiul respectiv arata ca proasta dispozitie, nefericirea si orice sentiment negativ se transmit de la distanta si ajung sa influenteze nu numai actiunile individuale, dar si decizii de business ori politice. Principiul de actiune e bataia de fluture care provoaca o furtuna in coltul opus al lumii.

In asemenea context, orice om prins in mijlocul vartejului provocat de altii are cam doua optiuni: se agita sa-i ajute pe ceilalti si se afunda in noroi pana la ochi dupa ei, pana se pierde in mocirla, tot tinand mana intinsa degeaba, sau se sustrage cu egoism si cu inima crapata, ia o gura mare de aer, lasandu-i pe ceilalti sa-si vada de ale lor in continuare (sau sa NU vada, dupa caz).

Eu azi am zis stop. Cred ca poti ajuta mai mult pastrandu-ti mintea intreaga si sufletul curat, decat acolo, cu manecile suflecate si noroiul pana la piept. Iti pastrezi energia pentru momentul cand cineva chiar va dori sa iasa din groapa.
Mai cred si ca fericirea sau nefericirea e o chestiune legata de alegere; iar chestia asta poate fi inteleasa in mai multe feluri: ca alegi zilnic cum sa fii, fericit au ba; dar si ca o alegere proasta la momentul T zero poate da nastere unui lant al slabiciunilor egal cu nefericire la infinit.

Si poliloghia asta as putea-o duce la infinit, dar pun stop si aici. La urma urmei, concentrandu-te prea mult pe aspectele nasoale e ca si cum le-ai trai. Mai bine casc ochii, inhalez aer rece de noiembrie, miros Craciunul pe strazi si aud optimism in vocea lui Armstrong. Hai sa alegem o viata frumoasa.

Mic exercitiu de anticipatie

Stam in casa, ascultam muzica lina, bem un pahar de vin, mancam o portocala, miroase a scortisoara. Scriu cu tastele, cu pixul si cu gandurile.
Afara, aerul e alb si lumina felinarelor difuza.
Si ninge.
Fulgi aaaalbi, maaari, tacuti... strazile se acopera incet-incet.. masinile tac, oamenii lipesc nasurile de geamurile aburite si se bucura. Nu se aude decat freamatul inimilor de copii.

Maine ne scoatem saniile si iesim pe derdelus, sa strigam "hepa" cat ne tin plamanii. Pregatim arsenalul de manusi, fulare si caciuli cu urechi. Ne antrenam mainile pentru bulgari si genunchii pentru ski. Si mai mancam o portocala ninsa cu scortisoara.
Nu-i asa ca-i bine?

Zero

Simt multe si nu simt nimic. Imi trebuie multe si nu-mi trebuie nimic. Fac multe si nimic. Nu spun nimic interesant aici. E doar teren viran pe care ma chinui sa construiesc ceva, de ceva vreme, dar.. nimic. Zero. Nul. Nihil. Niente.
Cred ca sunt in stand-by sau ceva de genul. Cred ca asta e starea pe care o anticipam acum cateva luni cand am decis sa o iau de la zero. Un amalgam de chestii, o multitudine de variante, dintre care n-aleg niciuna - merg cu obstinatie drept inainte, fara sa vad exact ce e in fata.

O natie de bolnavi

Nu vorbesc aici de gripa porcului care a umplut toate spitalele, de trebuie sa-ti rezervi in avans un pat in salonul de consultatie.

Ma uit in schimb la ai mei, la mine, la rude, la prieteni, la toti cei dragi, la oamenii cu care ma intersectez ocazional. Peste tot aud, vad, intuiesc boli. Doar in ultimele 24 ore mi-am petrecut minim 4 ore dezbatand problemele de sanatate a cel putin 5 oameni. Si nici macar nu m-am pus pe mine la socoteala, pentru ca in jurul meu se invart probleme mult mai urgente decat o durere de spate sau o banala raceala.
Cel mai trist e ca, in miezul majoritatii problemelor de care aud, sade nu atat susceptibilitatea de boala a oamenilor in general, cat incompetenta si neglijenta medicilor. Si mi se pare normal atunci sa ma revolt, sa ridic intrebari, sa ma frustrez in fata monumentelor de dezinteres cu care se identifica 90% dintre medicii romani.
Nu mi se pare normal sa alergi din spital in spital in cautarea vindecarii, ca pe la a 5-a unitate medicala sa nu-ti mai doresti altceva decat o persoana capabila macar sa te asculte.
Mi se pare terifiant ca uneori, esti dispus sa dai si luna de pe cer, si casa de pe pamant, unui medic competent care sa te ajute, dar realizezi ca n-ai cui.
Mi se pare anormal ca medicii sa dea din umeri inainte de a-si face investigatiile complet. La fel de condamnabil mi se pare si sa trimiti acasa un om fara un diagnostic, fara sa stii ca ai facut tot ce puteai ca sa te numesti medic. E si mai condamnabil sa trimiti acasa un pacient cu un verdict sumbru, bazat pe ghicite si investigatii incomplete.
Nu mi se pare normal ca eu, om fara pregatire in domeniu, sa pot obtine pe net informatii, dar sa constat ca medicii nu le stiu, nu le-au cautat si nici macar nu s-au gandit sa le caute.
Mi se pare de-a dreptul oripilant cand soarta unui om e pecetluita de o banala afectiune tratata necorespunzator de un medic.
Mi se pare rusinos si trist pana la lacrimi faptul ca spitalele noastre nu au echipamente, tehnologie si medicamente pentru vindecarea oamenilor. Dar mi se pare condamnabila pana la gratii lipsa de bun simt, de umanitate si de responsabilitate a unor medici.

Daca ar fi sa extrapolez la intreaga populatie cazurile medicale pe care le stiu, ar insemna ca peste 70% dintre bolile romanilor se datoreaza neglijentei medicilor:
- cataracta tratata incomplet a dus la orbirea unui copil de 9 ani
- operatie de hernie gresita, s-a soldat cu extirparea unei bune portiuni din intestine si un verdict scurt si sumbru pentru pacient.
- hepatite, virusi si infectii descoperite in momente critice, prea tarziu pentru vindecare, desi fusesera timp de zeci de ani sub nasul doctorilor/doctorului.

Daca vi s-a taiat brusc pofta de mancare, imi cer scuze, dar nu imi pare rau. Imi pare rau de oamenii care trec prin asta. Cred insa ca fiecare dintre noi ar trebui sa stie in ce ape ne scaldam cu totii. Inainte sa va lasati cu ochii inchisi in mana unui singur doctor, informati-va bine. Testati piata intocmai cum faceti atunci cand cautati un furnizor. Cereti doua-trei oferte, alese pe spranceana, confruntati-le, informati-va separat din surse actuale si specializate, spuneti un "Doamne ajuta!" mare si luati o decizie. Pentru ca de multe ori, cei mai bolnavi oameni nu sunt cei cu vederea nesigura sau cu intestinele pe afara.
Oamenii cu adevarat bolnavi sunt cei cu iresponsabilitate cronica.

Iubitul meu, instalatorul

Daca pana alaltaieri imobiliarele erau viata mea, de ieri stiu: barbatul vietii mele e instalatorul.

Normal, e omul nelipsit din ultimii 5 ani si 9 case. Mi-a fost alaturi in momentele-cheie din viata bucuresteana.
..In weekendul ala minunat, cand asteptam cu nerabdare sa plec la Mogosoaia, cu cine mi-am baut eu cafeaua de dimineata? Si cine m-a condus atunci pe usa?
..In toate zilele stresante din sesiune, ori in diminetile cu dead-line-uri stranse la revista, cine mi-a asigurat fundalul muzical si sursele de inspiratie cum numai un adevarat maestru ar fi fost capabil?
..Cine m-a determinat sa iau o pauza de la munca, de fiecare data cand ma scufundam in sarcini, dead-line-uri si probleme urgente?
..La cine m-am gandit eu cel mai des in timpul dusului? (privind, bineinteles, ingrozita, apa care se scurgea de sub cada..)
..In "teambuilding-urile" cu tema acvatica dintre vecini, cine a fost mediatorul?
..Cu cine am discutat eu, in nenumarate randuri, despre politica, sport, cultura si copii, la marginea unei tigari si a unei cafele?
..Cine te convinge de fiecare data sa schimbi robinetele abia puse, deoarece "exista ocazia" sa se strice? Si-apoi iti explica rabdator diferenta de calitate dintre teava galbena si teava mai putin galbena?

O, da, instalatorul.. Cate clipe frumoasa am petrecut impreuna! I
Imi sta alaturi chiar si acum. Adica, serios, chiar acum. Geanta lui doldora de unelte, cabluri si carpe, ma priveste plina de intelepciune de la mai putin de un-metru-de-faianta-distanta.

Cred ca oamenii ar trebui sa invete sa aprecieze asemenea fiinte rare, atat de necesare existentei noastre umile. Pana una-alta, eu ma sustrag de la treaba, de nevoie, nu de voie, si pun de doua cafele..

Despre a spune nimic si a intelege totul (2)

Oameni buni, luati din cand in cand o pauza de la vorbit.
Abtineti-va sa insirati cuvant dupa cuvant pe banda rulanta, peste menu-urile din restaurante si baruri, pe undele wireless, peste cafele si ceaiuri nesfarsite, peste tastaturi, birouri si task-uri usturatoare, peste orele din viata celorlalti.

Incercati macar o data sa trageti aer in piept, sa va sprijiniti linistiti de speteaza scaunului si sa asistati. Lasati-i pe cei din jur sa vorbeasca si nu-i mai considerati buni doar ca sa va asculte. Poate ca n-au nimic de spus, dar uneori, cel mai bun mod de comunicare intre oameni e tacerea. Mai ascultati-va si pe voi. Cel mai mare risc pe care si-l asuma vorbitorul e sa nu se auda pe sine.
E incredibil cat de multe lucruri poti afla asa, cu riscul chiar de a-i cunoaste pe ceilalti (si pe tine) mai bine:
- ca cel de langa tine minte;
- ca oamenii se mint pe sine;
- ca ai de-a face cu o competitie tacita;
- ca adevarul e mult mai pronuntat dincolo de vorbe;
- ca parerile fiecarui interlocutor luate in parte sunt indreptatite, dar parerile tuturor adunate si filtrate rezulta intr-o opinie mult mai buna;
- ca ai foarte multe in comun cu o anumita persoana;
- ca, dimpotriva, n-ai nimic in comun cu cei de langa tine
si lista ramane deschisa.

Uneori, iti dai seama ca nu te intereseaza absolut deloc subiectul. Si uite-asa, iti amintesti ca ai uitat geamul de la balcon deschis si afara ploua, ca iar n-ai dat telefonul ala pe care l-ai tot promis, ca maine ai multa treaba la birou sau ca de abia astepti sa te intorci la sticla de vin din frigider, omul cald, patul moale sau filmul bun din dormitor. Dincolo de interesele "profane", faci un bine lasandu-i pe ceilalti sa se exprime, pentru ca oamenilor le place sa se auda vorbind (si nu neaparat sa se asculte).

N-am sa uit niciodata cand prietena mea buna, pe care practic o stiu din scutece, mi-a spus ca eu nu stiu sa ascult. Mi-a spus-o la modul cel mai firesc, ca raspuns la o intrebare si nu ca repros. Dar efectul cuvintelor a fost, bineinteles, cutremurator. "Eu??? Dar eu te ascult tot timpul!! Cand nu te-am ascultat!? Chiar nu ascult?..."
Da, chiar asa era. Inca mai e, de fapt. Nu stiu sa ascult. E drept, de atunci incerc, fac eforturi, deschid urechile, ochii si mintea, caut printre randuri, ascult, recidivez, o iau de la capat.
- Tin ochii si sufletul larg deschise cand omul din fata mea are nevoie sa vorbeasca. Cred ca e unul dintre cele mai discrete semne de iubire, ca iti pasa, si de gentilete. Am invatat asta de la toti cei ce m-au ascultat in diuda debitului verbal care atingea culmi greu suportabile.
- Cand vorbele se bulucesc inutil pe limbi, trag aer in piept, ma asez comod in scaun si asist la zarva necontrolata din fata mea. Cu riscul de a deveni muta grupului sau de a parea indiferenta, asa inteleg si alte lucruri despre oamenii din jur - altele decat imaginea creionata de ei insisi prin viu grai, altele si decat proiectia asteptarilor mele asupra lor.
- La fel fac si cand persoana de langa mine tace. E si asta un fel de a transmite informatii: n-am chef, sunt pierdut printre gandurile mele, nu-mi vine niciun subiect interesant la indemana, ma simt incomod, as prefera sa fiu altundeva, mi-e bine cu tine pur si simplu. De ce sa strici atunci bunatate de mesaj clar, cu vorbe rostogolite aiurea si doar ca sa poluezi fonic?
De ce sa vorbesti de dragul de a vorbi, cand poti castiga prin tacere mult mai multe?

Despre a spune nimic si a intelege totul (1)

Ma intreb de multe ori ce il face pe om sa rezoneze cu alti oameni. Sa rezoneze, nu sa se inteleaga, nu sa se admire, sa se placa sau sa se iubeasca. Nu ma refer nici la acele relatii aparent indestructibile, construite in urma unor investitii - considerabile, comune si de durata - la aceeasi temelie, sustinute de experiente si valori comune. NU.
Sa rezonezi cu cineva inseamna.. altceva. O atractie indescifrabila.

Cand anticipezi existenta celuilalt. Apoi, ii anticipezi la nivel de subconstient gandurile, actiunile, sentimentele.
Cand simti, din prima fractiune de secunda in care il/o vezi, acea chestie, un fel de vibratie pozitiva care razbate dinspre celalalt corp si ti se izbeste fix in inima, iti umple sufletul de caldura plus inca ceva, iti da un sentiment incredibil de confort, de siguranta si de apartenenta cum rar intalnesti.
Cand stii, dinainte de a schimba macar si prima privire cu celalalt, ca intr-un fel sau altul, e pentru tine.
Si, fara a-i sti istoria, numele sau macar glasul, incepi sa ghicesti usor ca iti va ramane in suflet toata viata. Si ghicesti bine.

Care e explicatia logica din spatele secventelor acestora de film?

Bineinteles, am trecut prin cateva. Pe multe am incercat sa le ignor, in favoarea ratiunii, a contextului si a normelor. Dar intamplarile ce au urmat mi-au indreptatit intr-un final convingerea aceea de la inceput, oricat de lipsita de logica ar fi fost: da, era pentru mine. Si m-au schimbat fundamental chiar cand aveam cea mai mare nevoie. Am iubit, am inceput sau am incheiat relatii, mi-am dorit sa cresc mare, mi-am dorit sa ma razvratesc, mi-am dorit sa ma asez, m-am maturizat, m-am resemnat si iar m-am razvratit, m-am imbogatit sufleteste. Nu neaparat in ordinea asta.

Toti oamenii-milestone din viata, daca pot sa le zic asa, mi-au intrat din prima pe sub piele, retina si miocard si m-au completat pana la forma de astazi. Desi cu unii am impartit doar priviri, cu altii impresii, ganduri bune si zambete, cu unii saruturi flamande, cu altii planuri si vise naive.

In toate cazurile, n-am irosit vorbe. N-a fost nevoie. Am stiut esentialul din prima fractiune de secunda, iar tot ce mai era de stiut, daca mai era, a incaput in cateva propozitii.

De ascultat

Persona - sunt doua melodii in dreapta paginii acesteia. Astept albumul, dar merita vazuti in concert.

Gospocareer woman

E fain sa poti sa speli o masina de rufe in timp ce elaborezi strategii de comunicare. Sau sa vorbesti cu clientul imbracata in pijamale si papuci de casa. Sa auzi cum sfaraie tocana pe aragazul din spatele tau(iar in cazul meu, sendvisul la sandwhich-maker), ori sa te muti pe cealalta jumatate de masa ca sa iti iei pranzul la birou. E hiper-placut sa iti faci research-ul pe chestii legate de job, asezata turceste pe canapea, in fata televizorului care iti bazaie muzica, seriale si politica in urechi (oricum e mai bine decat sa auzi conversatiile cu detalii private ale colegilor de banca). Sau ca in pauzele dintre taskuri, poti folosi toata energia aia pozitiva (data de faptul ca ai mai bifat o liniuta pe lista de to-do-uri) si sa faci 30 minute de fitness, una bucata manichiura si ditai-baia cu spuma parfumata.
Si cel mai tare e ca la intalnirile de afaceri ori seara, dupa job, cand iesi cu prietenii la bere, machiajul si coafura ta sunt intacte, pentru ca deh, abia ce au fost facute:)

Sunt si dezavantaje, cum ar fi vinovatia pe care o resimti dimineata, cand soarele din balcon e asa ghidus, si nu e nimeni sa te vada, si lancezesti inca o ora cu cafeaua in mana si ochii pe frunzele colorate de afara. Sau faptul ca, noaptea, iti ia circa 10 minute sa te decizi daca te bagi la somn sau cedezi tentatiei cu acelasi iz de vinovatie si mai deschizi o data laptopul pentru un mail scurt de tot.. de o ora. Bine, mai sunt si momentele cand nu mai intelegi ce e in casa ta - casa sau birou - si oscilezi nehotarata intre a face ordine sau a da ordine.

Dar ma obisnuiesc. A fost abia o saptamana. Si promit solemn ca saptamana viitoare va fi si mult mai rodnica.. la job, nu la indeletinciri gospodaresti:)
Toata lumea ar trebui sa incerce asta o data, macar si pentru cateva saptamani.

Piese de puzzle

Sunt serile acelea, cand cad ravasita pe canapea si adorm in nestire, cu gandurile imprastiate si urmele orasului inca pe fata. Sunt ora 4, cand deschid ochii inca dormind si caut cu mintea zapacita periuta de dinti, asternutul si orele de somn ramase pana dimineata. Sunt gandurile involburate si ora de apoi, de luciditate orizontala, cand lucrurile par simple si clare, iar viata mai plina de sens si reusita mai aproape ca oricand. Sunt poezie si vise mari, libertate si initiative indraznete. E lumea care trebuie vazuta, sunt vorbele care trebuie spuse, lucrurile care trebuie facute, cartea care trebuie scrisa si sentimentul de indeplinire in ciuda micilor abateri de ici si colo.
Sunt Frank Sinatra si raul lui de sub luna.

Bucuresti

Ploua si e frig. Frig si umezeala din acelea, care iti intra in oase si nu mai ies decat dupa cateva ore de dormit cu nasul sub plapuma, ca sa intre imediat la loc dupa ce ai facut primul pas pe podea.
E gol la mine in frigider. Imi tine de urat un singur iaurt, luat in maxima graba de la non-stop, noaptea, in timp ce ma grabeam spre plapuma. Dar parca nici foame nu e, mai ales cand trebuie confruntata cu vremea urata de afara si distanta mare pana la primul supermarket.
E dezordine si mizerie in casuta mea. Cred ca e felul ei de a riposta ca am lasat-o singura si a nimanui mai bine de 3 luni, pentru o alta casuta, mai plina, mai calduroasa si mai moldoveneasca.
E bahaos in capul meu, port in suflet emotii si stres, dar si dorinta de izbanda. Planul de bataie dospeste in creier, se ingramadeste in frunte, se agita si se buluceste prin fiecare nerv din corp, vrea scris pe hartie, riposteaza si isi cere drepturile, asa ca nu mai e mult si va trebui sa il scot la lumina.

Dar incep usor. Cu un iaurt usurel, care e aproape gata si imi da de inteles ca la un moment dat va trebui sa ma confrunt cu ploaia insistenta de afara. Cu o vitamina C, in speranta ca voi putea alunga raceala ce-mi da tarcoale. Cu un ceai verde, in incercarea de a compensa lipsa cafelei din sistem. Dau drumul la calorifere si apa calduta isi face loc lenes prin elementi. Casa parca se mai dezmorteste si isi cere dreptul la curatenie, la perdele, covoare si lumanari parfumate.

Aici va fi biroul meu in urmatoarele... nu stiu pentru cat timp. Nu stiu mai nimic despre felul in care va decurge jobul meu din Bucuresti. Stiu sigur ca va iesi bine. Pentru ca altfel nu se poate, nu concep.
Am emotii, dar undeva, printre ele, sunt foarte bucuroasa.

Honey, I'm coming home!!

Planuri pe termen lung, in 2 minute si cu incepere peste 8 ore.

Cu exceptia escapadelor la mare, cand diferenta dintre decizie si plecare a fost de fiecare data un-facut-de-bagaj sau nici atat, asta e cea mai din scurt decizie de plecare pe care am luat-o vreodata. E drept, timp de trei luni am asteptat momentul potrivit pentru conversatii, planuri pe termen lung si puneri de comun acord in vederea demararii unui job nou, intr-un loc nou, de capul meu.

In cele doua minute de azi, mi-a fost reconfirmat lucrul pe care il tot invat de cand sunt aici: In business trebuie sa stii ce vrei. Si sa faci. In secunda doi. Nu pierzi vremea cu nimicuri. Stii ce vrei, te arunci si retusezi pe parcurs.
Am inteles in final ca timp de trei luni de zile m-am asteptat.. pe mine.

Dupa cele doua minute, aveam mana libera si, contrar tuturor asteptarilor mele, nu am simtit eliberare. Am descoperit in schimb ce greutate are o responsabilitate si ce gust, un risc proaspat asumat.

Poze din excursie

Piatra: o sa imi placa mereu sa revin aici, sa-mi beau cafeaua de duminica dimineata la Gatsby, sa fac plimbari racoroase in parc, sa vad locurile mici si cochete ale oamenilor gospodari.




Varatec: un loc binecuvantat, cu flori multe si frumoase, cu maici care locuiesc in case parca desprinse din povesti, cu mere si nuci la discretie:)

Cum mi-am cumparat bluza de la Sainsbury's

Azi am fost la cumparaturi. Dupa ere intregi de cand n-am mai calcat magazinele prag dupa prag, azi mi-am luat inima in dinti si lista de cumparaturi la mine si am plecat la.. piata. Am zis sa imi fac incalzirea intai cu cele cateva magazine mici non-brand de care imi tot vorbeau sucevencele mele ca despre adevarate insule cu comori. Dupa... vreo ora de cautari (adica mult), am gasit o bluza ok, purtabila, suficient de cuminte si de bine incadrata in tipare incat sa o port la birou. Ne-am vazut, ne-am placut si, la fel ca in dragostea la prima vedere (aia care vine dupa zeci de incercari esuate), am luat-o de pe umeras, m-am dus cu ea direct la casa si in 10 secunde erau numai ale mele - bluza si punguta de plastic galben aferenta.
Bluza imi vine - tot ca in dragoste, am ochi buni si sesizez din start neconformitatile majore;)
Surpriza a venit insa cand am analizat mai bine ambalajul - care imi multumea pentru a fi cumparat de la Sainsbury's:)

P.S.: Oare cat o valora piata neagra a pungilor de plastic?

Later edit: Aflu ca Sainsbury's a detinut pana in 2005 lantul de supermarketuri Shaw's, unde am lucrat cat am stat in SUA. O fi vreun semn ca bluza aia chiar mi-a fost predestinata, hmm...

Voi cu cine votati?

Obama a luat Nobelul. Pentru pace.
Recunosc, mi-a trecut prin cap ideea unei mici teorii a conspiratiei.. Mi-a survolat instant deasupra neuronilor posibilitatea ca o ratiune de politica externa sa stea la baza deciziei comitetului norvegian. Si chiar cand macinam mai bine ideea, am dat intamplator peste videoclipul de mai jos si am adjudecat: Nobelul meu pentru pace merge la Michael. Nu pentru ca as fi fost fan (n-am fost), nici pentru ca a murit si e in trend sa il ridici in slavi, nu. Ci pentru ca n-am cunoscut alt artist care sa isi dedice intr-atat munca si talentul in scopul transmiterii de mesaje sociale, care sa mai aiba si ditamai impact in randul maselor. Ce a facut el prin cantec este perfect egal cu a milita pentru "infratirea intre popoare". Iar eu cred ca a avut si mai mult efect decat discursurile la tol festiv asezonate cu garzi de corp si vorbe anti-arme ale lui Obama. Sa se inteleaga, nu neg meritele presedintelui american. A reusit sa impresioneze cu vorbele lui milioane de oameni, care i-au incredintat viitorul cu munti de speranta. Dar daca ar fi exitat un comitet de decizie a oamenilor lumii si nu a parlamentarilor vreunei tari, eu as fi votat pentru Michael. Voi?



Si mai astept sa vad un lucru: ce-o sa faca Obama cu milionul ala de dolari pe care-i primeste?

A scrie sau a nu scrie

Lumea nu mai scrie. De ceva vreme, jumatate din blog-roll a incremenit. Oamenii nu mai au timp, chef, inspiratie, nici probleme, frustrari sau bucurii majore ca sa le mai descatuseze pe ecrane. Majoritatea par ca au intrat intr-un con de liniste, in care lucrurile sunt asezate, in care se simt bine asa, protejati de lumea exterioara, si din care nu mai simt nevoia sa iasa.
Mai sunt cei cativa care scriu o data la cateva zile. Dar, sa-mi fie cu iertare, si cuvintele lor par scoase cu clestele din gura.
La randul meu, si eu scriu parca tot mai greoi si mai plictisitor in ultima vreme, dar sper sa fie doar un efect temporar al schimbarii stilului de viata. Nu ca as fi scris cine-stie-ce inainte, dar macar erau cuvinte scrise instant, ca si cum ar fi explodat in mii de artificii daca nu le asezam atunci pe monitor.
Acuma, aflu cu oarece parere de rau ca el, blogul, cel pe care il citeam zilnic mai ceva ca revista presei, nu va mai fi. Sau, in cel mai bun caz, va incremeni si el. Era asa.. un artific care nu-mi apartinea, dar care ma ungea pe suflet. De multe ori, intram pe blogul meu doar ca sa-l citesc pe el. Ca al meu saracul e mic si cam ponosit. Nu are suficienta sare si piper, pentru ca eu, gospodina afoana cum sunt, n-am stiut sa il asezonez cum trebuie. Asa ca uneori, cochetez cu ideea de a renunta si eu.
Deocamdata insa, mai poposesc pe aici. Nu mi-am gasit conul de tihna, nici n-am atins fundul sacului cu taste. Am fost in schimb in excursie si am descoperit o tara frumoasa. Detalii - zilele astea.

Proba de fugarit visuri - 100 metri viteza

Spuneam cu ceva timp in urma ca viata in SV se petrece secunda cu secunda. Atunci era de bine, pentru ca imi fusese dor sa am timp pentru lucrurile marunte si frumoase din viata.
Problema e ca mi-a trecut dorul, am timp, dar am descoperit ca nu stiu sa ma bucur de lucrurile astea marunte. Niciodata n-am stiut. Tot timpul am vrut lucruri mari. Si ce mi-am dorit de la fiecare zi a fost sa pot spune "Azi am mai scris o pagina." sau "Azi am cunoscut un om extraordinar. Azi am invatat o chestie super interesanta. Azi am vazut un oras nou. Azi am mai crescut putin ca om."
Asa ca am ignorat de cand ma stiu lucrurile marunte. Desigur, am mai avut momente in care sa ma bucur de canuta colorata de pe birou, de vremea frumoasa de afara, de o floricica zarita pe drum. Dar nu mi-au fost suficiente. De parca am de cand ma stiu in fata, scris mare cu litere invizibile, un destin pe care trebuie sa il indeplinesc. Si un rost pe lumea asta, pe care trebuie sa il descopar. Pe de o parte, constientizez ca modul asta de gandire e apanajul filozofilor si al boemilor, al celor care cauta intelesuri inainte de a face ceva concret si, din pacate, in cele mai multe cazuri, al celor care nu mai apuca sa isi termine cautarea.
De cealalta parte insa, tendinta asta de a privi mult prea departe in viitor m-a facut de multe ori sa iau decizii care pe moment n-au facut sens pentru multi dintre apropiatii mei. Si, mai grav, nici pentru mine pana la un punct. Nu m-a lasat tot timpul sa ma bucur de lucrurile marunte, dar mi-a dat o satisfactie enorma de fiecare data cand am mai bifat un lucru pe ordinea de zi.
Iar acum, cand mersul lin al secundelor sucevene ma face sa renunt la alergatura continua dupa visuri, e un moment numai bun sa sed olecuta, sa cuget si sa incropesc un bilant intermediar.

- Am plecat din Suceava de dragul de a pleca. Am ales Bucurestiul tocmai pentru ca acolo nu aveam pe nimeni. Vroiam sa ma fac om de marketing, dar am pus REI ca prima optiune la admitere, ca sa vad daca nu cumva soarta are vreun alt plan pentru mine. Bineinteles ca am obtinut unul dintre cele mai bune 3 rezultate la Marketing, dar am fost admisa la prima optiune, despre care nu stiam mai nimic, cu un rezultat mediocru.
- Cand am vrut sa ma inscriu intr-un ONG studentesc, am aplicat direct la unul pe publicitate. Asta vroiam sa fac, nu? Cu 2 ore inainte de interviu, mi-au picat ochii pe un afis de prezentare a unui alt ONG, de care ma lega doar amintirea vaga a unei poze intamplatoare - o gasca mare si vesela, la munte. M-am inscris la ONG-ul cu poza si am facut varza interviul pentru celalalt. Am intrat, am stat doi ani si m-am indragostit pentru prima data.
- Mai departe. Dupa ceva experienta de junior intr-un departament de marketing total aiurea si alandala, am zis stop. Gratie unei prietene mai mult decat inspirate, am aflat ca se cauta... redactori:) Cu un "De ce nu?" mare cat casa, am aplicat. A doua zi, trustul de presa m-a chemat pentru un post de middle management in marketing. Am refuzat. Nu stiam nici eu de ce, stiam doar ca ala era momentul in care puteam sa imi hranesc curiozitatea de licean. (Intr-a zecea, am vrut sa ma fac jurnalist. M-am bucurat de sprijin "enorm" in sensul asta, tinand cont ca invatam intr-un liceu cu profil real, mancam mate, fizica si info pe paine si eram olimpica la chimie!%#?!) Revenind la poveste, cu acelasi "De ce nu?" mare m-am prezentat la interviul cu redactorul-sef, de data asta pentru un loc pe plantatia de scribi, declarand franc ca n-am citit nici macar o data ziarul respectiv, dar ca sunt dispusa sa dau o proba. Am dat, am luat si am stat 3 ani. Intre timp insa...
- Am renuntat la jobul de jurnalist pentru a calatori si pentru a face munca necalificata intr-un stat uitat de lume, din State. Cu o zi inainte de plecare, nu aveam o explicatie rationala pentru decizia mea. Motiv pentru care am si ascuns mult timp adevaratul scop al plecarii mele (bine, "ascuns" e impropriu spus, din moment ce nici eu nu il stiam). Stiam ca nu ma duc pentru bani. Stiam ca vreau sa vad cum e sa fii chelnerita sau casierita inainte de a ma angaja definitiv in cursa pentru o cariera. Stiam ca vreau sa ma aventurez singura pe plaiuri necunoscute. Mai stiam si ca am prieteni si rude undeva pe continent la care pot apela in caz de urgenta. Dar adevaratul motiv era undeva, dincolo de astea. In noaptea cu avionul, tot nu aveam un raspuns exact la intrebare. Cred ca plecam tocmai pentru necunoscut. Pe drumul spre "the middle of nowhere" (cum mi-a fost descris orasul unde mergeam), nu stiam exact unde o sa dorm, unde o sa lucrez, ce caut eu acolo. Nu stiam daca la intoarcerea in tara voi mai avea job sau casa. Dar era bine. Si a fost bine timp de 3-4 luni, iar experienta mi-a facut si mai bine. Si la intoarcere, am avut si jobul, si casa. Plus o a doua casa, in the middle of nowhere.
- Acum, sunt in miezul unei decizii rationale. Cat de cat asezata si logica, comparativ cu celelalte din trecut. E piesa care ar trebui sa dea sens puzzle-ului de pana acum. Si, culmea, lucrurile se leaga. Bineinteles, n-am scapat de toate variabilele si am pastrat in sistem vechiul principiu dupa care m-am ghidat pana acum: "ma arunc si vad pe urma".

Da, poate ca n-am avut cea mai buna strategie pana acum. Poate ca am urmarit cai verzi pe pereti. Dar sunt caii mei si am tot dreptul sa ii calaresc. Macar de proba. Uite ca, de multe ori inconstient, am ajuns sa fac si mult visatul PR, am lucrat si in presa, am ajuns si in New York mai devreme decat mi-as fi inchipuit, am avut ocazia sa imi dau seama care dintre visurile mele erau prost alese, m-am fript big time, m-am ridicat de pe jos si am mai incercat o data si tot asa. Si acum incerc. Ma simt ca unul dintre putinii zuzi fara stare intr-un oras populat de melci. Ii iubesc si ii respect pe melcii astia, pentru ca pot sa fie asa. Dar eu nu pot. Si literele alea mari din fata mea probabil ca nu sunt chiar asa de invizibile, din moment ce toata lumea din autobuz, de pe strada si chiar din familie se uita insistent si usor nedumerit la mine. Uneori si eu ma uit. Dar cred ca literele alea se vad cel mai bine cand stau uite-asa, cu ochii inchisi sau pierduti in zare, si visez la destinul pus in frunte. Poate ca sunt un daydreamer, ca toti copiii din proiectul asta.

Azi esti, maine ...

Pana azi la 4 dupa-amiaza, toata viata ta din ultimele cateva luni ti se parea incompleta. Bucuria celor multe lucruri care ti-au reusit avea tot mai multe fisuri sub presiunea celorlalte lucruri care nu s-au intamplat intocmai dupa vointa ta. Reusitele profesionale se amestecau cu esecuri mici, dar rasfrante puternic asupra mandriei. O serie de parghii exterioare si franghii interioare se incapatanau sa te traga in jos sau sa te tina in loc, marindu-ti sentimentul de insatisfactie si, odata cu multumirea, iti luau si energia.
Dar in jurul orei 4, fix cand decideai ca esti un nefericit, primesti un telefon care te scutura din toti rarunchii. Afli atunci ca esti in viata si ca ar trebui sa te bucuri de asta. Ca viata ta e chiar frumoasa, dar nu stii sa o privesti cum trebuie. Ca ii ai alaturi pe cei dragi si ca ar trebui sa te bucuri de ei cat mai sunt. Ca toate of-urile si capriciile profesionale nu sunt nimic comparativ cu absenta unui om drag. Ca egoismul te poate ajuta sa treci peste durere, dar asta nu ii ajuta neaparat pe ceilalti. Ca ai nevoie de prieteni, desi nu-ti dai tot timpul seama de asta. Ca nu esti imbatabil - anumite lucruri te pot dobori. Ca e important sa traiesti frumos. Ca toate cliseele alea cu "traieste clipa" chiar sunt pe bune, dar asta nu inseamna sa o traiesti iresponsabil. Ca sunt oameni la care vei tine intodeauna, chiar daca n-o arati, chiar daca nu ii vezi vreme indelungata, chiar daca nu-ti ocupa gandurile zilnic, chiar daca sunt la un ocean distanta, chiar daca gresesti in mod constant fata de ei. Ca uneori cuvintele nu pot ajuta, desi ai vrea din tot sufletul sa o faca. Ca iti pare rau - pentru ca n-ai stiut sa pretuiesti unele lucruri la timp, pentru ca ai gresit, pentru ca nu stii cum sa faci ca sa nu mai gresesti, pentru ca vrei sa ajuti si nu stii cum.
Tot ce poti sa faci e sa mergi mai departe, ca Johnnie Walker. Dar de data asta, sa lasi nemultumirea de copil rasfatat in urma.

Care esti, mai pinguinule?

Ma intreb care e pinguinul ala care n-a avut ce face si s-a pus pe dansat. Cand, unde si cum a luat nastere dansul asta? I-a venit lui asa, de-odata, sa topaie in stanga si in dreapta, in fata si in spate?
Cum a traversat globul un amarat de pinguin ca sa ajunga in Romania? Avem de-a face cu un pinguin care a imigrat doar in tara noastra, sau e vreun misionar, un nomad care isi topaie drumul prin lumea-ntreaga? Dar, mai ales, ce a avut el cu cluburile noastre??

In Romania, pana mai ieri, aproape ca nu exista nunta sau petrecere fara Meneaito si fiecare invitat astepta cu fervoare momentul culminant al evenimentului, pentru a-si etala abilitatile de topaitor cu pasi largi si bocaniti de colo-colo (exersate cu maxima dedicare acasa, printre fotolii si sifoniere). Astazi insa, bietul Meneaito sade rusinat intr-un colt de umbra, caci toata lumina reflectoarelor si fiecare asteptare tainica a petrecaretilor se indreapta catre... Dansul Pinguinului!!

Imaginati-va o sala plina de oameni, tineri si batrani, barbati si femei, inalti, slabi, grasi sau scunzi, cum se ridica dintr-o data la un singur sunet, parasesc atitudinea flegmatica "de club", se aliniaza frumos in sir indian si incep sa topaie in acelasi sens de-a lungul peretilor vreme de cateva minute bune, pe acelasi ritm sacadat. Se fac poze, se-aud chiote si lumea SE BUCURA. Daca doar de atat avem nevoie pentru a uni oamenii, propun ca de acum inainte sa mergem in fiecare dimineata in dansul pinguinului la birou, sa deschidem in topaieli fiecare sedinta parlamentara, sa ne pinguim pana nu mai putem la toate discutiile de buget.

Reactia spectatorilor nu are sa fie cu nimic mai prejos decat cea a unei prietene care facea cunostinta aseara, pentru prima data in viata ei, cu Pinguinul:
"Danii, ce pana mea e ASTA??????????????"

Mi-a luat o zi intreaga, dar...

Aud pe fundal aplauzele in cinstea primului contract negociat de subsemnata la noul job. Sau sunt doar eu care ma felicit singura?

Daca a fost pana acum un lucru pe care sa-mi fie greu sa il fac, sa simt ca ma depaseste, ca n-am chef si nici idee de unde sa-l incep si cum sa-l iau, acela a fost negocierea. De orice fel. Ma oboseste. In special cea care implica expresii care-mai-de-care mai voalate, desi toate spun in final "Ba, nu-mi convine. Mai vreau ceva."
Ce-i asta?? Ce-atata pierdere de timp? Daca s-ar putea, as prefera sa se stabileasca din start niste formule precise, niste clauze contractuale clare, astfel incat partilor sa nu le ramana de facut decat un fel de fill-in-the-blanks dupa ecuatiile respective. Economistesti timp si bani, cum zic reclamele la detergenti.
Fara ocolisuri, fara subterfugii si strategii de a trage plapuma cat mai mult pe partea ta de pat. De ce sa nu stabilesti din start, simplu si direct: "Astea-s regulile mele, astea-s regulile tale, hai sa vedem cum se pupa. Nu se pupa? Na bineee, atunci hai sa ne intalnim la jumatate si suntem amandoi multumiti."
WTF? Scriind astea imi dau seama ca e cam greu ce vreau eu. Da, pana si eu m-am bucurat azi pentru fiecare procent in plus obtinut. Si pe orice parte as intoarce situatia, se incapataneaza sa iasa in fata o concluzie de genul "Tu esti multumit, iar eu sunt multumita ca nu esti tu atat de multumit pe cat ai vrea."

Problema asta cu satisfactia invers proportionala e nasoala, si totusi justificata in afaceri. Business-ul e business, banii dicteaza, c'est la vie.
Dar proportionalitatea inversa e grava in celalalt tip de contracte, esential din punctul meu de vedere, si anume cel care implica doi oameni, un plus, un egal si o relatie.. La urma urmei, tot un contract este si o relatie, nu? Investesti si vrei sa primesti ceva in schimb, ca sa se puna egalul ala intre efort si efecte, cum ne invata manualul de economie.
Iar cand rentabilitatea investitiei scade pe termen lung, efortul nu mai e justificat de efecte, atunci una din parti se declara nemultumita si contractul este reziliat.
Daca ar fi stabilite din start clauzele contractuale, fiecare parte ar sti in ce se baga si rezilierea s-ar putea face civilizat prin acordul partilor - in timp util, fara litigii si fara interventia vreunui tert.
La polul opus, sunt insa relatiile care incep cu si persista in lipsa unei discutii sincere si deschise, in ideea ca oricum pe parcurs se vor purta negocieri care sa aduca partile pe un front comun (fara a se sti exact care e si cum arata acesta). Nu-i de mirare deci ca majoritatea contractelor intre indivizi iau forma unei serii de negocieri taraganate, a unei rugi continue ca poate-poate va mai tine, a unui tom intreg de stratageme prin care fiecare incearca sa il pacaleasca pe celalalt si sa ocupe un centimentru patrat in plus de plapuma... Pana la un moment dat cand plapuma cedeaza sub greutatea de scotch, petice, adevaruri ascunse si negocieri de genul "Nu sunt multumit/a, dar macar nici tu sa nu fii".
Atunci, subiectii contractului se trezesc brusc descoperiti, cu (asta-mi place cel mai mult) o expresie de maxima stupoare si nedumerire pe fata, iar circul de acuze, comisii si victimizari ia locul frontului comun de altadata.

Dar poate ca oamenilor chiar le plac astfel de situatii, din moment ce sunt tot mai multe, la tot pasul. Oriunde ma invart, dau peste tot felul de interpretari unilaterale, alambicate si diforme, lungite la nivel de comisii de interpreti ad-hoc, cand de fapt raspunsurile si rezolvarea stau intr-o cu totul alta parte: pe cealalta jumatate de pat.

Deci, revenind: "Astea-s regulile mele, astea-s regulile tale, hai sa vedem cum se pupa." Gresesc, sau merita o aplauza mica acolo?

Amarketing

Cam i-as spune eu chestiei pe care (incerc sa) o fac acum.
Celor care scriu manuale de marketing le-as spune ca in prefata sa scrie o dedicatie pregatitoare pentru toti cei care vor sa faca marketing pe bune in Romania.
Iar celor care vor sa faca marketing in Romania le-as spune sa lectureze cartile respective, iar apoi sa se inarmeze cu maxim de rabdare, empatie si nervi tari.
Pentru ca provocarea maxima a marketerului roman nu tine atat de buna sau proasta stapanire a domeniului, cat de psihologie.
Vii cu credinta, insusita din carti, ca trebuie sa schimbi mentalitati de consum, iti dai seama ca trebuie sa schimbi mentalitati de management, dar afli cu stupoare ca pentru toate astea trebuie sa iti schimbi propria mentalitate. Iar aici abia e marea provocare.
Celor ca mine, care pleaca la drum tineri, necopti, idealisti si naivi, le-as spune sa se pregateasca temeinic pentru a inghiti o mare cantitate de frustrari si dubii, pentru a asimila o tona de informatii (chiar daca la prima vedere par sa n-aiba nicio legatura cu ce trebuie ei sa faca) si pentru a combate o mie si o suta de pareri - avizate sau nu, argumentate au ba, care cantaresc mai mult sau mai putin in decizia finala, care le apartin sau nu. Iar cand n-au la indemana toate armele necesare pentru a le combate, sa invete sa le accepte, sa incerce sa le inteleaga substratul si sa tureze la maxim motoarele pentru o a doua tura de pareri. Si sa isi bage bine in cap un lucru: Ca om de marketing, vei fi intotdeauna la mijloc. Si trebuie sa inveti sa fii, in acelasi timp, un avocat al brandului si un avocat al diavolului.

Pana una-alta, maine elevii stirbi si maruntei din clasa intai incep primele lectii. Tot maine, incep si eu practica la noua mea scoala: cum se face si cum se vinde inghetata.

Iooi, cand a trecut anul asta?..

Azi am stabilit: ma intorc in Bucuresti pe 1 octombrie. Aproximativ. Ca.. nu ma mai grabesc nicaieri. Oricum vara s-a dus (in Suceava e chiar frig de tot si n-am purtat mai toata vara sandale), iar in octombrie nici Bucurestiul nu va mai fi bun de Motoare, terase si limonada. Iar toamna imi place oricum mai mult la Suceava. E vreme numai buna de stat in bucataria mamei, printre compoturi si dulceturi, in mirosul etern de ardei copti.
Iar acum, ca imi zgribuleste nasul la primul contact cu aerul de afara, nu mai sunt asa dornica nici de excursii Bucuresti-Suceava, parca. Pe ploaie mi-e frica sa conduc cale de 500 de kilometri singura. Si oricum octombrie e egal cu "se apropie Craciunul", iar de Craciun tot acasa imi place.. Si uite-asa imi dau seama ca s-a terminat vara mea de distractie in Bucuresti si weekend-uri la mare (ha-ha-haaaa!) si mai e putin si se termina tot anul!

Deci, trebuie sa imi stabilesc un plan foarte riguros de work hard, play harder pentru cele 3 luni ramase din 2009. Propuneri?

Copilaria reloaded

Vrei sa redevii copil? Incearca sa te muti cu viata cu tot inapoi in orasul natal. Iti dau.. vreo doua luni asa.

M-am acomodat greu cu ideea de a locui din nou cu parintii, intr-un apartament de trei camere, cand apartamentul meu cu 3 camere din Bucuresti sta de vreo doua luni singur, abandonat, in compania chiriei lunare si a unui teanc mare de facturi neplatite.
A devenit tot mai obositor sa impart cheia de la usa, baia, bucataria, timpul de tigara si de contemplat cu ochii-n stele, cu inca doua personaje foarte importante in viata mea, dar cu care n-am mai interactionat zilnic de vreo 5 ani: parintii.
Mai ales, mi-a picat ca un bolovan expresia de pe fata mamei mele cand mi-a spus, inocent si stingher, sa mai vorbesc cu ea, sa ma cunoasca, ca nu ma stie. Normal, am realizat, am plecat de acasa la 19 ani si in cei 5 ani de zile (cat mi-a luat sa devin EU) am petrecut impreuna.. cam 3 saptamani pe an, am stat de vorba cumulat o saptamana-maxim doua, si am vorbit cu adevarat.. nici o zi.
E normal, asadar, sa-mi pregateasca micul dejun in fiecare dimineata, intocmai ca atunci cand ieseam pe usa zilnic la 7 am, cu ochii inca inchisi si cu ghiozdanul ticsit de matematica si limba romana. Sau sa imi prezinte cu incantare menu-ul zilei la prima deschidere de frigider. Sa se ridice de pe canapea cu o cautatura intrebatoare de fiecare data cand imi iau in picioare papucii (incaltarile, pentru ne-moldovenii mei din Bucuresti). Si cu aceeasi cautatura din ochi sa ma intampine seara de seara la jumatatea holului, cand intru pe usa..

M-am obisnuit repede cu vecinii obisnuiti la randul lor sa isi subtieze mieros glasul (a la tanti Mita din Dl. Goe) de fiecare data cand ne dam binete. Si-au dres si ei treptat vocea (mai ales de cand i-am salutat de la balcon, cu tigara in mana - dar asta intra la capitolul "Don' try this at home. Really.")

Mai e, apoi, diferenta dintre cei 40+ ani ai majoritatii colegilor mei, si cei --30 (mai degraba egal 20) ani ai mei. Daca mai pui si cei aproape 1,5 m in inaltime, parul blond si ochii albastri, mari si curiosi, titulatura de Director de Comunicare se duce pe apa Sucevei.

Adaug aici si lipsa oricarei activitati social-culturale care sa ma tina cu picioarele adanc infipte in maturitate, pamant si asa explorat mult prea putin si mult prea de curand.

Deci undeva pe drumul zilnic dintre casa parinteasca si biroul-scoala, redevin copil. Impotriva vointei mele, ma oglindesc in ochii astia multi care se incapataneaza sa priveasca cum vor ei. Si nu-mi place. Si ma agat de fiecare lucru care mi-aduce aminte cine sunt si ce vreau. Si e tot mai greu. Si am obosit. Si imi vine in cap vorba aia: Daca nu poti sa te lupti cu ei, aliaza-te cu ei.
Cred ca de aceea m-am dus la circ. N-am fost in viata mea la circ si nu m-a atras niciodata. Am respins chiar si ideea. Un joc prea pueril, usor idiot, pe care n-am nicio sansa sa-l gust. E, ghiciti acum: Cine batea din palme la sfarsit ca o floricica?

Am vrut sa ma fac fermier

.. si nu mi-a mers. Adica, anticipand momentul de glorie din acest weekend (cand voi aprofunda comuniunea om-natura intr-un periplu cartoficesc la Boroaia), m-am inscris si eu in FarmVille. Am zis ca daca tot m-am mutat de la oras la tara, sa fac aceeasi mutare si in spatiul virtual (pentru curiosi, dati cautare pe Facebook).
Paranteza la paranteza: Daaaaa... m-am inscris pe FaceBook. In scopuri strict profesionale. Sau nu, dar nu conteaza. Inchid paranteza la paranteza.

Revin la ferma mea: Am plantat cu greu 2 vinete si 3 capsuni, ceva grau si doua pastai, dar nu a crescut nimica. Cica trebuia sa am grija de ele cumva ca sa creasca. N-am stiut cum, asa ca am vrut sa dau o mana de ajutor vecinilor si sa mai castig niste puncte. Am mers pe ogor la doi dintre ei, dar nici acolo n-am facut mare branza. Sunt incapabila din punct de vedere gospodaricesc chiar si in mediul virtual.
Aceeasi frustare o mai resimt din cand in cand in bucatarie.
Si, in ultima vreme, si pe la serviciu.

La ultima stiu ca ma descurc pana la urma. Dar ce ma fac daca se duce de rapa sistemul economic asa cum il stim si revenim toti la economia naturala? Daca viata intreaga va depinde candva de veleitatile mele de gospodina? ACEASTA, da intrebare pe ziua de azi!

Intrebarile Sucevei

Chiar imi doresc sa fac asta?
Si daca problema e la mine, nu la ei?
Cum pot oamenii astia toti sa fie asa si sa le fie bine? Eu de ce nu pot?
Si daca tot sistemul de valori dupa care m-am ghidat pana acum a fost gresit?
Si daca lumea reala e cea de aici, de mai sus, si nu cea de acolo, de mai jos? Si ce inseamna la urma urmei sus si jos cu adevarat? Sa-mi dea si mie cineva o definitie batuta in cuie a normalitatii si a realitatii.
Cat la suta din ceea ce suntem e rodul mass-mediei? Si de ce ar fi rau pana la urma sa te lasi influentat de mass-media?
Unde pot face niste cursuri de combatere a stresului?
Cum faci sa (te) gandesti mai putin?
Pana in ce punct asculti parerile celor din jur? Oare nu toti oamenii "mari" din lumea asta si-au urmat propriul parcurs si s-au incapatanat sa-si inchida urechile fata de tot zgomotul din jur? Cum au reusit oare? Cum fac eu sa fac ca ei?
Cata rabdare trebuie sa mai am?

Despre Kakistocratie

Am citit de dimineata un editorial (din nou, complet) al lui Dorin Oancea.
Dau link mai jos si ma inscriu in cursa pentru a face treaba bine, a nu accepta compromisuri si a combate uniformitatea kaki-ului.

Running out of pink...

Chipul vesel, prietenos isi arata coltii.
Brusc, dintr-o data, tradand perioada mare de timp in care s-au chinuit cu greu sa se ascunda in spatele buzelor zambitoare. Cu obraji rosii, ochi inlacrimati de furie, cu tremur in vene si in glas. Si rand pe rand, imi toarna ca-ntr-un repertoriu bine cugetat toata pleiada de venin pe care am tot sperat sa n-o cunosc aici. Incerc sa domolesc potopul, sa ii explic ca nu e locul lui aici si acum, ca daca precipitatiile depasesc volumul maxim acceptat toata cultura din ultimele (aproape) doua luni se strica.. Si nu vreau asta. Si intentia mea nu a fost si nu este sa iau locul nimanui, sa stric ciorbele nimanui, ci doar sa fac treaba, sa facem treaba bine, sa accept pareri diferite de ale mele si sa pot exprima pareri diferite, cu unicul scop de a face lucrurile sa mearga in directia dorita.
Cred ca spectrul roz prin care vad eu munca in echipa e ori deformat, ori prost perceput de altii. Ori, mai nasol, e desuet intr-o societate in care munca intr-o companie nu mai e de mult vasala bunului mers al companiei.
Acum, anticipam o reactie de genul asta. Era prea frumos ca sa fie adevarat. Si stropul de scepticism (pe care bine am facut ca l-am pastrat) se dovedeste a fi foarte util. Imi pare rau insa ca e asa.
De acum, da-i inainte cu discursuri bine studiate ca sa nu lase loc de cutite pe la spate, inainte cu obraz gros si pielea spatelui bine batucita, caci cutitele oricum isi vor cauta loc intre coaste; tot inainte cu rabdare si cu speranta ca pana la urma chipul va redeveni vesel si va intelege.
Am probabil unul dintre cei mai fain sefi din lume. Lucrez intr-o companie pe care o promovez cu mandrie, caci cred in produsele, istoria si valorile ei. E locul in care am sperat din tot sufletul sa ma integrez, caci nu vad acum alt loc mai bun pentru mine - poate doar sa mi-l creez singura.
So wish me luck. And strength. And very good communication skills.

Centoundici

Adica a 111-a pagina pe blog. Ce s-a nimerit intr-o perioada in care mi-a fost adus la cunostinta albumul omonim al lui Tiziano Ferro. Go ahead, laugh; imi place.
Ma intoarce la perioada in care Italia era singura tara din lume care ma tenta ca destinatie de calatorie. Au fost intre timp ani in care tara in forma de cizma a picat brusc in topul preferintelor de vacanta; i-au luat locul Austria, New Yorkul, Parisul, India, Indonezia, Sri Lanka, Thailanda si cam tot ce inseamna Asia de Sud si de Est.
Italia a capatat dintr-o data o nota frivola, poate pentru ca e aproape si la indemana, poate pentru ca a devenit comuna - o constanta intre preferintele de turism ale tuturor romanilor cu ceva dare de mana. Poate pentru ca n-am stiut sa ii acord suficienta atentie.
Dar acum incep sa o privesc cu alti ochi - e tara seducatoare prin traditie, istorie, mancare. Are spirit - in pietre, in arhitectura, in oameni. Imi pare frivola, dar de o frivolitate senzuala, fascinanta. Iar limba.. limba mi-a placut tot timpul. Parca nu exista alta limba care sa exprime mai limpede, mai coerent, mai accentuat, mai plin de forta lucrurile mici si mari de pe lumea asta.
Poate de aceea nu-mi vine in minte acum o limba mai frumoasa in care sa iubesti. Pacat ca nu o cunosc prea bine:)

Later edit: a 111-a postare cu tot cu cele 12 ce n-au indraznit sa iasa in public inca.

La multi ani, Doris!!!!

Draga mea,
Here's to you! Pentru toate cafelele baute impreuna la Burda, pentru noptile de club la care ai reusit in mod invariabil sa ma corupi, pentru energia ta debordanta, pentru ca ma lasi sa te cert si pentru ca ma certi la randul tau, pentru ca m-ai gazduit pe mine si cele 100 de bagaje cand n-aveam casa. A, da! si pentru ca mi-ai facut cunostinta cu melodia asta (WTF, chiar imi place!?)

Ziua M

Mesaje suspendate in aer. Degeaba ne-a ademenit Vodafonul, prin sute de afise rosii, sa trimitem mesaje ca sa impartim impresii de la cel mai mare concert al anului. A cedat repede, cand multimea nici nu incepuse bine sa se adune. I-a urmat concesiv si Orange, e drept, ceva mult mai (util de) tarziu.

Mare de oameni impanzita, tolanita, ridicata, plimbata, cocotata intr-un parc despre care abia acum am realizat cat e de mare. Mult praf, caldura si nerabdare. Multa dezamagire, amorteala, doar ici-colo entuziasm si admiratie. A fost Madonna. Oakenfold foarte tare. Cred ca (eu una) as fi trait mult mai tare concertul daca era doar Oakenfold. Dar l-am trait si pe asta in stilul meu.

Multime. Multa. Marea s-a revarsat pe strazi si cele 70 de mii de oameni si-au croit repede albie spre cele mai apropiate statii RATB, Metrou, terase sau, dupa caz si nevoi, borduri. In seara asta pietonii au avut prioritate.

Masina mica, inopinat trezita din somn, semi-ratacita, grabita, dornica sa il aduca cat mai repede pe soferul nerabdator la mica destinatie.

Minute, zece. Hai bine, mai multe. Dar tot putine ies la numaratoare. Atat a fost sa fie.

Mmmm...place. Foarte mult.

Multumesc. A fost o seara frumos condimentata.

O saptamana putin sticky, putin sweet, putin doppio

N-am sa dau detalii. Dar e bine:)

Semplicemente

Where you're gonna be?

Cand te-ai trezit ultima data in zori de zi, la 5 dimineata, cand soarele inca nu a rasarit? Cand, dintr-un motiv necunoscut, nu mai ai stare in cearsaf, iar ganduri si imagini semi-onirice se imbulzesc in fata pleoapelor inca lipite, asa ca decizi dintr-o data sa iei tot boom-ul asta de energie si prospetime neasteptata si sa faci tot ce iti vine in cap pe moment, sa seize the day (sau, ma rog, the morning, pana bateria incomplet incarcata pe timpul noptii se va fi terminat)?
Sa deschizi geamul larg si sa te intampine aerul rece, pe care il simti pana in adancul inimii, si linistea atemporala? Un latrat de caine ici, un ciripit adormit de vrabiuta colo, un cucurigu nu prea convins de la un cocos inca somnoros din departare?
Sa iesi din pat direct pe usa, sa faci o tura de parc, sa zambesti tamp si energic oamenilor-marmota care apar pe rand din vizuine si se tarasc cu greu spre o noua zi de munca.
Sa citesti, sa scrii, chiar si pe blog, sa faci planuri pentru o zi sau doua, sau noua, sau pentru viata intreaga. Nu stiu de ce, dar mie una, in astfel de momente toate lucrurile imi par atat de simple, gasesc solutii pentru orice, am pana si curajul necesar pentru acele lucruri-pe-care-nu-am-avut-niciodata-curaj-sa-le fac-ori-spun. De-as gasi o modalitate de a stoca toata starea asta pozitiva (si curajul, butofhorse) asa cum fac savantii cu energia... La o adica, nu pot sa ma trezesc in fiecare dimineata la 5 am. Sau bine, pot, dar starea de spirit n-ar mai fi sub nicio forma una de exaltare. Si, oricum, de aia e frumoasa o dimineata cum e asta, pentru ca e rara. (Ultima pe care o tin minte s-a intamplat la tara si cred ca aveam vreo 14 ani, pe vremea cand ascultam melodia de mai jos la un casetofon stereo). Carevasazica, neata!

Cine mai e ca ea?

In ziua in care a plecat la spital s-a trezit de dimineata ca sa pregateasca totul din timp. La 8, casa era deja invaluita in aroma tomnatica a ardeilor copti. Cafeaua aburinda de pe masa astepta ca puiul trezit cu greu din somn sa o adulmece, sa o soarba si sa deschida ochii in fata unei zile noi de munca. Totul a fost pregatit intocmai ca in celelalte zile - se simtea in plus poate doar un usor freamat in inima, tinut cu greu in loc, ca nimeni din jur sa nu-l observe si sa nu fie tulburat.
In rest, acelasi zambet, aceeasi caldura. Cateva haine ordonate pe pat asteptau cuminti sa fie asezate in bagaj.
Ziua a fost lunga, obositoare si incarcata cu emotii, dar nimeni din jur nu a avut ocazia sa observe. Iar la final, totul era pregatit intocmai dupa plan si ea era multumita: micul dejun pentru a doua zi, frigiderul ticsit cu bunatati si pentru copil, si pentru sot, toate puse la locul lor in casa, ordine si disciplina.
Cu doua ore inainte de plecare, a inceput deci sa se preocupe si de ea: micul bagaj, teancul de hartii medicale, un fruct si cativa biscuiti pentru drum. Nu a fost loc de foame in bagaj, desi nu a mancat mai nimic nici toata ziua cat a bucatarit pentru ceilalti.
Cu 10 minute inainte de plecare, si-a pieptanat cu grija parul, si-a verificat cu grija tinuta si cu aceeasi grija nu a uitat sa dea ultimele instructiuni de utilizare a gospodariei. Nu a uitat nici sa puna la loc lucrurile lasate neglijent prin casa de cei doi copii ai ei - unul de 60, celalalt de 24. A avut grija sa lase pasta de dinti noua acasa, si sa o ia pe cea consumata pe jumatate. A luat sticla de apa deja inceputa, cu riscul de a-i fi insuficienta, dar le-a lasat-o lor pe cea plina. Desi o astepta un drum lung de 6-7 ore intr-un accelerat imbacsit si fara vagon-restaurant. A lasat acasa cheia buna. Aproape ca si-a uitat propriile chei si telefonul. Dar n-a uitat sa zambeasca cald si increzator la plecare.
O noua excursie la Cluj. Un nou control medical. Aceeasi spaima. O noua doza de putere.
De-abia astept sa se intoarca.

Easy like a Sunday morning

Incepe cu o raza de soare si o senzatie de amorteala in oase. "Cred ca am dormit prea mult."
Da, e ora 11, cu mult peste ora de trezire din ultima luna. Pana si sambata a cedat in fata programului din timpul saptamanii si de obicei ma gaseste la ora 9-maxim in picioare.
Dar azi, la ora 11, e duminica. Si e o duminica frumoasa, cu soare, vreme calduta si vant bland, cu liniste in casa si pe strazi. Toate blocurile din jur sunt acoperite de schele, caci gospodarii suceveni (manati de programul prin care primaria da semne ca ar subventiona izolarea termica a cladirilor) au pornit lucrarile pe cont propriu, intr-un hei-rup general. Asa ca afara ninge lenes. Sunt fulgi mici de polistiren, pe care adierile jucause ale vantului ii ia de pe schele si ii imprastie prin aer. Pentru prima data de cand sunt in Suceava, e o dimineata de duminica in care nu ma mai sperie gandul ca maine e iar luni si weekendul se va termina curand. Nu stiu nici eu de ce si cum, dar ma bucura chestia asta.
Asa ca imi incep ziua de duminica cu o cafea si o tigara. Nu ca as fi chiar atat de dependenta, ci pentru ca n-am mai avut de foarte mult timp ocazia sa le servesc in tihna, cu muzica pe fundal, cu ochii in soare si fredonand incet cantecele din playlist-ul de dimineata. In restul zilelor, imi beau cafeaua cu mama (e bucuria ei cand vin copiii acasa), iar tigara de dimineata o fumez cu colegii de la munca (e bucuria lor sa imparta impresii matinale cu singura prezenta feminina ce poarta un pachet de slims in geanta).
Duminica se anunta rozalie: am sa ies sa ma plimb, sa ma bucur de vremea asta frumoasa si de aerul asta parfumat din Suceava. Am sa citesc pana am sa ma satur una dintre cele 10 carti stivuite pe birou. Apoi am sa rasfoiesc cateva dintre multele reviste adunate pe unde am putut prin camera. Am sa fac cumparaturi si poate nimeresc si ochelarii aia de soare de care am atata nevoie si care se lasa atat de greu descoperiti. Iar seara, am sa ma rasfat cu un Cosmopolitan, impreuna cu fetele mele dragi.
Sunt Easy, ca cei de la Faith No More. Asa ca le dedic 3 minute.



Si mai fac ceva azi: planuri de calatorie. M-am intalnit sau am vorbit zilele trecute cu prieteni intorsi de prin toate colturile lumii - Boston, California, Istanbul, Brasov, Bucuresti, Iasi:) Unii dintre ei isi pregatesc bagajele pentru Shanghai, Londra, Lausanne, Marele Canion. Altii se pregatesc sa plece inapoi in tarile indepartate din care vin. Un altul a ajuns acum 4 ore in Seul si mi-a urat buna dimineata inainte de a-si servi cina.
Dar, cel mai important, unul dintre ei trebuia sa plece pentru o luna cu jobul in... India! Planurile companiei s-au schimbat, asa ca pregateste in schimb o vacanta de 3 saptamani in Asia de Sud-Est.
Nu mai e nevoie sa zic. De cand am vorbit cu ei, visez cu ochii deschisi si creionez cu privirea planul de vacanta pentru anul viitor. Mi-am propus sa vad in fiecare an o tara noua. Anul asta, am vazut Franta. Si cu putin noroc, onorez si invitatia veche de doi ani a kardesim-ilor mei din Turcia (mai e valabila, nu-i asa? :D).
Dar incep sa strang bani de pe acum pentru luna mea de libertate absoluta in Indonezia, India, Thailanda, Malaezia - nu neaparat toate odata si nu neaparat in ordinea asta.

Citatul zilei

Logic will get you from A to B. Imagination will take you everywhere.
Albert Einstein

Why does it take sooooo loooong?....

Acesta este un mesaj de disperare. Un strigat intr-o sticla ieftina de plastic, inchisa cu dop rosu si aruncata in mare.
Ultima saptamana a avut o personalitate mai puternica decat mine. Oricat am incercat. Oricat (m-)am muncit. Oricat am tras si de ultima doza de energie ramasa ca sa fac lucrurile sa mearga. Oricat de drept si tantos am pasit inainte. Tot in cerc m-am invartit. Desigur, lucruri am facut (multe si marunte, daca stau sa enumar), dar tot nu reusesc sa-mi scot din cap sentimentul* ca n-am facut mai nica.
*Da, din cap, ca ma simt de parca simt cu capul. Si capul doare.

Ma potrivesc ca nuca in perete cu stilul de viata de aici.
Si in stilul asta, ultima saptamana a masurat o luna. Tin minte insa vag ca vinerea trecuta la ora asta, mancam popcorn intr-un apartament semi-curat si semi-amenajat dintr-un Bucuresti infierbantat. Bucuroasa nevoie mare ca sunt la mine acasa, acolo unde inca platesc chirie, desi nici nu locuiesc si nici macar nu m-am instalat complet. Mancam popcorn pe post de cina si tot popcorn am avut si la micul dejun a doua zi, si la cina urmatoare. N-am avut timp de mancare. Venisem de la SV, direct de la serviciu, cu singurul scop de a petrece o zi 100% asa cum vreau. Ziua a trecut ca o secunda. Dar a fost ataaat de biiineee!
Partea enervanta e - la intoarcerea in Bucuresti, o sa tanjesc dupa secundele lungi din SV. Am zis bine ca trebuia sa ma fac calatoare.

Cand lumea e in vacanta...

..si nu mai posteaza pe blog, Danii isi viziteaza cu religiozitate blogul. Nu scrie, doar spera sa gaseasca posturi noi la oamenii din lista. Nu gaseste.
..sau asteapta venirea ei, Danii asteapta luna urmatoare de munca asa cum asteapta restul vacanta.
..si cutreiera orasele, lumea, plajele, Danii parcurge carti. Multe si diferite, pagina dupa pagina.
..si numai de munca n-are chef, Danii are. Sau n-are incotro, depinde acuma. 8 ore plus pe zi razbeste printre taskuri si deadline-uri, cu pofta si nesat, cu grija si emotii, cu dedicare si bucurie timida.
..si e arsa de soare si de vant, Danii are pielea inca alba.
..si Bucurestiul e gol, Suceava s-a umplut instant de oameni dragi, energici si voiosi. Danii ii intampina cu drag si cu ochii mijiti de somn, in fiecare seara, dupa o zi de munca epuizanta.
..si inima este. A plecat in vacanta de vara si-n locul ei e o minte care lucreaza neincetat. Noaptea, oboseste saraca si debiteaza nonsensuri in scris.

Spleen

Somnolenta - continua
Plictiseala - N-ai cu cine, bre!
Lehamite - de rutina si vederi mici
Entuziasm - fata de munca si de companie
Emotii - vizavi de proiectele viitoare si performanta
Nerabdare - Bucuresti?

Weekend-spa cu 6 lei

Atat m-a costat drumul pana la casa de la tara a familiei mele.
Gratar, plaja, vinut, somn de voie si relaxare cat cuprinde - gratis. Cum?
Pai, asa:
- gratarel cu de toatele din magazia varului
- garnitura (cartofi noi natur, legume si verdeata proaspete, direct din gradina)
- la desert, mere si zmeura din livada sau dulceata de cirese (si alea tot din gradina culese)
- extra: porumb (de pe camp) copt in jar;
- vin de casa sau de protocol, dupa preferinte.
- apa rece din fantana.
- soare din abundenta, numai bun de plaja; apa Moldovei la 500 m distanta, pentru diversitate. Acces la plaja nelimitat si gratuit.
- Cazare gratuita, in stil autentic taranesc, confort sporit, pace, racoare. Ce aer conditionat? Ce CD cu muzica de fundal pentru insomniaci? (totusi, pentru situatii exceptionale, varianta originala a CD-ului este disponibila la un-deschis-de-usa distanta, afara, departe, pe iaz)
- Ce ora de trezit, care check-out?

Am propria mea pensiune:)

Mic studiu antropologic - claxonarii

De cateva zile bune ma confrunt cu o situatie extraordinar de iritanta. Pur romaneasca, de altfel, chiar atat de impamantenita in cultura populara incat a ajuns sa fie trecuta repede cu vederea, asemenea unui gest firesc.
Inainte de toate, descriu contextul: Sediul firmei in care m-am angajat de curand este o fabrica (foarte occidentala ca arhitectura, design si tehnologie), pozitionata -cum altfel? - intr-o zona periferica a orasului, alaturi de alte depozite, magazine tip cash&carry, etc. Si cu foarte putine case! Un fel de centura a Sucevei, daca vreti.
Zilnic, iau mijloacele de transport in comun pana la si de la fabrica. Bineinteles, acestea opresc in statii, situate la o distanta de maxim 5 minute fata de intrarea in incinta fabricii. La mine la birou, tinuta este business-casual, iar tocurile sunt, cel putin pentru cei 1,5 m ai mei, o necesitate.
Strada pe care trebuie sa ma deplasez pe respectivele tocuri, zilnic, pret de 5 minute, nu are, evident, trotuare. Mai mult, este arhicirculata de masini, camioane, tiruri, autobuze, dubite de tot felul. Asa ca, de doua ori pe zi, sunt nevoita sa imi exersez mersul balansat si echilibrul pe tocuri in cele mai vajnice conditii.

Asta nu ar fi asa o problema daca in cele maxim 5 minute de mers nu ar trebui sa suport in jur de 10-15 claxoane (si nu de atentionare). Cele mai multe dintre ele se succed insistent, claxon dupa claxon, din momentul in care primul curajos si-a exprimat entuziasmul melodic si pana intru eu in raza fabricii. S-ar zice ca 5 minute de mers pe jos e putin..
La inceput m-am enervat, dar am reactionat in spiritul bunului-simt cu care s-a obisnuit jumatate din populatia tarii si am ignorat cu demnitate gestul. Apoi m-am enervat, dar am reusit sa ma abtin de la riposte verbale. Pe urma, m-am enervat atat de tare, incat a trebuit sa imi repet de cateva ori in cap promisiunile fierbinti ca nu ma voi cobori niciodata la nivelul unor asemenea comportamente. Ultima data, am intrat pe poarta fabricii atat de iritata, incat eram gata sa intru direct in biroul sefului pentru a-mi revendica dreptul la o masina de serviciu (inca nejustificata acum de atributiile de serviciu).
In final, insa, m-am multumit sa imi canalizez energia negativa astfel acumulata si am inceput sa incropesc studii psihologice si comportamentale ale partenerilor mei de trafic. Cercetarea s-a desfasurat pe parcursul a 15 zile si pe un esantion de aproximativ 500 subiecti.

Concluziile...
1. Claxonarii sunt persoane de sex masculin, uneori insotite de reprezentante ale sexului opus (ca de frumos nu e cazul aici), care par sa ingaduie si sa se bucure de manifestarea sonora a tovarasului de vehicul.
2. Abilitatile claxonariale cresc direct proportional cu dimensiunea autovehiculului. Prin abilitati claxonariale intelegem: viteza de reactie, intensitatea semnalului, durata si creativitatea expunerii (ocazional, semnalele sonore sunt insotite de limbaj verbal si nonverbal consistent).
3. Aceleasi abilitati sunt in stransa legatura cu starea caroseriei si varsta masinii: Prin acest mod inedit de exprimare, subiectii cu cele mai darapanate masini resimt aparent bucuria enorma de a arata lumii ca exista.
3. Nivelul de educatie, cultura si statutul social al manifestantilor sunt invers proportionale cu abilitatile claxonariale. Indici relevanti in acest sens pot fi dimensiunea vehiculului condus, starea si varsta caroseriei.
4. Frecventa si calitatea expunerii sonore cresc direct proportional cu inaltimea tocurilor. (in acest sens, am realizat si un mic experiment, iar sandalele romane au beneficiat de silentio stampa in randul subiectilor).
5. Spiritul de turma este un atribut specific acestei categorii de subiecti. De obicei, semnalul este dat de un lider claxonagiu si este urmat cu religiozitate, aproape instantaneu, de toti urmasii sai.

Ca studiu de caz, intamplarea de aseara:
Asteptam in statie autobuzul. Care, vorba lui Cosbuc, nu mai vine. Agenda sub brat, pantalonii la dunga intinsi regulamentar pe toata lungimea piciorului, bluza inchisa pana in gat, fata de corporatist trecut prin lunga zi de munca. Si totusi..
Fix in dreptul meu opreste o masina break, de culoare (candva) rosie, cu aer conditionat de viteza vantului prin geamurile deschise sau prin fisurile portierei. Camesa in patratele, si ele candva rosii, dinti candva albi (pe alocuri, candva existenti).
Pozitia corpului: mana stanga pe volan, barbateste, restul organismului intins la maxim peste scaunul liber din dreapta. (Rings any bell?) Personajul nostru intreaba ceva. N-aud. Repeta. Iar n-aud.
Vad in ochii omului contorsionat din fata mea ruga insistenta de a-l ajuta cu informatii, asa ca mai intreb odata. Si aud.
"-Stiti unde gasesc fetite pe aici?"
Deci da. Il trimit la plimbare, ii plang soarta trista, dar parca nici de a mea nu ma prea bucur. Pana revin in Bucuresti, sau pana se indura seful sa imi dea masina, n-am de ales. Ca unic reprezentant al sexului (atentie) frumos, de pe centura asta ultracirculata, voi fi, vrand-nevrand, o fetita. Mai departe de atat nu merge nivelul de comprehensiune a claxonarilor vizavi de notiunea de femeie.