Batranica din Piata Romana

In seara asta, in Romana. O batranica - mica, mai mica decat mine, imbrobodita si cu privirea blanda - a venit la mine cu un buchet de flori - mare, galben. M-a intrebat daca nu vreau sa le cumpar, ca sa se poata duce si ea acasa. Am intrebat-o cat costa - 6 lei. Am deschis geanta si, cat scotoceam prin ea dupa portofel, batranica a inceput sa mi se destainuie - ca are artrita, ca strange bani pentru medicamente. Mecanic, mi-am inchis urechile fata de vorbele ei - aceeasi pleiada de povesti pe care o spun toti pe pilot automat ca sa ii induplece pe potentialii cumparatori, mi-am zis. Doar ca eu eram induplecata de cand am zarit-o - blandetea aceea din ochii ei o mai vedeam in copilarie, in privirea bunicii mele. Am scos 10 lei si i-am intins batranicii care imi ajungea pana la umar.
Nu pot sa-mi scot din cap reactia ei - a scos un sunet temator, de uimire bucuroasa, a intins mana si, in aceeasi secunda, si-a aplecat si fruntea si mi-a sarutat mana care tinea bancnota. Asa cum saruta credinciosii mana preotului care le intinde impartasania.
Nu am cuvinte sa descriu ce durere simt si acum cand imi revine imaginea in fata ochilor. Pentru unii, fericirea inseamna aceiasi 10 lei pe care noi nu dam doi bani.

Lectia zilei

Pastreaza intotdeauna o sticla de vin rosu in casa. Nu se stie niciodata cand vei avea nevoie de ea.

Acestea fiind spuse, ma declar oficial.. bucatareasa! Ha-ha, la ce altceva v-ati gandit?:)
Profit de extazul pe care mi-l provoaca minunatia de pui in sos picant cu vin, pe care tocmai am scos-o din cuptor, si ma proclam totalmente in favoarea gatitului. Din cand in cand, din pura placere, cu masura si mult drag, face bine la dezvoltarea personala:)

Cap, burtica, INIMA - via Tudor Chirila

Tudor Chirila descrie foarte frumos, prin cuvintele unui copil, ce simti cand iubesti pe cineva.

Am vrut sa scriu initial un post despre lectiile de maturitate pe care le-am primit in ultimii 3 ani si, mai ales, in ultima perioada. M-am oprit insa inainte, aproape intamplator, pe blogul lui Chirila. Si n-am mai simtit nevoia sa scriu decat atat. Intr-un fel sau altul, "Cap, burtica, INIMA" e tot ceea ce am simtit in ultima perioada.

Uff..

Pe 26 septembrie dooorrm..
Si promit ca atunci o sa si scriu. Am zis!

Reteta pentru mare low-cost

Se face cam asa: te urci in autocarul de Constanta seara, dupa programul de lucru, iei cu tine 2 milioane, un izopren, un cort, cateva haine, conserve si tigari, te dai jos la Mangalia pe la 11 noaptea, daca pleci cu ultimul autocar, apoi te cuplezi cu inca 3 vamaioti la un taxi care costa 300 de mii pana-n Vama, te dai jos, te duci pe plaja si acolo gasesti o gramada de terasa la care poti sta pana dimineata. A doua zi intinzi cortul si te culci sau te duci pana-n 2 Mai, unde gasesti camere de inchiriat cu 300 de mii.
Pe cuvant de vamaioata experimentata! Nu vorbesc despre mine, bineinteles:) Ci despre o tipa tare interesanta pe care am cunoscut-o recent, care 4 zile din 7 e jurnalist la unul dintre cele mai apreciate cotidiane de pe la noi, iar de joi/vineri noaptea incolo e barmanita in pub-ul unor prieteni din Vama. La vita bella:)

Din categoria lucrurilor mici, care aduc bucurii mari

Petrec un weekend minunat, nu cu fetele la mare, nu cu baietii la bere, ci cu mama. Si nu e nimic care sa ma fi bucurat mai tare weekendul asta, decat expresia mamei mele care redescopera Bucurestiul dupa ani buni in care nu l-a mai vizitat, ori ma redescopera pe mine, in habitat natural, la cativa ani dupa ce mi-am luat zborul de acasa.
Am iesit ca fetele la promenada, am vizitat multe parcuri, i-am facut cunostinta cu centrul vechi dupa ce tot restul orasului s-a modernizat si am simtit din plin acel joie de vivre autentic. Impreuna.
Si tot impreuna, mi-am re-confrimat ca Bucurestiul e un loc frumos, pe care toate imperfectiunile nu-l fac decat si mai fascinant. European, balcanic si cosmopolit in acelasi timp.
Poate ca nu e locul cel mai bun in care sa fii gospodina sau macar odihnita, dar e un loc cu suficiente resurse de bucurat sufletul. De-abia astept ziua de maine - etapa a doua a programului turistic va fi dedicata in totalitate chefului de moment.

Spirit de vacanta

Niste baieti foarte simpatici si foarte nebuni; merita vazuti pe viu.

Ce-am invatat azi?

In clasa a noua, am primit una dintre cele mai bune lectii de viata - pe care si acum o aplic - de la proful de mate. (bine, prima-prima lectie a constat intr-o schema desenata pe tabla, cu iepurasi si morcovi, pentru a ne da o viziune de ansamblu a conceptului de numar; dar asta-i alta poveste..)

Inainte sa zic despre lectie insa, trebuie sa spun: proful meu de mate din liceu este un om deosebit. Desi a depasit de mult timp varsta de 70 de ani, a fost si va ramane un rebel si un om cu continut si personalitate atat de bine conturate si atat de sanatoase, incat niciun sistem - fie el comunist, fie el capitalist - nu au reusit sa il schimbe sau sa il constranga in vreun fel. Gheorghe Marchitan e omul care a dat olimpici internationali pe banda rulanta si care i-a adus "Stefan"-ului o mare parte din renumele de pe urma caruia mai primeste si astazi lauri. Cu toate acestea, omul acesta nu a verificat niciodata vreo tema, nu a tiranizat elevi cu extemporale ad-hoc, ci, mai degraba, si-a privit elevii ca parteneri de discutie si de impartit satisfactia rezolvarii unei probleme dificile de matematica. Mai mult, un numar semnificativ dintre orele de matematica le-a petrecut construind nu algoritmi si desene geometrice, ci caractere si directii in viata.

Revenind, intr-una dintre zilele acelea, in care noi mancam cirese pe sub banci si pictam michimausi peste ecuatii si integrale, Marchitan s-a suparat pe neseriozitatea noastra si ne-a spus asa:
"Mai, voi in viata asta trebuie sa invatati. Si nu ma refer neaparat la matematica sau ce va mai invata pe voi la scoala. Ca mai cititi o pagina dintr-o carte, ca mai invatati un cuvant nou in limba engleza, ca mai descoperiti o functie noua pe calculator, important e sa nu treaca nicio zi fara sa invatati macar un lucru nou."

Acela a fost momentul in care m-am oprit din desenat urechea lui Mickey Mouse, am pus pixul jos si l-am asezat pe Marchitan definitiv in lista mea de "profesori adevarati". De atunci, nu trece aproape nicio zi fara sa ma intreb ce am mai invatat nou. Azi, de exemplu, am invatat despre invatarea experientiala, cateva aspecte noi din culisele vietii de antreprenor, cum se face supa pomodoro, care sunt bisericile musai de vizitat in Bucuresti si cateva insight-uri foarte folositoare despre viata de roman printre francezi. Deloc putin pentru o zi pe fast forward in regim de munca. Da, poate ca pomodoro nu ma va ajuta foarte mult in viata profesionala, dar cu siguranta o va condimenta placut.

Domnule profesor Marchitan, cu o intarziere de vreo 10 ani asa, va multumesc din suflet.

Tot de dragoste

Dragostea e frumoasa. Si e rara. Pentru ea, merita sa facem absolut tot posibilul, plus o fractiune de imposibil. Fara frica de penibil, fara grija lumii, fara teama ca o sa doara. De aceea, cred ca cine nu risca tot pentru ea, nu iubeste cu adevarat.

Despre dragoste, relatii si rocket-science

Cateva discutii de zilele acestea m-au readus pe taramul problemelor sentimentale. Pentru unii dileme, pentru altii traume, pentru si mai multi un status-quo persistent. Pentru mine, de ceva timp, prilej ocazional de relaxare a neuronilor.

Ei bine, ascultand povesti, dileme si filozofii de viata, vazand exemple de tot felul, am reinceput sa imi pun binecunoscuta problema a gasirii partenerului de viata, acel personaj aproape mitic, numit "The One".

In principiu, gasirea The One-ului astuia nu ar trebui sa fie atat de dificila (bine, nu e nici ca si cum iti selectezi jumatatea din vreun catalog IKEA care iti aterizeaza in pragul usii). Mai mult, depinde foarte tare de disponibilitatea sufleteasca, mentala, chiar si materiala, a fiecaruia dintre noi.

As zice, mai mult, ca e vorba de proactivitate, de sansa, timing, de potrivire, cunoastere proprie si reciproca, de concesii si flexibilitate, despre - asa cum am auzit demult si mi-a placut tare - doi oameni completi care se gasesc si se completeaza.

Pe de o parte, ii percep pe oamenii din relatiile functionale ca fiind echilibrati, maturi si rationali; pe de alta parte, ceilalti, majoritari, par pierduti printre ipoteze, analize de risc, presupuneri prin absurd, scheme logice de tipul "IF.. THEN.. ELSE" si tot felul de structuri repetitive ale caror instructiuni finale sunt, de foarte multe ori, resemnarea. E firesc atunci sa ma intreb daca gasirea jumatatii chiar e o problema de stiinta exacta, sau daca e doar lucrul acela binecuvantat care li se intampla celor mai norocosi dintre noi.

In lumea cliseelor americane, exista si o intrebare-lait-motiv: "Is love rocket science?" Daca ma gandesc la ea ca la un proces care implica studiul sistemelor mecanice, propulsia generata de motoarele cu combustie interna, stiinta materialelor si, mai spre final, mecanica fluidelor, pot sa spun ca da, din punctul asta de vedere, dragostea e un fel de inginerie aerospatiala.

Mai mult, exista, observ, chiar si manuale de teoria ingineriei, cum ar fi acest "Top 10 pasi catre gasirea partenerului de viata".

Potrivit interlocutorilor mei de zilele acestea, insa, jumatatea e o privire calda din spatele ochelarilor, o suvita de par stralucitor, chipul fetitei tale reflectat in ochii femeii din fata ta, expresia fetei lui cand se joaca cu cainele vecinilor, o calatorie in jurul lumii, o plimbare pe bicicleta, o cautare fara raspuns, un somn intre asternuturi curate, un om care intelege si e onest.

Cam astea sunt lucrurile mici care provoaca, de fapt, combustia interna. Ce o intretine, mai departe, poate ca e rocket science. Oricum, ma dezarmeaza total cand vad doi oameni profund indragostiti si fericiti dupa multi ani de trai impreuna, la fel cum ma dezamagesc cei care persista intr-o relatie veche de ani de zile, dar care a fost disfunctionala din start.

Ah, tara mea!..

Asist de ceva vreme la o piesa trepidanta, tulburatoare, fascinanta de-a dreptul, care ma tine pironita in fata ecranului si-mi da pusee de suspans in stomac. Dar al carui gen nu am reusit inca sa il dibuiesc. O semi-epopee tragi-comica cu puternice accente grotesti. Va las sa o descoperiti siguri, aici.
Pentru opinii avizate, aici.

Din punctul meu de vedere, pana sa vedem finalul, emigram toti din tara. La urma-urmei, au si filmele cu final ambiguu farmecul lor, nu?

5 lucruri mici care ne fac ziua frumoasa

1. Cafeaua sau fresh-ul de dimineata.
2. O melodie buna-buna, dupa stare si pofta inimii.
3. Telefonul matinal dat sau primit de la cineva drag. Cel mai dragi imi sunt oamenii dimineata la prima ora, cand au vocea bosumflata si usor nauca de "abia trezit din somn".
4. Copacii incarcati cu fructe din fata blocului. Cei mai fericiti dintre noi nu trebuie decat sa intinda o mana pe geam dupa o duda sau o caisa proaspat coapta.
5. Soare, mult soare dimineata, sau furtuna calda de vara.

Si atunci cand pare greu sa gasim macar unul singur:
6. Dr. Seuss - Oh, the places you'll go! - din punctul meu de vedere, lectura obligatorie pentru orice copil, carte de capatai pentru orice casa.

Ce-ai face daca ai descoperi ca unul dintre prietenii tai e un criminal?

Nu v-ati pus intrebarea asta prea des pana acum, hmm..

Ei bine, mie nici nu mi-a trecut prin cap. Pana zilele trecute, cand presa americana a inceput sa duduie de o stire pe care cu greu mi-a venit sa o citesc, sa o cred, sa o inghit, sa o admit, sa o dau mai departe. Nici acum nu-mi vine, dar intrebarea din titlu nu-mi da pace, asa ca imi fac curaj si spun pe nerasuflate:
Unul dintre prietenii mei din State a fost acuzat de uciderea a trei persoane - doi barbati de 55, respectiv 30 de ani, si un copil de 10 ani.

Brrr...

Mi se blocheaza si acum creierul, mi se incurca cozile neuronilor in tot felul de sentimente si resentimente. Si, pe cat de convinsa sunt de veridicitatea stirii, pe atat de greu imi vine sa mi-l inchipui pe Thayne drept un criminal. Sa va explic:

L-am cunoscut acum 3 ani, in semi-vacanta de cateva luni in State. Eram o mana de romani (mai exact, trei romani si un turc) care s-au imprietenit cu o gasca mare de americani (mai exact, gasca s-a coagulat in jurul nostru, deh, romani sunt ospitalieri si prietenosi din fire..).

Thayne era puiul cel mic al trupei, avea doar 17 ani si - se vedea de la distanta - o gramada de probleme si putina copilarie la activ. Nevoia lui de apartenenta, de a fi ascultat, de atentie, ne-a facut pe toti sa il adoptam, cu toate cele - ochi, urechi, casa, masa. Asa cum l-am cunoscut atunci, Thayne era un pusti blond cu ochi albastri, pierduti, pofta de atletism si ambitii de a deveni US Marine soldier. Grave probleme de incredere in sine, grav background familial (parinti divortati, mama devenita lesbiana si narcomana, bunicul avar era unicul pilon stabil al familiei).

Thayne ne-a privit ca pe familia lui. Timp de o vara, in fiecare seara, aproape cu religiozitate, ne astepta sa ne duca cu masina acasa - ca sa nu fim nevoiti sa strabatem pe jos drumul de jumatate de ora pana la hotel, iar el sa poata sa mai vorbeasca cu cineva care chiar pare ca il asculta. Ne-a dus cu masina oriunde am vrut, oricand am vrut - un fel de pui de om docil si bucuros la cel mai mic strop de atentie.

La plecare, Thayne a fost unul dintre prietenii nostri americani care ne-au condus in zori de zi, cu tona de bagaje cu tot, pana la autobuz, cateva zeci de mile distanta de oras. Si tot el a fost cel care a parut cel mai afectat de plecarea noastra, cel care a si vrut sa vina dupa noi in Romania, desi nu stia nici macar unde e pe harta (tot ce ii trebuia era banuiala e ca acolo sunt mai multi oameni dispusi sa il asculte si sa ii fie prieteni).

N-am mai vorbit cu el de atunci, n-am mai stiut nimic de el, cu exceptia celor cateva fotografii de pe facebook, care il aratau intr-un fel imbucurator - mai matur, mai inconjurat de prieteni, mai indragostit.

Si acum, noianul asta de stiri, care-mi rascolesc prin creier si arunca un mare semn de intrebare asupra tuturor amintirilor mele. De la ziarele locale la washington post si msnbc, toata presa americana vuieste de crima groaznica al carei suspect principal este Thayne. Nu vreau sa vorbesc despre ea mai mult de atat, refuz, e prea oribil.

Dar vreti sa stiti care mi-a fost primul gand, dupa ce am depasit faza parului zburlit de pe sira spinarii? M-am intrebat cum se da un-friend pe FaceBook. Da, da, intr-atat de egoist si superficial.

M-am potolit cand mi-am dat seama ca nu se poate, iar apoi am bagat capul la cutie de rusine - unu, ca FaceBook nu e vreo piatra de temelie a relatiilor de prietenie. Si doi - ca nu te dezici de un prieten intr-o asemenea situatie, mi-am zis. Desi.. nici in ochi nu cred ca l-as mai putea privi, daca sentinta finala dovedeste ca este, intr-adevar, un criminal. Iar aici, ma bucur ca oricum sansele sa ne mai vedem vreodata erau minime.

Ma bucur sincer si egoist, caci, daca ar fi fost vorba de un prieten adevarat, apropiat... ei bine, nu stiu ce as fi facut.

Acum, spuneti si voi: Imaginati-va un prieten bun, cu care ati impartit casa, masa, timp, masini, aspiratii si amintiri frumoase. Si imaginati-vi-l acum cu tricoul patat de sange si numele pecetluit de o crima. Morbid, da. Infiorator, asemenea. Ipotetic, sa speram. Dar, totusi, ce ati face?

Va pun si-un cantec, pentru meditatie

Melodia de azi

Stiu, stiu, nu disculpa lipsa indelungata. Dar sa-mi fie cu iertare, dupa 2 ore de somn si 500 de kilometri, doar melodia asta mi-a mai trezit simturile azi. Norma de semne, maine, dupa ce rumeg putin o veste tare tulburatoare pe care-am primit-o azi.

Alternativ

Tine minte: 1 iulie. Bucuresti. Music Club. Seara de alternativ, cu Byron, Publika si Amsterdams.

De Byron m-am indragostit ultima data cand am fost in Silver Church. Canta, interpreteaza, dar, mai ales, compun, foarte-foarte frumos.

Baietii de la Publika m-au convins aseara, intr-un concert live care m-a energizat mai mult decat mi-as fi inchipuit ca e posibil, dupa o zi intreaga de alergatura prin oras. M-a impresionat vocea incredibila a solistului, foarte depeche-like, cu care a interpretat si Personal Jesus, si Du Hast, si Teardrop - toate la fel de bine. M-a dus un pic inapoi in vremurile copilariei, cand faceam cunostinta cu Depeche si Metallica pentru prima data, ascultand casetele furate de la sora si verisorii mai mari. Astept sa ii vad mai mult cu piese proprii.

Pe Amsterdams inca nu i-am vazut (rushinica...), dar o surpriza e intotdeauna bine-venita. In plus, ceva imi spune ca va fi o surpriza placuta:)



Ne vedem acolo!!!

Danii's on the job

Na, motivul pentru care nu mai scriu. M-am facut constructor. Trebaluiesc zi si noapte la baze de date, relatii noi, fac ordine si disciplina in casa, in carti, printre directoare si fisiere, dezinstalez, sterg, instalez lucruri noi, inchid socoteli, fac altele, semnez acte, pun stampile si semnaturi si asez lucrurile frumos, din nou, in ordine. Partea nasoala cu curatenia generala este ca nu stii niciodata cat va tine.
Dar de data asta chiar fac smotru general, cu gandul ca prea devreme nu mai am de gand sa reiau povestea. Una peste alta, am descoperit gustul bun al supei de spanac, al covrigilor cu stafide si al unui pahar de vin alb si rece, servit seara tarziu, sentimentul ciudat de placut pe care ti-l da programul fix de munca si, mai mult ca niciodata, placerea cartilor citite pe franturi.

Si pentru barbatul care intotdeauna va fi numarul unu in viata mea: La multi ani, Bazil!

Aici n-am spus

Vineri, 4 iunie, incepand cu orele 17.00 (ora Romaniei), Mishu are ceremonia de absolvire a MIT-ului. Citit pe litere sau ca un cuvant romanesc, pentru oamenii de rand, tot aia-i.

Prima oara cand am auzit de el, la 15 ani, Massachusetts Institute of Technology, cel de peste rau de Boston si de peste ocean de Romania, nu mi-a parut mai mult decat prescurtarea sa: un mit. Mishu ne povestea despre el ca despre viitorul sau sigur. Nici nu intrase bine la liceu si avea deja in cap cum va deveni olimpic international la chimie, cum va fi el acceptat cu bursa si cum va face cercetare in lab. Noi (si in special persoana de fata) ne zgaiam la el, dadeam reprobator din cap si ne plangeam ca nu e fun, ca-i serios cand noi vrem sa bem suc cu ochii-n stele.

Mai tarziu, pe la 20-si-un-pic de ani, MIT citit pe litere era locul ala abstract de unde veneau studiile cu impact global si descoperirile revolutionare din domeniul energiei, neurologiei, biochimiei s.a.m.d. Despre care mai citeam ocazional in presa internationala, mai putin in cea romaneasca. Si unde fusese acceptat Mishu.

A mai trecut o vreme si MIT a devenit cazarea mea pentru cateva zile, din care n-am inteles mai mult decat "Ce fain ca poti sa te plimbi prin facultate noaptea", "Ce de chestii faine au astia pe aici, ia uite, parca-i un muzeu", "Au si parc, ce tare", "Uite niste cladiri strambe, colorate si interesante", "Uite inca una pe sub care trece trenul (intamplator, era si institut de cercetat creierul - n.r.)", "Subway e cel mai bun sandvis", "Uite-asa functioneaza stroboscopul" si "Aici va fi elementul duduțiu (vorbim de tabloul lui Mendeleev, da?)".

Acum, la 25 de ani, ma mandresc cum n-am stiut sa ma mandresc vreo zece ani de zile, de ce om fain am cunoscut in viata mea. Ii mai zic si acum ca n-are nicio sansa, doar asa, de dragul vremurilor trecute si, nu de alta, dar sa nu uite de unde a plecat:)

L.E.: Daca stau bine sa ma gandesc, tocmai ce s-au facut 9 ani de cand ne cunoastem: ii datorez multe lucruri, dar cel mai tare ii multumesc ca mi-a setat din start standarde foarte inalte - in relatii, in viata profesionala, in general.

Mishu, sa nu te umfli in pene, daa? Si sa zambesti frumos la camera cand arunci chipiul in sus! Se uita poporul la tine..

Sa mai pun un cantecel..

.. sa ne veselim nitel:)



Asta, ca sa compensez tacerea din ultimul (mult) timp. Am implinit 25 de ani. Am muncit. Si-am invatat. Ca asa fac oamenii maturi si responsabili.

Prea-plin-ca-sa-incapa-in-titlu

Am mai zis-o si sper sa pot sa o tot zic: Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Atat de mare, atat de mari, incat nu indraznesti decat sa ii privesti de la distanta.

Astazi, distanta a fost de maxim 5 metri. Mai mult n-am indraznit, desi fara doar si poate, s-ar fi putut. Dar cand moderatorul conferintei a zis "Sunt sigur ca aveti foarte multe intrebari pe care vreti sa i le adresati dlui Beligan".. eu m-am blocat.
O mie de intrebari zburataceau in creier - aceleasi pe care asa frumos le ordonasem in repetate randuri, cand visam cu ochii deschisi "Cum ar fi sa ma intalnesc cu Maestrul si sa am ocazia sa ii vorbesc, fie si pentru 3 secunde? Ce l-as intreba??.."

"- Ce sfaturi i-ati da unui copil - nu, copilului dvs.! - cand face primul pas in viata?"
"- V-ati intrebat vreodata, de-a lungul deciziilor pe care le-ati luat, unde va duc ele si cum va vor marca existenta? Si v-a pasat de asta?"
"- V-ati fi inchipuit, la 21 de ani, ca veti ajunge aici?"
"- Ce inseamna aici-ul asta pentru dvs.?"
"- Ce compromisuri ati facut, dar mai ales, ati evitat? Si cum?"
"- Care au fost greselile (caci trebuie sa le fi facut, altfel nu stiu ce sa mai cautam noi, imperfectii, pe lumea asta) care v-au determinat viata? Si fara de care practic n-ati fi fost?"
"- Cum v-ati descrie viata intr-un singur cuvant?"
"- Care sunt lucrurile de capatai in familia Beligan? Sa stim si noi, sa ne oranduim frumos viata.."

Banale intrebari. Ele, aceleasi, ordonatele de mai demult, stateau naclaite acum, cand aveau sansa sa iasa la suprafata, si nu mai faceau nicio noima. M-am surprins, deci, ascunzandu-ma in spatele stalpului pe care pana atunci il sprijinisem: ca nu cumva privirea directa si patrunzatoare a Maestrului sa cada asupra privirii mele goale.

Si am mai observat ceva: Cand Beligan a tacut, sala s-a golit si ea subit. Nu sesizasem pana atunci cat fusese de goala de fapt (cu cateva exceptii notabile) inca de la inceput. Un tropot s-ar fi auzit, de pasi ezitanti dand inapoi, la unison, daca invitatii n-ar fi fost frumos oranduiti pe scaune. Asa, s-a lasat doar o tacere lunga si o singura privire de 91 de ani scruta vioi, aproape sfidator, pe toate celelalte cateva zeci. Nu avea insa nicio asteptare si nu cred c-a fost dezamagita sa primeasca inapoi doar 2 intrebari.

Caci Maestrul e obosit. Nu de viata, ci de lipsa de consistenta din jur. De aceea n-am indraznit sa ma aproprii, sa spun, sa intreb. Si-mi place sa ma amagesc ca tot de aceea inghetasera si reporterii cu microfoanele lor atarnate - nu din indolenta.

**

Am cunoscut-o insa pe Lamia. LAMIA BELIGAN. Un om si o figura care mi-au placut mult pe scena, dar care m-au cucerit total in realitate. O persoana care poate n-aduce decat prin nume si fizionomie cu Maestrul. Dar de o bogatie launtrica extraordinara. Care cred ca va acapara, la un moment dat, scena.

Am abordat-o cu nod in gat si rugamintea sugrumata, incoerenta, inoportuna, sa duca mai departe mesajul meu de stima catre tatal sau. Apoi am amutit. Si am zabovit asa, nauca si muta minute bune, ascultand naturaletea discutiilor cu cei din jur. Si, nu stiu cum, m-am trezit vorbind si eu cu ea, vreo 30 de minute, tinandu-ne de mana si lacrimand. Teama de penibilul abordarii mele s-a dus cand mi-a intins prieteneste mana. A revenit rapid ulterior, desi mi-e greu sa cred ca un zambet si o privire inlacrimata ca acelea pe care mi le-a oferit pot fi "jucate".

Astazi m-am simtit mai mica decat oricand. Dar la plecare, oamenii nu mai aveau loc pe trotuare de zambetul pe care il duceam. Al meu, al Lamiei, al lui Beligan la intrebarile cele doua.

**
Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Astazi am plans ceva mai mult.

Vineri, la 3. Neaparat!

Pentru cei care nu pot sa isi stapaneasca lacrimile dupa fiecare spectacol cu Radu Beligan. Pentru cei capabili sa admire si sa asculte prin toti porii un om care a trait - din toate punctele de vedere - dublu, triplu, cvadruplu fata de noi toti. Pentru cei pur si simplu pasionati de teatru si de viata:

Vineri, 21 mai, ora 15, Teatrul National Bucuresti - Lansare CD nr.2 din Colectia "Mari Actori Romani" - Maestrul Radu Beligan. Intrare libera.

Pe repede inainte

Ma trezesc, beau cafea, ma imbrac, plec de acasa, ajung la birou, muncesc, muncesc si mai muncesc putin, plec acasa, ajung acasa, dorm dusa, visez exceluri, ma trezesc transpirata si chiauna. A trecut o saptamana, e ok, inca n-am intrat in paine, dar ma pregatesc de asta. O sa gestionez un cont tare dragut, care va pune un punct istet pe 'i'-urile din 'disciplina' si mai tare decat o facea deja 'compania'.
Sunt la un excel si cateva intalniri distanta de anuntul oficial al mutarii si cele 40-si-ceva(!##%?!?) de aparitii saptamanale in media. Pana atunci, e weekend, asa ca sarbatoresc cum se cuvine, tocind pentru examene..

Pentru voi restul, va recomand din suflet sa mergeti la Visul unor simfonii de vara.

Elefantul roz, mic, mic..

E prea mic ca sa conduca un Logan papuc, un SUV sau, dupa cum bine stim, o dubita..
Prea mic sa ajunga sa-si schimbe singur becul din baie sau sa-si puna draperii noi fara interventia unor echipamente si mecanisme complexe.
Suficient de mic incat sa isi balangane picioarele si sa atinga abia usor cu ele podeaua, cand sta asezat cuminte pe scaun.

DAR
Suficient de mare incat sa se simta observat ciudat de toate privirile, din toate directiile, intocmai ca Elefantul-roz-din-mijlocul-incaperii, despre care stie deja mai toata lumea.

Da, am inceput munca intr-o noua companie. Si mi-am facut urechi ca ale lui Dumbo de cat m-am zgait sa pricep noua ordine mondiala. Si mi-am prins urechile alea in tot felul de norme si proceduri de lucru. Am vrut ordine si disciplina dupa luni de trilulilu, poftim ca am. Asa ca vin iar si zic: ai grija ce iti doresti..

1 mai. The turning point

Vorbitorii de vorbe intelepte despre cariera si succesul profesional zic asa: sa ai intotdeauna un tel in fata ta, caci fiecare pas si fiecare fapta te vor duce inconstient acolo.

Pe mine telul asta m-a dus prin iunie anul trecut la Suceava. Deveneam eroul principal din filmul "Danii and the ice-cream factory". Drumul de 480 km de la Bucuresti la Suceava l-am facut in pasi de dans si bateri fericite din aripioare. Si nu e lucru mic, caci duceam cu mine un munte de entuziasm si un catastif imens cu idei proaspete de ridicat branduri pe culmile succesului.
Oricat de surprinzator ar parea (pauza de sarcasm), n-a fost sa fie asa, nu am petrecut 10 ani in firma respectiva si nu mi-am legat numele definitiv si irevocabil de nasterea si cresterea unor branduri solide, cu succes rasunator pe piata romaneasca.

Am avut in schimb parte de 10 luni in care am muncit ca un sclav intr-o mina de diamante africana, si acela suficient de naiv incat sa fie fericit ca are onoarea sa fie pe plantatie. Numai ca sclavul munceste impotriva vointei lui si tot vede zilnic diamantele pe care le extrage, in timp ce eu munceam benevol si vedeam iesind din mainile mele.. mai nimic.

M-am trezit in pragul companiei pentru care visasem multa vreme sa muncesc, dar am gasit in loc de usa un zid inaaalt de probleme, mentalitati si prejudecati, valori organizationale total diferite de ale mele si relatii inter-personale de nepatruns si de neinteles. Cu toate astea, incapatanata cum sunt, am inceput sa pun la baza zidului aceluia tot timpul, toata energia si (aproape) toate gandurile mele. Zidul s-a mai inmuiat ici-colo, s-a fisurat, dar a ramas in picioare. Iar eu, eu m-am lovit de o caramida.

O caramida mica, fasneata si neobrazata, de culoare rosie-portocalie, cum niciodata nu va fi la moda, dar peste care vom da tot mereu pe drum.

**

Caramida i-a pus gand rau fluturasului inca din prima zi. Contrasta prea mult, cu gratia si vioiciunea lui, si risca o sa puna pe ea, cu aspectul sau colturos, intr-o lumina proasta. Iar falfaitul acela fericit din aripioare o enerva la maxim si ii sporea culoarea rosiatica. Or, prea mult rosu strica, chiar si unei caramizi..
Asa ca si-a pus in gand sa il zdrobeasca. La urma urmei, o caramida intr-un zid vechi de ani de zile e mai puternica decat un fluturas zglobiu, nu?

**

La inceput, caramida si fluturasul s-au tolerat reciproc. Sau asa credea fluturasul nostru cel naiv. Toleranta s-a transformat treptat in ignoranta. Si ignoranta a topit usor-usor muntele de entuziasm.
In fiecare zi, fluturasul sufla din rasputeri, icnea si impingea ca sa darame zidul de ignoranta, si in fiecare zi ramanea de partea cealalta a usii. Asa ca intra pe geam, falfaia din aripi, gadila caramida, facea lucrurile sa se intample, le aseza frumos in ordine, intocmai ca piesele de la domino, dar la sfarsitul zilei, caramida venea si le darama nepasatoare dintr-o singura miscare de picior. Timp de zece luni, zi de zi.
Cand se simtea aproape de capatul puterilor, fluturasul falfaia din aripi pana la Bucuresti, isi incarca antenele cu polen si venea din nou zglobiu la Suceava.

Pana intr-o zi. Cand fluturasul s-a saturat si a facut ceea ce nu credea ca va face vreodata: si-a adunat resturile de entuziasm de pe jos, le-a pus intr-o bocceluta si a plecat de tot de la Suceava.

**

1 mai. Mi-am luat la revedere.
De la fabrica cea noua si lucioasa, de la oamenii aceia minunati, de la orasul care, saracul, nu mi-a gresit cu nimic, dar pe care mai aveam putin si ajungeam sa il urasc. Mi-am luat la revedere de la visurile marete pe care mi le facusem. Si de la muntele de entuziasm. Il lasam deocamdata sa se refaca; sunt prea obosita ca sa-l mai car cu mine prea curand.

Sefului, ii multumesc frumos pentru increderea cu care mi-a deschis usa in fiecare zi, de la inceput si pana la sfarsit. Dar mai ales, pentru ca a lasat usa deschisa chiar si dupa ce am plecat. Pentru comunicarea deschisa pe care am avut-o, pentru ca mi-a ascultat ideile si mi le-a impartasit. Pentru corectitudinea cu care m-a tratat. Pentru multele sfaturi bune si discutiile lungi si mereu interesante. Pentru eforturile incredibile pe care le face alaturi de oameni. Pentru ca a riscat odata cu mine cand am decis sa incepem colaborarea, desi nici unul nu stia exact cum avea sa se intample asta cand unul era la Bucuresti, iar celalalt la Suceava. Pentru ca si-a asumat acest risc si atunci cand lucrurile nu mergeau bine ori cand caramida pufnea si se umfla de nervi. Pentru ca mi-a dat libertate sa zburd, desi tare si-ar fi dorit sa ma asez definitiv pe locul pe care mi-l pregatise in Suceava. As vrea sa ii multumesc si pentru fermitatea cu care a stiut sa gestioneze relatiile dintre caramizile si fluturasii din curtea lui, dar din pacate nu mi-a dat ocazia. Ma bucur ca defectele pe care mi le-a gasit au fost diplomatia, faptul ca muncesc mult si viziunea diferita de management. Il respect pentru ca e om inainte de a fi manager. Imi pare rau ca n-a mers.

Caramizii, ii multumesc ca mi-a testat si m-a ajutat sa-mi dezvolt rabdarea, empatia si perseverenta. Ii doresc din suflet sanatate, pofta de si spor la munca si rezultate pe masura. Si.. ceva mai multa minte:)

**

Falfai din aripi, ceva mai domolit, spre o alta usa. Sper ca pe asta sa o gasesc deschisa.

Lectura obligatorie

Andrei Plesu - despre harnicie, perfectionism, progres si alte "valori" contemporane.

Indrazneste!

Tot stau si ma intreb de ce oamenii nu indraznesc sa faca ceea ce vor, ceea ce le place, ceea ce ii defineste. De ce ne e atat de greu sa facem tocmai ceea ce, de fapt, ne dorim din toata inima?
Suntem toti niste lasi? Fie ca e vorba de dragoste, de cariera, de calatorii, de hobby-uri si curiozitati nesatisfacute, de lucruri care dau sens vietii in general? Cand tocmai atunci ar trebui sa indraznim cel mai mult, sa tragem tare, sa nu ne mai pese de nimic altceva?

Tema pentru acasa - episodul n

Dragilor, va anunt cu entuziasm ca sunt specialist in promovare. Am facut in ultimele luni campanii de promovare pentru tot felul de produse si servicii, de la inghetata, la servicii de turism, consultanta de management, site-uri de tot felul, biciclete, suplimente nutritive s.a.m.d.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.

Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.

Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.

Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.

Despre PR. In Romania

1. Iti faci o idee numai daca te uiti la joburile postate pe saiturile de recrutare. De regula, in dreptul cuvantului PR, managerii si proprietarii de companii pun asteptari legate de cautarea si contractarea de noi clienti, cresterea peste noapte a vanzarilor si abia in cel mai bun caz "relatia cu presa, dar hai ca parca merge si-un-picutz de marketing..".

2. Urmeaza apoi interviurile la companii, daca esti ca mine si cauti o companie faina careia sa ii cresti brandul sau brandurile, dupa caz. Aici, de regula, iti dai seama de toate cele de la punctul 1, daca nu le-a tradat deja anuntul de pe site.

3. Incerci cu agentiile. La urma urmei, acolo sunt profesionistii in PR, nu? Si se intampla asa: intri intr-un apartament de bloc, mic-mic-mic, cu birouri inghesuite si dezordonate, de la care te intampina somptuos managerul. Care are cu un an-doi in plus sau in minus ca tine la experienta, dar care te trateaza din coltul ochelarilor de firma sau al posetei atarnate pe incheietura mainii. Din toata intalnirea asta, ramai doar cu o tema pentru acasa, poate-poate o faci mai bine decat ei (si moca, pe deasupra).

4. Cand nu e vorba de agentiile-cutie de chibrituri (ba, mai rau, chiar si atunci), apar gafe majore pentru un PR: incepe discutia ca din oala si nu conteneste sa o tina acolo tot interviul, n-are habar de clientii sai sau de industria in care activeaza, intarzie la intalnire sau, cel mai misto, uita de tot de ea. Pentru oamenii astia, notiunea de telefon de confirmare a intalnirii sau cea de follow-up sunt utopii, asa ca primesc cu naiva surprindere aceste semne din partea ta. Lor, de regula, le sunt suficiente doar primele doua litere din profesionalism.

5. (asta e preferata mea) Relatii publice sau relatii cu publicul, tot aia-i. De aceea, sa nu va mire daca in fisa postului apar termeni precum "corespondenta", "agenda intalnirilor" sau "preia apelurile telefonice". Ignoranta unora dintre managerii romani e mic copil pe langa cea a PR-ilor acestora, tinand cont ca majoritatea oricum se comporta ca atare. A se vedea punctul 6 pentru descriere.

6. PR-ul secretara. E un tipar extrem de bine impamantenit in piata romaneasca, pe care l-am sesizat cat am lucrat in presa. Un mic portret robot arata asa:
- Aspect fizic ok, promptitudine in preluarea apelurilor telefonice si in stabilirea de interviuri.
- La interviu, pozitie impecabila in scaun si.. cam atat. Balbele si barbile clientului ii zboara nestingherite pe langa ureche, pentru ca oricum nu intelege despre ce se vorbeste. Pauzele lungi si dese din discursul managerului - lacune evidente in cunostintele acestuia - sunt hauri fara fund in directia PR-ului. Asa ca jurnalistul n-are decat sa se multumeasca cu "produsele noastre sunt deosebite si incercam sa ne satisfacem clientii", pentru ca oricum PR-ul n-ar fi in stare sa spuna nici atat. In astfel de situatii, pe PR il gasesti explorand cu privirea destinatii indepartate in tavan sau descoperind o noua expresie a cubismului, cu pixul, pe-un carnetel.
- Follow-up inexistent. Pleaca din viata ta cu aceeasi discretie cu care a supravietuit interviului. Ca scrii sau nu, ii e totuna. Treaba lui s-a incheiat oricum in momentul in care a fixat intalnirea.

7. PR-ul comunicat. Nu-l stii, nu l-ai vazut la fata, n-ai idee cum ii suna vocea. Dar iti trimite cu regularitate comunicate de presa despre subiecte de maxim interes pentru toate celelalte reviste, numai pentru tine nu. Iar cand parca-parca te atrage subiectul, nu-l poti deslusi oricum in marea de redundante si greseli de scriere.

8. PR-ul criza. Pana la un punct, pare chiar ok. Risc sa zic, profi. Apoi, incepe:
- Cere materialul inainte de publicare; i-l dai, ti-l intoarce plin de interventii cu rosu; nu i-l dai, ameninta ca suna la vanzari, la mogul, la avocat, la OPC si alte institutii care-i mai vin in minte. Pentru el, un text nu e bun pana nu e vomitiv de piaristic, asa ca, de obicei, interventiile cu rosu nu sunt citate sau cifre corectate, ci inversari de cuvinte, locutiuni adverbiale, metafore mai placute auzului sau fin, epitete mirobolante..
- Vrea drept de veto asupra pozelor. Ba mai mult, le cere apoi pentru arhiva companiei, spre publicare in alte reviste. Managerul lui, pozele lui, nu?
- Cere dreptul la replica pentru materiale in care nu a fost mentionat.
- Crede ca stie tot - sa scrie titluri, sapouri, texte, comentarii foto, sa editeze fotografii si sa pagineze. Si-si cere cu incapatanare drepturile imaginare.
- E dispus oricand sa iste un scandal monstru vizavi de pozitionarea gresita a unei virgule in text.

9. Un specimen extrem de rar in peisajul romanesc. De regula afiliat unui manager sau unei companii inteligente. Stie unde ii incep si unde i se termina drepturile, dar isi vede, inainte de toate, de obligatii. Structurat, rafinat, prietenos si diplomat, mereu la timp, mereu cu informatia in buzunar si zambetul pe buze. Slava Domnului, am cunoscut cativa si am avut de unde sa iau modele. Acuma sa vedem cum ramane cu compania sau managerul inteligent.

Zi buna sa aveti, eu ma intorc la numarul 1.

Cine este Cristina?

Cristina 1984, despre care am aflat din reportajul lui Razvan Butaru, este sotia unui om cu 8 ani mai mare ca ea, pe care l-a cunoscut la ora de botanica si cu care a impartit acelasi pat ani buni, pana intr-o noapte, in 1984. De atunci, "Tata, sa fii tare", una dintre ultimele vorbe ale Cristinei, rasuna in mintea sotului aproape la fel de puternic ca sentimentele de iubire in suflet. La 72 de ani, dupa mai bine de 25 de ani fara ea, n-a incetat nicio clipa sa o iubeasca. Acum, ii sta alaturi o alta Cristina, eleva de liceu. Invata si ea botanica, dar cu alti colegi.

Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.

Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.

Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.

--

Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.

Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.

Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.

Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?

Marea Intalnire (am promis ca povestesc)

- Salut!
- ...
- Ce faci tuu?
- ...
- Heee-loou..

Punctele de suspensie inlocuiesc sunete pe care nu pot sa le redau in scris. Sunete, hmm, umane: scancete, icnete, ici-colo un planset sau ceva ce seamana ba a planset, ba a ras.
Da, ne-am intalnit! Am petrecut doua zile mirifice cu mogalda mica-mica, de 4 kile doua sute (deocamdata), careia i se spune nepoata-mea.. Pe cat de ciudat m-am uitat eu la ea prima data, pe atat de ciudat ma priveste ea pe mine; ceva ce seamana a "Tu ce mai vrei, uratule?" sau, ocazional "Hm.. ce chestie ciudata, aproape ca-mi vine sa rad, dac-as sti cum".
Dar stati! cred ca i-am furat de fapt un zambet. Daca nu era cumva o grimasa de la pozitia incomoda in care o tineam.
Pe scurt, e magnifica. Ne tine pe toti captivi langa ea, ne comanda dupa pofta inimii (sau dupa pofta de mancare, punct), creste vazand cu ochii, stapaneste exceptional adevarate pozitii acrobatice, extrem de complicate pentru omul matur, si fluiera.. La ultimul capitol, m-a intrecut deja si n-are nici doua luni..
Va dati seama ce are sa urmeze, nu?

Pozi Buzau

Daca tot traiesc din plin raceala castigata weekendul trecut la Buzau, macar sa retraiesc si excursia..

Vulcanii, cam prea putin noroiosi


Un crater mai batran si mai obosit


Laaavaaaa!!...


Ăsium ză pozişions




Tabara de sculptura de langa Manastirea Ciolanu


Lacul Vulturilor

Excursie in zona Buzaului

Am vazut vulcanii noroiosi, ne-am varat degetele in craterele pline de bolboroseri cu miros de petrol, am facut poze, ne-am cotopanit pe dealuri abrupte, am mancat sendvisuri cat pentru tot anul, ne-am tarat cu greu picioarele prin noroiul uscat si soarele fierbinte, am mai mancat niste sendvisuri, am fost si la Manastirea Ciolanu si am poposit la tabara de sculptura Magura (tot n-am reusit sa-mi dau seama care era Gandacul Amenintator), am mai poposit ca sa ne pozam cu Lacul Vulturilor, s-au mai mancat niste sendvisuri, am mai oprit o data, sa ne pozam cu jumatatea de lac care era inghetata, am trecut prin Brasov, Vlad inca mai avea sendvisuri de mancat.. ceilalti si-au luat de la Mc (!@#?!!) Am vrut sa ne luam kurtos din predeal, dar ghereta, ca si partia, erau inchise si abandonate.. Si, in final, dupa ceva extreme-driving printre craterele din serpentinele Vaii Prahovei, am ajuns, pe jumatate adormiti si raciti, ACASA.
Am obrajii rumeni ca in povestirile pitoresti ale lui Rebreanu sau Sadoveanu. Cred ca am adus cu mine jumatate din praful buzoian, pe haine, in esarfa, in buzunare, pe fata si in par. Port o frumoasa urma de bronz pe decolteu, sub forma de polonic cu coada scurta. Pastreaza din fierbinteala soarelui care mi-a lasat-o. Dar, cum zice Carrie, it's closer to my heart this way.

Paclele mici


O pacla mai mare..

Lucruri pe care le-am aflat despre mine

In ultima vreme, vorbesc cu foarte multa lume. Oameni din ONG-uri, fotografi, PR-isti, fosti colegi de presa, manageri de agentii, manageri de companii, profesori, doctori, prieteni, baieti, fete, oameni din Bucuresti, oameni din afara Bucurestiului, chinezi, francezi, turci, oameni pe care ii stiu de ani de zile sau oameni pe care abia i-am cunoscut.
Si vorbim despre mine, ca - deh! - asa se face la interviurile de angajare. Fac asta de atata vreme, ca nu mai am nevoie nici de documentare inainte, nici de CV sau brief de discutie (nu ca as fi fost mare fan vreodata). Am devenit un soi de robot vorbitor, prevazut cu un buton mare, rosu, pe care apesi si incepe sa turuie. Vorbesc din experinta, experienta vorbeste din mine si mereu apar lucruri pe care le aud pentru prima data.

Si-am aflat asa:
- Ca trebuie sa cred foarte tare in lucrurile pe care le fac. Nu cred egal nu entuziasm. Nu entuziasm egal cu zero.
- Ca am crezut in lucrurile pe care le-am facut pana acum.
- Ca atunci cand cred cu tarie in ceva, sunt capabila sa muncesc ca o nebuna si uit de foame, de somn, de mine.. Cele mai faine experiente de pana acum au fost, in majoritate, asa.
- Ca sunt capabila de un munte de entuziasm si sa imi pun inima pe tava, cu riscul asumat ca cei din fata mea sa nu dea doi bani pe ele.
- Ca n-am suficienta incredere in mine. Constat cu surpriza si bucurie naiva ca sunt oameni care ma pretuiesc, printre aceia pe care eu ii respect pana in varful firelor de par.
- Ca toate joburile de pana acum au fost experiente minunate. Inclusiv cele 6 luni in care sefa ma suna la 12 noaptea sa ma injure ca nu gasea foaia din fata ochilor ei. Atunci, innebuneam. Acum, simt o anumita candoare vizavi de ea, caci m-a calit. Si ii sunt recunoscatoare pentru sutul mare in fund care m-a propulsat bine de tot inainte.
- Ca primul lucru de care depinde satisfactia la job sta in oamenii cu care lucrez. De aceea, cel mai important indicator in alegerea unui job e feeling-ul.
- Si banii conteaza; in cantitati industriale ar putea compensa cat de cat lipsa oamenilor, dar tot feelingul cantareste mai greu. Fara entuziasm da cu minus, clar!
- Ca nu sunt pregatita sa merg pe cont propriu. Dar pentru asta nu cred ca poti fi niciodata pregatit 100%. Ca sa inveti sa inoti, trebuie sa te arunci in apa.
- Ca nu regret nicio decizie de plecare din cele luate pana acum, pentru ca fiecare m-a dus intr-un loc frumos. Uneori imi doresc doar sa mai fi stat putin in fiecare dintre locurile alea, ca sa ma mai bucur de ele, cu ochii de acum. Stiu, nu se pupa.
- Ca interviurile sunt bune din cand in cand; te structureaza si te pun la curent cu cine ai devenit intre timp (cat erai ocupat sa muncesti), dar mai ales, cu cine ai fi putut sa devii.
- (de intrebarea asta n-am scapat nicaieri) Nu stiu ce-mi place mai mult - presa sau PR-ul. Cel care mi-a spus demult ca "un om care a facut si PR, si jurnalism, o sa fie tot timpul impartit intre cele doua" avea dreptate. Nu pot sub nicio forma sa spun care imi place mai tare. Ba mai mult, din perspectiva de cititor de presa, ma entuziasmez parca si mai grozav de fiecare data cand imi ajunge la neuron cate o idee de articol. La fel cum aveam idei de promovare pe banda rulanta cand PR-ul nu era inca jobul meu. Mi-ar fi mai usor sa ma fac om de vanzari sau analist financiar peste noapte decat sa aleg definitiv si irevocabil in favoarea uneia dintre cele doua. Consider ca decizia de a merge intr-o directie sau alta tine de consecventa (cu scrasnit din dinti uneori, e drept) si de cum iti cultivi afinitatile fata de fiecare.
- Ca jobul meu ideal trebuie sa includa: oameni faini, bani multi, calatorii cat cuprinde si o misiune laudabila, cu care sa ma identific.

Pana acum, nu l-am gasit. Dar tin cu dintii de vorba din popor, ca ce-i al meu e pus deoparte. Sa speram ca se adevereste totusi, pana se termina banii din buzunar. Hopa, too late:) Acu-i acu!

Ca sambata

Parca vad privirea stupefiata de pe fata ascultatorului:) Aceeasi de pe fata oamenilor care ne vedeau pe mine, si colegii mei aiesecari, dansand pe trilurile astea melodioase..
Asta e un cantecel vechi indian, cu conotatii foarte dragi mie. Imi aminteste de vremurile bune din viata de voluntar, cu trainee beers, cu petreceri indiano-braziliano-filipino-nigeriene, cu team-buildinguri, conferinte prin tara, nopti de cantat prin jukebox, drumuri cu acceleratul, dormitul pe bagaje si mancatul zacustii pe marginea bordurii din gara. Bine, ultima n-am facut-o eu, recunosc, dar e reprezentativa:)..
Pentru privirile inca stupefiate, sa zicem ca e un cantecel vesel, numai bun pentru primavara de afara.

Asa da insight!

Via Mariuca:



Asta ma duce cu gandul la cateva situatii interesante din experienta mea de best-gal. Majoritatea prietenilor mei sunt baieti, asa ca pot sa zic ca am vazut suficient cat sa nu ma mai mire nimic. Redau insa doar o intamplare, ideile astea sunt valoroase si, in plus, iti trebuie experienta ca sa le aplici cu succes pe celelalte:)

Weekend la mare. Eu, fetele mele bune si nebune, plus bunul meu partener de shotii, al carui nume nu-l divulgam din motive de securitate:) Varianta oficiala? Amicul plecat in delegatie la Bucuresti. Motivul? Prietena geloasa si omni-prezenta.
Dupa cateva convorbiri telefonice cu prietena (purtate in timp ce asiguram ambianta necesara dand ture cu masina prin parcarea de langa plaja), saraca fata nu numai ca a inghitit povestea, dar l-a si compatimit pe om: "acum sunt la Adjud", "acum ma apropii de Focsani"; "uf, jobul asta"; "mai am vreo 300km si sunt asa de obosit"; "am ajuns, sunt frant; ma duc direct la culcare, te sun maine. Si eu".
Tips&tricks: Atentie la inevitabila intrebare: Cum e vremea? :)

Da, groaznic, dar extrem de distractiv cand nu esti tu la celalalt capat al telefonului (va place sau nu, toti am fost si in situatia asta macar o data). Eu cred ca primul care aduce Teletransporter-ul in Romania va face bani frumosi. Ar trebui sa monteze cate unul la fiecare colt de strada..

Tarsa, tarsa..

Live din inima crizei din Romania:
Ma insinuez printre toate oportunitatile profesionale out-there. Am vazut atatea joburi, saituri de companii si am vorbit cu atatia manageri in ultima vreme ca ma mir pana si eu cum de nu s-a legat nimica. Sunt supracalificata. Sunt sub-calificata. Dar, de fapt, sunt unul dintre sutele, miile de tineri calificati pentru middle-level in cautarea unei noi provocari profesionale.
Iar companiile ori isi trateaza ranile insolventei, ori si-au blocat angajarile, ori inchid rand pe rand comunicarea cu publicul ca sa mai economiseasca un leut. Iar cine mai angajeaza, n-apuca sa posteze un mesaj pe net ca jobul se si ocupa din interior sau din cercul de cunostinte. In conditiile astea, mutatul la Suceava chiar pare o optiune atractiva. Sau la Cluj. Sau la Iasi. Sau in Brasov. Sau in Franta:D
Sau pe Marte..

Vreau si eu salariu de 2000 de euro

Nu-mi trebuie casa, masina, excursii in strainatate. Nu-mi trebuie nici haine, parfumuri scumpe, bijuterii si alte prostii. Vreau doar sa-i cumpar pastilele mamei, ca sa traiasca.

Vremea pocaintei

Am inviat dupa aproape o saptamana in care patul, febra, ceaiurile si spirtul medicinal au fost singurii mei tovarasi. Simt capul limpede, corpul usor, vocea vioaie si primavara afara. Sorb cafeaua cu bucuria primei guri de aer proaspat dupa o lunga perioada de penitenta. Fac planuri. Cant. Ascult muzica tare. IES LA PLIMBARE. AFARA.
Dap, viata azi pare ceva mai frumoasa. Rozalie, ghidusa, ca o bucata de plastilina colorata careia pot sa-i dau ce forma vreau eu. Ce mai, azi sunt Prometeu!!
Am scapat de pe stanca cu un mare sentiment de recunostinta. Presarat poate cu ceva vina ascunsa.
Sa va explic.

De fiecare data cand trec printr-o perioada nasoala, in timp ce ma lupt si-s chirchita sub greutatea momentului si pare ca n-am s-o mai scot la capat niciodata, fac tot felul de promisiuni solemne si imi asum tot felul de angajamente pe termen lung, cu convingerea maxima ca le voi respecta daca scap.
- Ma las de fumat. Definitiv.
- De acum inainte, fac sport zilnic.
- Mananc sanatos. Imi ticsesc frigiderul si stomacul cu legume, fructe si zarzavaturi.
- Fac acte caritabile pana la limita sfinteniei.
- Devin cel mai bun om dintre oameni si cel mai iubit dintre pamanteni.

Sunt convinsa ca nu sunt singura. Pe langa betivii loviti de mahmureala in fiecare dimineata, mai trebuie sa existe si oameni normali care se pocaiesc cand penitenta ii loveste dur. Nu stiu ce reusesc ei, dar eu!..

Eu, cum spuneam, imi sorb cafeaua. Plimb recunoscatoare degetul pe marginea fina a canii, inspir adanc aroma, las aburii fierbinti sa-mi mangaie fata, desenez cu migala rotocoale de fum. Cum care fum?! De tigara...

O mogalda numita Minune

A venit asa, grabita, hotarata, nerabdatoare si vioaie, azi pe la 10 dimineata. Si dintr-o data, ne-a dat pe toti peste cap si ne-a transformat ca in povestile cu zane: sor-mea a devenit mama, sotul ei e tata, eu am devenit matusa si toti am devenit pe loc maturi.
Ce daca e mica, paroasa si imbrobodita? Ce daca doctorii au penalizat-o cu 2 puncte pentru ca n-a vrut sa mai astepte 2-3 saptamani? Ea are puterea sa ne schimbe destinul, ea si-a revendicat cu atata indarjire locul in lume si tot ea, printr-un planset, a adus 2,9 kilograme de fericire in atatea suflete!

Azi am fost, pe rand, titirez, topaitoare si zaluda. Am ras si am plans, concomitent sau alternativ, si tot asa am urcat pe valuri de fericire, de induiosare si de teama. O mogalda a pasit in lume si e asa de mica si fragila, incat cu greu iti vine sa crezi ca e aceeasi faptura care pana mai ieri dadea suturi si upercut-uri pe sub plapuma.

E activa, va zic! Tot azi a avut si prima sedinta foto, direct in incubator, si cel putin la prima vedere pare o minune de fata. De abia astept sa o vad punand lumea la cale, baietii la punct, oamenii si lucrurile din jurul ei in miscare. Ii doresc tot binele din lume si sa o urmareasca la fiecare pas norocul.

Ghici ce? Ninge!!

Iarna isi revine incet-incet, isi aduna lacrimile de zilele trecute inapoi in troiene si ghetusuri. La Suceava ninge ca-n povesti, pufos si lin. Eu beau o cafea moldoveneasca si depan amintiri din copilarie. Zilele viitoare cred ca pun de-un post mai ceva ca amintirile lui Creanga:)

Fleoşc

Fleoşc afara, ca iarna a intrat in depresie, plange din cer si-si sufla nasul din troienele de pe trotuare. Fleoşc si pe la mine prin ograda, unde indeletnicirea zilnica a ajuns sa fie privitul cu nasul lipit de geam la marele fleoşc de afara. Fleoşc in papucii prietenilor mei care merg zilnic la birou. Fleoşc si pe la jobul meu, care se va evapora cat ai zice fleoşc peste vreo doua saptamani.
Daa, starea generala este de mare fleoşc!

Tocmai de aia am venit eu la Suceava, unde inca-i ger si gheata, unde mai am, inca, un birou pana la care sa patinez zilnic, unde pot macar sa privesc pe geam la unison cu ai mei si sa disimulez fericirea, cu puterea omului care stie ca asa ii ajuta pe altii. Paradoxul e ca, disimuland, realizez ca, de fapt, jobul, banii, ambitiile neroade, balta de pe trotuar si apa din cer sunt un mare fleoşc, atata timp cat am pe langa mine oamenii la care tin. Si numai bine ce pun punct, inchei plansul de mila, zic "Hai, fleoşc!" si ma simt fericita:)

Comportament de eschimos

Cand am iesit azi-dimineata din casa, m-am trezit brusc in romanul lui Jack London, Colt Alb. O lume a cainilor zgribuliti, flamanzi, speriati si ca atare nervosi, un peisaj dezolant, complet alb, inghetat si batut de vant, in care oamenii sunt doar niste figuri rare, impiedicate. Pe strada, viscol si ATV-uri. Masinile oricum s-au transformat peste noapte in mici movile albe.
La magazin, cate un temerar cauta o paine, o sticla de Pepsi, un pachet de cafea, ori unul de tigari. Zaboveste apoi in dreptul raftului cu fructe, mai mult ca sa inmagazineze 2 minute de caldura, decat o portie de sanatate.

Afara, cate-un nebun dotat cu lopata si matura scrijeleste troienele.

Dupa 30 de minute de lupta acerba cu natura (altadata 10 minute de mers agale prin parc), Eschimosul se intoarce zgribulit in iglu si, de aici, profita de tehnologia ramasa in picioare (ultima liniuta de semnal wireless) pentru a trimite semnale de fum catre celelalte iglu-uri, situate la colt opus de Polul Nord. Apoi rezuma conversatiile in urmatorul viitor best-seller:

Eskimo life-style: Ce face un eschimos cu timpul liber

1. Capata si mai mult timp liber. Drumurile si scolile sunt inchise, deci o buna parte din populatie ramane in iglu.
2. Doarme. Muuuuult. Se trezeste, mananca si doarme la loc.
3. Sprijina caloriferul. Pentru nefericitii fara termopane, viscolul e o realitate indoor-prezenta. Caldura e o himera captiva in cutia de metal numita calorifer, pe care trebuie sa il imbratiseze cu mult drag cat e ziua de lunga.
4. Se culturalizeaza. Isi aduce aminte de examene, carti necitite, jocuri sudoku si alte din astea. Televizorul urca la rangul de cel mai bun prieten, pe care il rasfoieste mai ceva ca pe-o carte.
5. Creeaza. Copii, articole, colaje, cercei, retete de mancare si instalatii neomoderniste - cum ar fi mamaligi cu fete zambitoare, expuse in galeria de arta numita messenger ($%@&?!?)
6. Injura clipa cand a hotarat sa plece in excursie. O injura de la kilometrul 7 al vreunui drum national, pe care s-a avantat cu 5-6 ore in urma..
7. Iar cei mai temerari, plecati de dimineata la shopping, plimbare, cafele ori vizite, isi decongeleaza tacticos degetele de la picioare.

Zi spornica sa aveti!

Pana la urma, de ce a murit K??

Budinca, portocale si carti. Si cu asta, am rezumat ultimele trei zile:) Acuma, ca l-am dovedit si pe Kafka (sa-mi explice si mie cineva ce e asa genial la scriitura lui, ca pe mine nu m-a prea convins), ma pregatesc si ma tot conving singura sa invat pentru examenul care se apropie cu pasi repezi. Sau sa fac chestia aia pe care o tot aman la non-job.
Ce reusesc sa obtin in schimb este cate o plimbare sovaitoare in jurul celor cateva zeci de carti din biblioteca. Sunt una si una, respectate, pretuite si inca necunoscute ochilor mei. De-atatea ori le-am pipait copertile, le-am rasfoit paginile anticipand momentul lecturii, le-am adulmecat mirosul lor de anticariat parizian, bucurestean, penescian, incat in momentul de fata mi se par aproape neinteresante. Nu ma atrage niciuna, desi se incadreaza minunat in standardele dupa care societatea apreciaza o carte buna. Stiti, ca-n dragoste:) Sunt asa... for granted, caci ma asteapta cuminti de atatea luni si stiu ca ma vor astepta si de acum incolo. In schimb eu, nerecunoscatoarea, ma simt irezistibil atrasa de luciul nou-nout al celorlalte carti out-there.

Prin urmare, rogu-va, ajutati-ma si pe mine cu niste titluri noi si bune, cu carti de citit in tramvai, la coada la medic, in pat sub plapuma sau pe sustache, la birou. Poftesc grozav dupa carti bune de tot.

Pe ordinea de zi: evadam

Mi-am innebunit, pe rand, toti prietenii, vecinii&Co.. acum e randul vostru.

Spuneti si voi, nu-i asa ca melodia asta e numai buna de fugit in lumea larga??

Ai curaj sa sari?

O analogie cum nu se poate mai inspirata si mai adevarata, in acelasi timp:
Scara Ierarhica, conceptul atat de mult promovat in interiorul multinationalelor, este de fapt un trapez, pe care insa foarte putini ajung sa il descopere, din lipsa de initiativa, de curiozitate si de curaj. Explica mai bine Tom Fishburne, omul jumatate manager, jumatate caricaturist, care are in buzunar un creion magic si o diploma Harvard si care a impanzit lumea, presa internationala si multinationalele cu desenele sale iscusite.

Mie nu mi-a placut niciodata ideea de scara ierarhica. Am fugit de cand ma stiu de conceptul acesta, pentru ca nu m-am imaginat niciodata asteptand la coada, cu un numar de ordine in mana, in speranta ca urmatoarea cabina telefonica ce se va elibera imi va fi atribuita.. Drept pentru care anul trecut am facut un salt, cu ochii mai mult inchisi si cu speranta ca voi prinde din zbor bara care trebuie.. Mi-am dat seama apoi ca am nimerit mai sus, dar pe alta scena, una care nu se potrivea intocmai cu ceea ce imi imaginasem. Nici la bal, nici la spital.
Am stat numai cat sa imi trag sufletul, sa ma dezmeticesc si sa analizez situatia. Acum sar din nou. Inchid iar ochii (saltul e mai palpitant si merita tot efortul asa), dar virez mai mult spre dreapta, caci poate de data asta ma prind de bara care trebuie.. Daca nu, reiau salturile pana cand ori nimeresc, ori ma fac acrobat pe viata, ori antre(pre)nor..

Suntem in urma rau!!!!

Si iata ca intrebarea mea si a multor altora, in urma cu mai bine de un an, si-a gasit raspunsul: Pepsi se rebranduieste! De la inceputul anului au aparut pe drumurile romanesti primele outdoor-uri cu noul logo Pepsi. Da, da, ala cu rictusul. Da, da, ala care acum mai bine de un an trona deja in Times Square si la poalele lui Big Ben..
Probabil o sa mai fie ceva valva promotionala pe tema asta si prin ziarele din Pantelimon, sau o fi deja (nu stiu, nu m-am interesat ca lumea, ca nu mai sunt jurnalist, neah!) dar pe mine panoul ala mare, verde ucigas, cu logo-ul deja prea cunoscut si sloganele-cliseu (ceva de genul "Tu esti schimbarea", bla-bla) mi-au trezit un singur gand:

"BAAAA, da' suntem inapoiati rau de tot!!!!"

E exact ca atunci cand colega mea, Sabrinuta-devoratoarea de site-uri internationale, tuna si trambita despre un concept nou, extrem de interesant, de peste hotare: Second Life. A scris fata textul, a iesit revista, probabil ca vreo doi oameni au si citit articolul.. Cert este ca peste un an, TOATA presa romaneasca si toti "trend-setterii" de pe la noi bubuiau de o super stire: SECOND LIFE...

Mda.. Stiti vreo chirie buna prin, sa zicem, Paris?.. Londra?.. Idaho?????

M-am casatorit!!

Draga cititorule,

Imi cer iertare pentru ultimele zile de tacere. M-a luat viata pe sus si n-am mai reusit sa adun nici doua vorbe coerente pe monitor. Am inceput anul din plin, cu rasturnari de situatii, surprize peste surprize, asteptari, idei si sperante multe, plus, spre final, o mica reunine ca pentru un nou inceput cu cativa prieteni apropiati. Zeci de schimburi de pareri, zeci de planuri pentru viitor, zeci de intrebari si cateva raspunsuri. In special unul.

Caci, da, intre timp, m-am casatorit!

De cateva zile deja, ne bem cafeaua impreuna dimineata, se uita la mine in timp ce respir o tigara si desenez alte si alte idei pe fumul din jur, ma lasa sa fac planuri de viitor si pentru el, o data cu mine.. Ascultam aceeasi muzica, ma asteapta rabdator cat timp citesc o carte, ma lasa sa dorm dimineata pana tarziu, doar ma tine noaptea treaza:)
Da, recunosc. Desi am zis ca n-am sa o fac, m-am dedicat total lui si numai lui si te-am neglijat, cititorule. Dar sa nu te superi, caci nu esti singurul. Si prietenii s-au bosumflat si pufnesc in pumni de fiecare data cand le spun ca am planuri.
Te rog sa ma ierti, draga cititor; promit ca de acum n-o sa se mai intample.

Cu drag, (inca) a ta,

Danii
Proaspat maritata cu Jobul.

What do you want to do next?

Sunt un utilizator fidel al internetului. Nu trece aproape nicio zi fara sa imi verific mailul, sa caut informatii, sa citesc presa, blogurile preferate, sau, cum mi se intampla adesea in vacante, sa deschid browser-ul web ca sa il inchid imediat, dandu-mi seama ca singura explicatie a gestului sta in reflex.. Cel mai ades, intru pe net seara, cand imi simt mintea goala, obosita sa-si puna intrebari si sa rezolve probleme, cu speranta ca cine-stie-ce idee motivatoare imi va ateriza in fata ochilor si va elucida cazul.
Azi e una din acele zile. Ma aflu la rascruce de drumuri - an nou, primele 6 luni la noul job, in noul domeniu, primul bilant - nu tocmai satisfacator, o serie de provocari care se profileaza amenintatoare la orizontul personal si profesional.
Asa ca deschid ca omul youtube-ul sa-mi cante-o melodie, doua, trei.. in timp ce ba descalcesc, ba alung ganduri. Nu ma ajuta; versurile fie line, fie nervoase nu reusesc sa clarifice suita de intrebari din capul meu. Trec la trilulilu, incerc sa ma relaxez pe romaneste, apoi caut cu nesat alte si alte pagini..
Si uite-asa, in febra deschiderii de noi "tab"-uri, ma trazneste cu nerusinare, ca o palma intre ochi, fix el, Internetul. Amicul meu de bagat picioarele si "je m'en fiche" ocazional imi aterizeaza urmatoarea intrebare:
What do you want to do next?

Mai, draga Internet, pai de asta aveam eu nevoie?? Daca stiam, nu mai eram acum urcata sus pe tine. Inteleg, nu esti tu de vina; e browser-ul asta web ponosit care te face sa intrebi acelasi lucru de fiecare data cand dau new tab. Dar tot iti simt umbra de ironie in spatele semnului de intrebare..

Morala: Era tehnologiei au ba, unele informatii, cum ar fi raspunsurile la unele intrebari de capatai, nu se gasesc nici macar pe net. Aici, traditia romaneasca de a lasa pe poimaine ce trebuia sa fi facut ieri nu merge si cu asta basta. Nu ne maturizam si nici nu crestem cu netul in fata, ci the old fashioned way, cu problemele disecate in fata oprobriului public. Ne cam dor ochii, ni se zbarceste pielea de greu si griji (deh, trebuiau sa apara si ridurile de undeva), nu ne prea place, dar alta cale nu-i. Mai devreme sau mai tarziu, cineva tot ne va lua la intrebari daca noi n-o facem.

So, what do you want to do next?