Mic exercitiu de anticipatie

Stam in casa, ascultam muzica lina, bem un pahar de vin, mancam o portocala, miroase a scortisoara. Scriu cu tastele, cu pixul si cu gandurile.
Afara, aerul e alb si lumina felinarelor difuza.
Si ninge.
Fulgi aaaalbi, maaari, tacuti... strazile se acopera incet-incet.. masinile tac, oamenii lipesc nasurile de geamurile aburite si se bucura. Nu se aude decat freamatul inimilor de copii.

Maine ne scoatem saniile si iesim pe derdelus, sa strigam "hepa" cat ne tin plamanii. Pregatim arsenalul de manusi, fulare si caciuli cu urechi. Ne antrenam mainile pentru bulgari si genunchii pentru ski. Si mai mancam o portocala ninsa cu scortisoara.
Nu-i asa ca-i bine?

Zero

Simt multe si nu simt nimic. Imi trebuie multe si nu-mi trebuie nimic. Fac multe si nimic. Nu spun nimic interesant aici. E doar teren viran pe care ma chinui sa construiesc ceva, de ceva vreme, dar.. nimic. Zero. Nul. Nihil. Niente.
Cred ca sunt in stand-by sau ceva de genul. Cred ca asta e starea pe care o anticipam acum cateva luni cand am decis sa o iau de la zero. Un amalgam de chestii, o multitudine de variante, dintre care n-aleg niciuna - merg cu obstinatie drept inainte, fara sa vad exact ce e in fata.

O natie de bolnavi

Nu vorbesc aici de gripa porcului care a umplut toate spitalele, de trebuie sa-ti rezervi in avans un pat in salonul de consultatie.

Ma uit in schimb la ai mei, la mine, la rude, la prieteni, la toti cei dragi, la oamenii cu care ma intersectez ocazional. Peste tot aud, vad, intuiesc boli. Doar in ultimele 24 ore mi-am petrecut minim 4 ore dezbatand problemele de sanatate a cel putin 5 oameni. Si nici macar nu m-am pus pe mine la socoteala, pentru ca in jurul meu se invart probleme mult mai urgente decat o durere de spate sau o banala raceala.
Cel mai trist e ca, in miezul majoritatii problemelor de care aud, sade nu atat susceptibilitatea de boala a oamenilor in general, cat incompetenta si neglijenta medicilor. Si mi se pare normal atunci sa ma revolt, sa ridic intrebari, sa ma frustrez in fata monumentelor de dezinteres cu care se identifica 90% dintre medicii romani.
Nu mi se pare normal sa alergi din spital in spital in cautarea vindecarii, ca pe la a 5-a unitate medicala sa nu-ti mai doresti altceva decat o persoana capabila macar sa te asculte.
Mi se pare terifiant ca uneori, esti dispus sa dai si luna de pe cer, si casa de pe pamant, unui medic competent care sa te ajute, dar realizezi ca n-ai cui.
Mi se pare anormal ca medicii sa dea din umeri inainte de a-si face investigatiile complet. La fel de condamnabil mi se pare si sa trimiti acasa un om fara un diagnostic, fara sa stii ca ai facut tot ce puteai ca sa te numesti medic. E si mai condamnabil sa trimiti acasa un pacient cu un verdict sumbru, bazat pe ghicite si investigatii incomplete.
Nu mi se pare normal ca eu, om fara pregatire in domeniu, sa pot obtine pe net informatii, dar sa constat ca medicii nu le stiu, nu le-au cautat si nici macar nu s-au gandit sa le caute.
Mi se pare de-a dreptul oripilant cand soarta unui om e pecetluita de o banala afectiune tratata necorespunzator de un medic.
Mi se pare rusinos si trist pana la lacrimi faptul ca spitalele noastre nu au echipamente, tehnologie si medicamente pentru vindecarea oamenilor. Dar mi se pare condamnabila pana la gratii lipsa de bun simt, de umanitate si de responsabilitate a unor medici.

Daca ar fi sa extrapolez la intreaga populatie cazurile medicale pe care le stiu, ar insemna ca peste 70% dintre bolile romanilor se datoreaza neglijentei medicilor:
- cataracta tratata incomplet a dus la orbirea unui copil de 9 ani
- operatie de hernie gresita, s-a soldat cu extirparea unei bune portiuni din intestine si un verdict scurt si sumbru pentru pacient.
- hepatite, virusi si infectii descoperite in momente critice, prea tarziu pentru vindecare, desi fusesera timp de zeci de ani sub nasul doctorilor/doctorului.

Daca vi s-a taiat brusc pofta de mancare, imi cer scuze, dar nu imi pare rau. Imi pare rau de oamenii care trec prin asta. Cred insa ca fiecare dintre noi ar trebui sa stie in ce ape ne scaldam cu totii. Inainte sa va lasati cu ochii inchisi in mana unui singur doctor, informati-va bine. Testati piata intocmai cum faceti atunci cand cautati un furnizor. Cereti doua-trei oferte, alese pe spranceana, confruntati-le, informati-va separat din surse actuale si specializate, spuneti un "Doamne ajuta!" mare si luati o decizie. Pentru ca de multe ori, cei mai bolnavi oameni nu sunt cei cu vederea nesigura sau cu intestinele pe afara.
Oamenii cu adevarat bolnavi sunt cei cu iresponsabilitate cronica.

Iubitul meu, instalatorul

Daca pana alaltaieri imobiliarele erau viata mea, de ieri stiu: barbatul vietii mele e instalatorul.

Normal, e omul nelipsit din ultimii 5 ani si 9 case. Mi-a fost alaturi in momentele-cheie din viata bucuresteana.
..In weekendul ala minunat, cand asteptam cu nerabdare sa plec la Mogosoaia, cu cine mi-am baut eu cafeaua de dimineata? Si cine m-a condus atunci pe usa?
..In toate zilele stresante din sesiune, ori in diminetile cu dead-line-uri stranse la revista, cine mi-a asigurat fundalul muzical si sursele de inspiratie cum numai un adevarat maestru ar fi fost capabil?
..Cine m-a determinat sa iau o pauza de la munca, de fiecare data cand ma scufundam in sarcini, dead-line-uri si probleme urgente?
..La cine m-am gandit eu cel mai des in timpul dusului? (privind, bineinteles, ingrozita, apa care se scurgea de sub cada..)
..In "teambuilding-urile" cu tema acvatica dintre vecini, cine a fost mediatorul?
..Cu cine am discutat eu, in nenumarate randuri, despre politica, sport, cultura si copii, la marginea unei tigari si a unei cafele?
..Cine te convinge de fiecare data sa schimbi robinetele abia puse, deoarece "exista ocazia" sa se strice? Si-apoi iti explica rabdator diferenta de calitate dintre teava galbena si teava mai putin galbena?

O, da, instalatorul.. Cate clipe frumoasa am petrecut impreuna! I
Imi sta alaturi chiar si acum. Adica, serios, chiar acum. Geanta lui doldora de unelte, cabluri si carpe, ma priveste plina de intelepciune de la mai putin de un-metru-de-faianta-distanta.

Cred ca oamenii ar trebui sa invete sa aprecieze asemenea fiinte rare, atat de necesare existentei noastre umile. Pana una-alta, eu ma sustrag de la treaba, de nevoie, nu de voie, si pun de doua cafele..

Despre a spune nimic si a intelege totul (2)

Oameni buni, luati din cand in cand o pauza de la vorbit.
Abtineti-va sa insirati cuvant dupa cuvant pe banda rulanta, peste menu-urile din restaurante si baruri, pe undele wireless, peste cafele si ceaiuri nesfarsite, peste tastaturi, birouri si task-uri usturatoare, peste orele din viata celorlalti.

Incercati macar o data sa trageti aer in piept, sa va sprijiniti linistiti de speteaza scaunului si sa asistati. Lasati-i pe cei din jur sa vorbeasca si nu-i mai considerati buni doar ca sa va asculte. Poate ca n-au nimic de spus, dar uneori, cel mai bun mod de comunicare intre oameni e tacerea. Mai ascultati-va si pe voi. Cel mai mare risc pe care si-l asuma vorbitorul e sa nu se auda pe sine.
E incredibil cat de multe lucruri poti afla asa, cu riscul chiar de a-i cunoaste pe ceilalti (si pe tine) mai bine:
- ca cel de langa tine minte;
- ca oamenii se mint pe sine;
- ca ai de-a face cu o competitie tacita;
- ca adevarul e mult mai pronuntat dincolo de vorbe;
- ca parerile fiecarui interlocutor luate in parte sunt indreptatite, dar parerile tuturor adunate si filtrate rezulta intr-o opinie mult mai buna;
- ca ai foarte multe in comun cu o anumita persoana;
- ca, dimpotriva, n-ai nimic in comun cu cei de langa tine
si lista ramane deschisa.

Uneori, iti dai seama ca nu te intereseaza absolut deloc subiectul. Si uite-asa, iti amintesti ca ai uitat geamul de la balcon deschis si afara ploua, ca iar n-ai dat telefonul ala pe care l-ai tot promis, ca maine ai multa treaba la birou sau ca de abia astepti sa te intorci la sticla de vin din frigider, omul cald, patul moale sau filmul bun din dormitor. Dincolo de interesele "profane", faci un bine lasandu-i pe ceilalti sa se exprime, pentru ca oamenilor le place sa se auda vorbind (si nu neaparat sa se asculte).

N-am sa uit niciodata cand prietena mea buna, pe care practic o stiu din scutece, mi-a spus ca eu nu stiu sa ascult. Mi-a spus-o la modul cel mai firesc, ca raspuns la o intrebare si nu ca repros. Dar efectul cuvintelor a fost, bineinteles, cutremurator. "Eu??? Dar eu te ascult tot timpul!! Cand nu te-am ascultat!? Chiar nu ascult?..."
Da, chiar asa era. Inca mai e, de fapt. Nu stiu sa ascult. E drept, de atunci incerc, fac eforturi, deschid urechile, ochii si mintea, caut printre randuri, ascult, recidivez, o iau de la capat.
- Tin ochii si sufletul larg deschise cand omul din fata mea are nevoie sa vorbeasca. Cred ca e unul dintre cele mai discrete semne de iubire, ca iti pasa, si de gentilete. Am invatat asta de la toti cei ce m-au ascultat in diuda debitului verbal care atingea culmi greu suportabile.
- Cand vorbele se bulucesc inutil pe limbi, trag aer in piept, ma asez comod in scaun si asist la zarva necontrolata din fata mea. Cu riscul de a deveni muta grupului sau de a parea indiferenta, asa inteleg si alte lucruri despre oamenii din jur - altele decat imaginea creionata de ei insisi prin viu grai, altele si decat proiectia asteptarilor mele asupra lor.
- La fel fac si cand persoana de langa mine tace. E si asta un fel de a transmite informatii: n-am chef, sunt pierdut printre gandurile mele, nu-mi vine niciun subiect interesant la indemana, ma simt incomod, as prefera sa fiu altundeva, mi-e bine cu tine pur si simplu. De ce sa strici atunci bunatate de mesaj clar, cu vorbe rostogolite aiurea si doar ca sa poluezi fonic?
De ce sa vorbesti de dragul de a vorbi, cand poti castiga prin tacere mult mai multe?

Despre a spune nimic si a intelege totul (1)

Ma intreb de multe ori ce il face pe om sa rezoneze cu alti oameni. Sa rezoneze, nu sa se inteleaga, nu sa se admire, sa se placa sau sa se iubeasca. Nu ma refer nici la acele relatii aparent indestructibile, construite in urma unor investitii - considerabile, comune si de durata - la aceeasi temelie, sustinute de experiente si valori comune. NU.
Sa rezonezi cu cineva inseamna.. altceva. O atractie indescifrabila.

Cand anticipezi existenta celuilalt. Apoi, ii anticipezi la nivel de subconstient gandurile, actiunile, sentimentele.
Cand simti, din prima fractiune de secunda in care il/o vezi, acea chestie, un fel de vibratie pozitiva care razbate dinspre celalalt corp si ti se izbeste fix in inima, iti umple sufletul de caldura plus inca ceva, iti da un sentiment incredibil de confort, de siguranta si de apartenenta cum rar intalnesti.
Cand stii, dinainte de a schimba macar si prima privire cu celalalt, ca intr-un fel sau altul, e pentru tine.
Si, fara a-i sti istoria, numele sau macar glasul, incepi sa ghicesti usor ca iti va ramane in suflet toata viata. Si ghicesti bine.

Care e explicatia logica din spatele secventelor acestora de film?

Bineinteles, am trecut prin cateva. Pe multe am incercat sa le ignor, in favoarea ratiunii, a contextului si a normelor. Dar intamplarile ce au urmat mi-au indreptatit intr-un final convingerea aceea de la inceput, oricat de lipsita de logica ar fi fost: da, era pentru mine. Si m-au schimbat fundamental chiar cand aveam cea mai mare nevoie. Am iubit, am inceput sau am incheiat relatii, mi-am dorit sa cresc mare, mi-am dorit sa ma razvratesc, mi-am dorit sa ma asez, m-am maturizat, m-am resemnat si iar m-am razvratit, m-am imbogatit sufleteste. Nu neaparat in ordinea asta.

Toti oamenii-milestone din viata, daca pot sa le zic asa, mi-au intrat din prima pe sub piele, retina si miocard si m-au completat pana la forma de astazi. Desi cu unii am impartit doar priviri, cu altii impresii, ganduri bune si zambete, cu unii saruturi flamande, cu altii planuri si vise naive.

In toate cazurile, n-am irosit vorbe. N-a fost nevoie. Am stiut esentialul din prima fractiune de secunda, iar tot ce mai era de stiut, daca mai era, a incaput in cateva propozitii.

De ascultat

Persona - sunt doua melodii in dreapta paginii acesteia. Astept albumul, dar merita vazuti in concert.