Ce-am invatat azi?

In clasa a noua, am primit una dintre cele mai bune lectii de viata - pe care si acum o aplic - de la proful de mate. (bine, prima-prima lectie a constat intr-o schema desenata pe tabla, cu iepurasi si morcovi, pentru a ne da o viziune de ansamblu a conceptului de numar; dar asta-i alta poveste..)

Inainte sa zic despre lectie insa, trebuie sa spun: proful meu de mate din liceu este un om deosebit. Desi a depasit de mult timp varsta de 70 de ani, a fost si va ramane un rebel si un om cu continut si personalitate atat de bine conturate si atat de sanatoase, incat niciun sistem - fie el comunist, fie el capitalist - nu au reusit sa il schimbe sau sa il constranga in vreun fel. Gheorghe Marchitan e omul care a dat olimpici internationali pe banda rulanta si care i-a adus "Stefan"-ului o mare parte din renumele de pe urma caruia mai primeste si astazi lauri. Cu toate acestea, omul acesta nu a verificat niciodata vreo tema, nu a tiranizat elevi cu extemporale ad-hoc, ci, mai degraba, si-a privit elevii ca parteneri de discutie si de impartit satisfactia rezolvarii unei probleme dificile de matematica. Mai mult, un numar semnificativ dintre orele de matematica le-a petrecut construind nu algoritmi si desene geometrice, ci caractere si directii in viata.

Revenind, intr-una dintre zilele acelea, in care noi mancam cirese pe sub banci si pictam michimausi peste ecuatii si integrale, Marchitan s-a suparat pe neseriozitatea noastra si ne-a spus asa:
"Mai, voi in viata asta trebuie sa invatati. Si nu ma refer neaparat la matematica sau ce va mai invata pe voi la scoala. Ca mai cititi o pagina dintr-o carte, ca mai invatati un cuvant nou in limba engleza, ca mai descoperiti o functie noua pe calculator, important e sa nu treaca nicio zi fara sa invatati macar un lucru nou."

Acela a fost momentul in care m-am oprit din desenat urechea lui Mickey Mouse, am pus pixul jos si l-am asezat pe Marchitan definitiv in lista mea de "profesori adevarati". De atunci, nu trece aproape nicio zi fara sa ma intreb ce am mai invatat nou. Azi, de exemplu, am invatat despre invatarea experientiala, cateva aspecte noi din culisele vietii de antreprenor, cum se face supa pomodoro, care sunt bisericile musai de vizitat in Bucuresti si cateva insight-uri foarte folositoare despre viata de roman printre francezi. Deloc putin pentru o zi pe fast forward in regim de munca. Da, poate ca pomodoro nu ma va ajuta foarte mult in viata profesionala, dar cu siguranta o va condimenta placut.

Domnule profesor Marchitan, cu o intarziere de vreo 10 ani asa, va multumesc din suflet.

Tot de dragoste

Dragostea e frumoasa. Si e rara. Pentru ea, merita sa facem absolut tot posibilul, plus o fractiune de imposibil. Fara frica de penibil, fara grija lumii, fara teama ca o sa doara. De aceea, cred ca cine nu risca tot pentru ea, nu iubeste cu adevarat.

Despre dragoste, relatii si rocket-science

Cateva discutii de zilele acestea m-au readus pe taramul problemelor sentimentale. Pentru unii dileme, pentru altii traume, pentru si mai multi un status-quo persistent. Pentru mine, de ceva timp, prilej ocazional de relaxare a neuronilor.

Ei bine, ascultand povesti, dileme si filozofii de viata, vazand exemple de tot felul, am reinceput sa imi pun binecunoscuta problema a gasirii partenerului de viata, acel personaj aproape mitic, numit "The One".

In principiu, gasirea The One-ului astuia nu ar trebui sa fie atat de dificila (bine, nu e nici ca si cum iti selectezi jumatatea din vreun catalog IKEA care iti aterizeaza in pragul usii). Mai mult, depinde foarte tare de disponibilitatea sufleteasca, mentala, chiar si materiala, a fiecaruia dintre noi.

As zice, mai mult, ca e vorba de proactivitate, de sansa, timing, de potrivire, cunoastere proprie si reciproca, de concesii si flexibilitate, despre - asa cum am auzit demult si mi-a placut tare - doi oameni completi care se gasesc si se completeaza.

Pe de o parte, ii percep pe oamenii din relatiile functionale ca fiind echilibrati, maturi si rationali; pe de alta parte, ceilalti, majoritari, par pierduti printre ipoteze, analize de risc, presupuneri prin absurd, scheme logice de tipul "IF.. THEN.. ELSE" si tot felul de structuri repetitive ale caror instructiuni finale sunt, de foarte multe ori, resemnarea. E firesc atunci sa ma intreb daca gasirea jumatatii chiar e o problema de stiinta exacta, sau daca e doar lucrul acela binecuvantat care li se intampla celor mai norocosi dintre noi.

In lumea cliseelor americane, exista si o intrebare-lait-motiv: "Is love rocket science?" Daca ma gandesc la ea ca la un proces care implica studiul sistemelor mecanice, propulsia generata de motoarele cu combustie interna, stiinta materialelor si, mai spre final, mecanica fluidelor, pot sa spun ca da, din punctul asta de vedere, dragostea e un fel de inginerie aerospatiala.

Mai mult, exista, observ, chiar si manuale de teoria ingineriei, cum ar fi acest "Top 10 pasi catre gasirea partenerului de viata".

Potrivit interlocutorilor mei de zilele acestea, insa, jumatatea e o privire calda din spatele ochelarilor, o suvita de par stralucitor, chipul fetitei tale reflectat in ochii femeii din fata ta, expresia fetei lui cand se joaca cu cainele vecinilor, o calatorie in jurul lumii, o plimbare pe bicicleta, o cautare fara raspuns, un somn intre asternuturi curate, un om care intelege si e onest.

Cam astea sunt lucrurile mici care provoaca, de fapt, combustia interna. Ce o intretine, mai departe, poate ca e rocket science. Oricum, ma dezarmeaza total cand vad doi oameni profund indragostiti si fericiti dupa multi ani de trai impreuna, la fel cum ma dezamagesc cei care persista intr-o relatie veche de ani de zile, dar care a fost disfunctionala din start.

Ah, tara mea!..

Asist de ceva vreme la o piesa trepidanta, tulburatoare, fascinanta de-a dreptul, care ma tine pironita in fata ecranului si-mi da pusee de suspans in stomac. Dar al carui gen nu am reusit inca sa il dibuiesc. O semi-epopee tragi-comica cu puternice accente grotesti. Va las sa o descoperiti siguri, aici.
Pentru opinii avizate, aici.

Din punctul meu de vedere, pana sa vedem finalul, emigram toti din tara. La urma-urmei, au si filmele cu final ambiguu farmecul lor, nu?

5 lucruri mici care ne fac ziua frumoasa

1. Cafeaua sau fresh-ul de dimineata.
2. O melodie buna-buna, dupa stare si pofta inimii.
3. Telefonul matinal dat sau primit de la cineva drag. Cel mai dragi imi sunt oamenii dimineata la prima ora, cand au vocea bosumflata si usor nauca de "abia trezit din somn".
4. Copacii incarcati cu fructe din fata blocului. Cei mai fericiti dintre noi nu trebuie decat sa intinda o mana pe geam dupa o duda sau o caisa proaspat coapta.
5. Soare, mult soare dimineata, sau furtuna calda de vara.

Si atunci cand pare greu sa gasim macar unul singur:
6. Dr. Seuss - Oh, the places you'll go! - din punctul meu de vedere, lectura obligatorie pentru orice copil, carte de capatai pentru orice casa.

Ce-ai face daca ai descoperi ca unul dintre prietenii tai e un criminal?

Nu v-ati pus intrebarea asta prea des pana acum, hmm..

Ei bine, mie nici nu mi-a trecut prin cap. Pana zilele trecute, cand presa americana a inceput sa duduie de o stire pe care cu greu mi-a venit sa o citesc, sa o cred, sa o inghit, sa o admit, sa o dau mai departe. Nici acum nu-mi vine, dar intrebarea din titlu nu-mi da pace, asa ca imi fac curaj si spun pe nerasuflate:
Unul dintre prietenii mei din State a fost acuzat de uciderea a trei persoane - doi barbati de 55, respectiv 30 de ani, si un copil de 10 ani.

Brrr...

Mi se blocheaza si acum creierul, mi se incurca cozile neuronilor in tot felul de sentimente si resentimente. Si, pe cat de convinsa sunt de veridicitatea stirii, pe atat de greu imi vine sa mi-l inchipui pe Thayne drept un criminal. Sa va explic:

L-am cunoscut acum 3 ani, in semi-vacanta de cateva luni in State. Eram o mana de romani (mai exact, trei romani si un turc) care s-au imprietenit cu o gasca mare de americani (mai exact, gasca s-a coagulat in jurul nostru, deh, romani sunt ospitalieri si prietenosi din fire..).

Thayne era puiul cel mic al trupei, avea doar 17 ani si - se vedea de la distanta - o gramada de probleme si putina copilarie la activ. Nevoia lui de apartenenta, de a fi ascultat, de atentie, ne-a facut pe toti sa il adoptam, cu toate cele - ochi, urechi, casa, masa. Asa cum l-am cunoscut atunci, Thayne era un pusti blond cu ochi albastri, pierduti, pofta de atletism si ambitii de a deveni US Marine soldier. Grave probleme de incredere in sine, grav background familial (parinti divortati, mama devenita lesbiana si narcomana, bunicul avar era unicul pilon stabil al familiei).

Thayne ne-a privit ca pe familia lui. Timp de o vara, in fiecare seara, aproape cu religiozitate, ne astepta sa ne duca cu masina acasa - ca sa nu fim nevoiti sa strabatem pe jos drumul de jumatate de ora pana la hotel, iar el sa poata sa mai vorbeasca cu cineva care chiar pare ca il asculta. Ne-a dus cu masina oriunde am vrut, oricand am vrut - un fel de pui de om docil si bucuros la cel mai mic strop de atentie.

La plecare, Thayne a fost unul dintre prietenii nostri americani care ne-au condus in zori de zi, cu tona de bagaje cu tot, pana la autobuz, cateva zeci de mile distanta de oras. Si tot el a fost cel care a parut cel mai afectat de plecarea noastra, cel care a si vrut sa vina dupa noi in Romania, desi nu stia nici macar unde e pe harta (tot ce ii trebuia era banuiala e ca acolo sunt mai multi oameni dispusi sa il asculte si sa ii fie prieteni).

N-am mai vorbit cu el de atunci, n-am mai stiut nimic de el, cu exceptia celor cateva fotografii de pe facebook, care il aratau intr-un fel imbucurator - mai matur, mai inconjurat de prieteni, mai indragostit.

Si acum, noianul asta de stiri, care-mi rascolesc prin creier si arunca un mare semn de intrebare asupra tuturor amintirilor mele. De la ziarele locale la washington post si msnbc, toata presa americana vuieste de crima groaznica al carei suspect principal este Thayne. Nu vreau sa vorbesc despre ea mai mult de atat, refuz, e prea oribil.

Dar vreti sa stiti care mi-a fost primul gand, dupa ce am depasit faza parului zburlit de pe sira spinarii? M-am intrebat cum se da un-friend pe FaceBook. Da, da, intr-atat de egoist si superficial.

M-am potolit cand mi-am dat seama ca nu se poate, iar apoi am bagat capul la cutie de rusine - unu, ca FaceBook nu e vreo piatra de temelie a relatiilor de prietenie. Si doi - ca nu te dezici de un prieten intr-o asemenea situatie, mi-am zis. Desi.. nici in ochi nu cred ca l-as mai putea privi, daca sentinta finala dovedeste ca este, intr-adevar, un criminal. Iar aici, ma bucur ca oricum sansele sa ne mai vedem vreodata erau minime.

Ma bucur sincer si egoist, caci, daca ar fi fost vorba de un prieten adevarat, apropiat... ei bine, nu stiu ce as fi facut.

Acum, spuneti si voi: Imaginati-va un prieten bun, cu care ati impartit casa, masa, timp, masini, aspiratii si amintiri frumoase. Si imaginati-vi-l acum cu tricoul patat de sange si numele pecetluit de o crima. Morbid, da. Infiorator, asemenea. Ipotetic, sa speram. Dar, totusi, ce ati face?

Va pun si-un cantec, pentru meditatie

Melodia de azi

Stiu, stiu, nu disculpa lipsa indelungata. Dar sa-mi fie cu iertare, dupa 2 ore de somn si 500 de kilometri, doar melodia asta mi-a mai trezit simturile azi. Norma de semne, maine, dupa ce rumeg putin o veste tare tulburatoare pe care-am primit-o azi.