Sneak preview dintr-o vacanta aproape perfecta

Despre cum a fost Ziua Fondant

Nu stii cat de tare iubesti un om ori cata nevoie ai de el pana nu-l pierzi - de tot, definitiv, iremediabil. Asta o stie toata lumea.

Nu stii cat de tare te imbogateste si te intareste pierderea unui om pe care il iubesti si de care ai nevoie pana nu treci printr-un lung sir de plansete, spaime, disperare, durere, chin, dubii, intrebari... dislocari, relocari si chirciri de mici bucatele din suflet, din creier, din sistemul de valori si din obiceiuri. Asta, nu stiu cata lume o stie.

La inceput, te confrunti cu fractiunea aia de secunda in care ai omis sa te concentrezi pe realitatea imediata, ceea ce ii permite vorbei aleia neobrazate sa se rostogoleasca instinctiv pe varful limbii: "Si ... ce mai face?", "Lasa ca-l intreb pe .. ", "Mama, ce chestie tare, sa i-o arat si lui ...".

Pe urma, nevoia de contact fizic care te sfasie, te invaluie, te copleseste si te face sa simti ca ti se taie picioarele de neputinta - strangerea aceea de mana de care ai nevoie ca de lumina, mangaierea pe obraz, sarutul pe frunte ori imbratisarea zdravana din preaplinul inimii.

Mai apoi, e dorul crunt "sa-i auzi vocea". Sa stii ca e bine. Si disperarea ca n-ai sa afli niciodata.

In final, e asemanarea izbitoare cu omul iubit a unui trecator banal si ignorant care iti taie calea - convingerea aceea de moment ca prezentul s-a intors in trecut pentru o clipa, doar ca tu sa te mai bucuri, macar putin, de omul mult-lipsit.

Pana aici, toata lumea cunoaste - cel putin de la altii, daca nu prin ei insisi.
Pana aici, ai constatat deja ca esti singur. De aici, insa, incep mutatiile definitive si imprevizibile din Eul propriu.

In ce directie alegi sa mergi, cum controlezi ce bucati din tine dispar, care raman, care cresc si care doar isi schimba locul - aceasta e o experienta pentru care nu exista nici manual de initiere, nici ghid turistic. Nimeni nu are cum sa te pregateasca, sa te invete, sa te ajute sa arzi etape ca sa ajungi mai repede la noul tau EU - unul mai bun.

Din pacate, nu sunt multi cei dispusi sa faca tot ce le sta in putinta ca sa ajunga la noul EU mai bun. Multi sunt cei care, din comoditate, ignoranta sau lasitate prefera sa ramana un EU oarecare suspendat in niste valuri naclaite, dar caldute, familiare, de resemnare. Prea putini sunt cei convinsi ca au ajuns la un EU mai bun, si care nu se inseala. Pentru ca un EU bun nu exista. Sau exista, daca e inteles ca un EU propriu, constient, asumat, impacat cu EU din urma, cu EU din fata, cu EUrile posibile si cele imposibile.

Ziua Fondant a fost despre EU mai putin decat mi-as fi dorit. Insa a fost cu roz, si bleo, si zambete, si ganduri bune. Pe care trebuie sa le fi simtit si omul iubit caruia i-am dedicat-o, doar e mereu cu mine.

Colaj pink si-o bucata de matase neagra

Astazi am avut una dintre acele zile - perfecta in imperfectiunea ei, completa cu toate micile ei inconsecvente.

Am trisat putin, am jubilat, am muncit, m-am plimbat, am invatat, am gatit, am ras, am stat la povesti, am creat altele, m-am enervat, m-am intristat, m-am ambitionat si mi-a iesit, sau nu, dar mi-e totuna, am experimentat si am planuit
- mda, bilantul suna satisfacator, asa ca trec repede la colajul pink cu iz de primavara si liliac mov:

1. Parov Stelar - pus in playlist, pe shuffle si repeat all, si ascultat pana se termina curentul la Enel.

2. Cascaval pane - am visat o propunere de nerefuzat, care, da, includea si o felie de cascaval pane, asa ca m-am pus repede pe treaba in viata reala, cu oua, pesmet, shortz de bucatarie si toate alea.. ca sa ajung la inevitabila concluzie - cascavalul pane nu e bun la sanatate, dar face bine la starea de spirit. Si felia produce energie cat pentru intreaga zi.

3. O ora de intarziere e permisa, atata timp are un scop nobil. Cum ar fi.. Maiastra Arta a Lenevitului in Pat:)

4. Perlute, bomboane cu cafea si vanzoleala pe internet - reteta magica pentru documentarea perfecta.

si 5. The Perfect Little Black Dress

- Nu exista. Mai bine sa stiti din start.
Expeditia mea inversunata dupa The Perfect Little Black Dress:
am incheiat-o obliterata, cu buza umflata, parul vraiste si creierul chircit in ditai migrena dupa ce am luat la puricat multe magazine mici, un Vogue de 800 de pagini, toate magazinele online pe care le stiam si 2 (doua!) mall-uri, magazin cu magazin, rochie dupa rochie, eu, cea care nu sta in vreun mall pret de mai mult de 2 cabine de probe. (In concluzie, daca vreti sa stiti care rochie neagra in ce colt al carui magazin este, feel free sa-mi dati un telefon.)
Pana la urma, bula fina de euforie in care mi-am petrecut ultimele trei zile s-a spart si eu am capitulat in fata celei mai simple alegeri - una bucata de panza neagra, dreapta, fara vreo forma anume sau un alt rost in viata decat acela de a atarna lălâi pe un corp, oricare ar fi el. Ca s-a nimerit sa fiu eu corpul si ca panza aia s-a nimerit sa fie singura marime 34 dintr-un morman de sclempiciuri si volane.. We'll just call it luck, then.

Toate ca toatele, the prettiest dresses are worn to be taken off. Și, până ajung la ele, îmi mai trebuie doar o fâșie de mătase neagră și mă declar bine acoperită.

Cascaval pane? Asa sa fie!

N-am crezut ca sarutarea unei bucati de lemn imi va putea fi vreodata atat de draga. Sau ca imi va putea alina vreun dor. Sau ca visul unei bucati generoase de cascaval to-be-pane imi va aduce atata bucurie in chip si in minte.
Si iata, de Sarbatorile acestea, mi-a fost drag. Si sa pup bucata sfanta de lemn, si sa planuiesc cu ardoare achizitia unei roti de cascaval pe care sa o frig in tigaie, desi atat produsul, cat si reteta, imi par cele mai nesanatoase cu putinta. Da, total nesanatos si complet de inteles daca stai si te gandesti bine.

Mi-e dor de tata. Stiu bine acum. Si dupa aproape 4 luni de absenta de langa mine, cu astfel de lucruri am ajuns sa imi domolesc dorul. A fost primul Paste in formula minus 1. Si ar fi fost Paste minunat daca am fi fost cu totii. Intoarsa (de) acasa, la capatul celor o mie de kilometri pascali, va zic asa:

Sa-i pretuiti pe cei pe care ii aveti, atat cat ii aveti. Sa mai lasati de la voi, daca asta inseamna sa faceti o bucurie cuiva drag. Sa spuneti ce aveti pe suflet, cand aveti; mai tarziu, s-ar putea sa fie prea tarziu. Sa iubiti, cat va e inima de larga. Si sa va bucurati de fiecare farama de clipa, pentru ca ea e tot ce aveti si, fie cat de mica, ea va schimba viitorul.

Maine, o farama de clipa va consta cu siguranta intr-o felie de cascaval pane. Pe celelalte, le astept cu voiosie si curiozitate maxima.

De ce acest cantec

Pentru ca a inceput un an nou. Pentru ca vine primavara. Pentru ca ne pregatim de experiente noi. Pentru ca n-am mai scris de mult. Pentru ca fiecare lucru bun vine presarat cu lucruri rele, la fel cum fiecare lucru rau vine presarat cu bune - trebuie doar sa le accepti pe unele, sa le intelegi si sa le depasesti pe altele. Pentru ca, uneori, e nevoie sa faci drumul inapoi ca sa iti dai seama ca nu mai aveai cale de intoarcere. Pentru ca fiecare dintre noi trebuie sa isi accepte imperfectiunile; si apoi, sa investeasca de cateva ori mai mult efort ca sa accepte si imperfectiunile celor din jur. Pentru ca potrivirea bate perfectiunea. Pentru ca iubirea nu are limite. Pentru ca sanatatea are. Pentru ca viata e cate putin din toate lucrurile astea, dar in final e asa cum ne-o facem. Pentru ca versurile astea o spun mai bine:
"This could be heaven or this could be hell [...] You can check out everytime you want, but you can never leave." Iar daca ai noroc, cineva va aprinde o lumanare si iti va arata calea.

Primul meu 2 in carnet

Azi am vazut The Notebook, din nou. Am ridicat sceptic din spranceana. M-am mai maturizat.

"La crucea dintre ani si lumi" sau Mesajul meu cu drag pentru voi

Privesc pe geam, din camera roz, din orasul mic, de unde se agata harta in cui.

Ma uit la lumile astea care se desfasoara in jurul meu si nu simt nimic. Niciuna nu-i a mea desi toate-s ale mele.
Inainte, masinile de lux aliniate in fata unei usi opulente ma anunta ca lumea "buna" din oras petrece in singurul club de fitze al municipiului. Acolo unde am petrecut si eu mai demult seri voioase si lipsite de prea multe griji.
Cam la aceeasi distanta in stanga, credinciosii (oare cati or mai fi?) s-au adunat in Biserica sa petreaca cumpana dintre ani in cantec de rugaciune. E prima data cand remarc asta. Rugaciunile ajung pana la mine odata cu basul si bubuielile clubului.
Sub nasul meu de la etajul doi, trec periodic grupuri de oameni veseli, precipitati, preocupati sa ajunga mai repede la caldura (sau alcoolul) din casa urmatoarei gazde primitoare.
La capatul firului, o seama de oameni dragi isi intrerup pentru cateva minute petrecerea de departe, ca sa imi transmita gandurile lor bune.
In camera din dreapta, cel mai drag barbat din viata mea se chinuie sa respire, sa doarma, sa mai castige cateva ore, o zi, doua, poate chiar mai multe. Si, poate, sa bea cu mine gura de sampanie promisa. Astazi e ziua lui. Si ziua aceasta petrecuta impreuna e tot ce am sperat in 2010. In urma cu cateva ore, era cat pe-aci sa o pierdem. Sper insa ca am recuperat-o si ca vom reusi sa ne bucuram de inceputul de an pe de-a-ntregul.

Acum in casa e cald si liniste. Ma uit la oameni, la artificii, la silicoanele si mustatile de pe TV, ascult vorbele tipate ale trecatorilor, si, din cand in cand, aud si cate o rugaciune. Mi-e foarte greu sa spun ce simt. Aproape ca nu simt nimic. In schimb, constat.

Un 2010 foarte greu, dar si foarte frumos pe alocuri, s-a terminat. Nu stiu foarte multe despre 2011, insa simt si sper ca ne va aduce tuturor mai mult bine.
Unii schimba anii cum si-ar schimba sosetele. Automat, fara prea multe ganduri si introspectii. Altii recurg la toate mobilizarile de forte necesare pentru a bifa una dintre putinele ocazii de distractie din an. Unii profita de ocazie sa isi justifice setea de betie. Altii, ca sa dea ctrl-alt-delete, reboot si refresh pentru a porni de la zero ceva mai bun. Mai sunt si cei ce construiesc metodic, care isi rezerva 2-3 minute pentru a trage linia, a face bilantul si a stabili bugetul de obiective si realizari din Noul An. Sunt insa si cei care, pur si simplu, se bucura de moment. Ca l-au atins, ca sunt, ca simt, ca iubesc, ca spera. Primul an ca familie, primul Revelion in doi, ultimul Revelion ca celibatar s.a.m.d. Ma incadrez si eu pe aici, chiar daca nu in cele mai fericite conditii. Sunt insa extrem de recunoscatoare pentru acest An Nou.

Asa ca dati-mi voie, de la capatul unui 2010 plin de lectii, sa va urez multa sanatate, suficienta intelepciune incat sa alegeti - din noianul de oportunitati out-there - pe cele care vi se potrivesc si va pot umple viata de lumina. Suficient zel incat sa va urmariti obiectivele si sa munciti cu spor pentru ceea ce va implineste. Mai adaug un strop de noroc, echilibru, liniste, o inima mare si deschisa ca sa ii iubiti pe cei dragi si sa apreciati fiecare minutel petrecut langa ei.

La multi ani cu drag,
Danii

Batranica din Piata Romana

In seara asta, in Romana. O batranica - mica, mai mica decat mine, imbrobodita si cu privirea blanda - a venit la mine cu un buchet de flori - mare, galben. M-a intrebat daca nu vreau sa le cumpar, ca sa se poata duce si ea acasa. Am intrebat-o cat costa - 6 lei. Am deschis geanta si, cat scotoceam prin ea dupa portofel, batranica a inceput sa mi se destainuie - ca are artrita, ca strange bani pentru medicamente. Mecanic, mi-am inchis urechile fata de vorbele ei - aceeasi pleiada de povesti pe care o spun toti pe pilot automat ca sa ii induplece pe potentialii cumparatori, mi-am zis. Doar ca eu eram induplecata de cand am zarit-o - blandetea aceea din ochii ei o mai vedeam in copilarie, in privirea bunicii mele. Am scos 10 lei si i-am intins batranicii care imi ajungea pana la umar.
Nu pot sa-mi scot din cap reactia ei - a scos un sunet temator, de uimire bucuroasa, a intins mana si, in aceeasi secunda, si-a aplecat si fruntea si mi-a sarutat mana care tinea bancnota. Asa cum saruta credinciosii mana preotului care le intinde impartasania.
Nu am cuvinte sa descriu ce durere simt si acum cand imi revine imaginea in fata ochilor. Pentru unii, fericirea inseamna aceiasi 10 lei pe care noi nu dam doi bani.

Reteta pentru mare low-cost

Se face cam asa: te urci in autocarul de Constanta seara, dupa programul de lucru, iei cu tine 2 milioane, un izopren, un cort, cateva haine, conserve si tigari, te dai jos la Mangalia pe la 11 noaptea, daca pleci cu ultimul autocar, apoi te cuplezi cu inca 3 vamaioti la un taxi care costa 300 de mii pana-n Vama, te dai jos, te duci pe plaja si acolo gasesti o gramada de terasa la care poti sta pana dimineata. A doua zi intinzi cortul si te culci sau te duci pana-n 2 Mai, unde gasesti camere de inchiriat cu 300 de mii.
Pe cuvant de vamaioata experimentata! Nu vorbesc despre mine, bineinteles:) Ci despre o tipa tare interesanta pe care am cunoscut-o recent, care 4 zile din 7 e jurnalist la unul dintre cele mai apreciate cotidiane de pe la noi, iar de joi/vineri noaptea incolo e barmanita in pub-ul unor prieteni din Vama. La vita bella:)

Din categoria lucrurilor mici, care aduc bucurii mari

Petrec un weekend minunat, nu cu fetele la mare, nu cu baietii la bere, ci cu mama. Si nu e nimic care sa ma fi bucurat mai tare weekendul asta, decat expresia mamei mele care redescopera Bucurestiul dupa ani buni in care nu l-a mai vizitat, ori ma redescopera pe mine, in habitat natural, la cativa ani dupa ce mi-am luat zborul de acasa.
Am iesit ca fetele la promenada, am vizitat multe parcuri, i-am facut cunostinta cu centrul vechi dupa ce tot restul orasului s-a modernizat si am simtit din plin acel joie de vivre autentic. Impreuna.
Si tot impreuna, mi-am re-confrimat ca Bucurestiul e un loc frumos, pe care toate imperfectiunile nu-l fac decat si mai fascinant. European, balcanic si cosmopolit in acelasi timp.
Poate ca nu e locul cel mai bun in care sa fii gospodina sau macar odihnita, dar e un loc cu suficiente resurse de bucurat sufletul. De-abia astept ziua de maine - etapa a doua a programului turistic va fi dedicata in totalitate chefului de moment.

Ce-am invatat azi?

In clasa a noua, am primit una dintre cele mai bune lectii de viata - pe care si acum o aplic - de la proful de mate. (bine, prima-prima lectie a constat intr-o schema desenata pe tabla, cu iepurasi si morcovi, pentru a ne da o viziune de ansamblu a conceptului de numar; dar asta-i alta poveste..)

Inainte sa zic despre lectie insa, trebuie sa spun: proful meu de mate din liceu este un om deosebit. Desi a depasit de mult timp varsta de 70 de ani, a fost si va ramane un rebel si un om cu continut si personalitate atat de bine conturate si atat de sanatoase, incat niciun sistem - fie el comunist, fie el capitalist - nu au reusit sa il schimbe sau sa il constranga in vreun fel. Gheorghe Marchitan e omul care a dat olimpici internationali pe banda rulanta si care i-a adus "Stefan"-ului o mare parte din renumele de pe urma caruia mai primeste si astazi lauri. Cu toate acestea, omul acesta nu a verificat niciodata vreo tema, nu a tiranizat elevi cu extemporale ad-hoc, ci, mai degraba, si-a privit elevii ca parteneri de discutie si de impartit satisfactia rezolvarii unei probleme dificile de matematica. Mai mult, un numar semnificativ dintre orele de matematica le-a petrecut construind nu algoritmi si desene geometrice, ci caractere si directii in viata.

Revenind, intr-una dintre zilele acelea, in care noi mancam cirese pe sub banci si pictam michimausi peste ecuatii si integrale, Marchitan s-a suparat pe neseriozitatea noastra si ne-a spus asa:
"Mai, voi in viata asta trebuie sa invatati. Si nu ma refer neaparat la matematica sau ce va mai invata pe voi la scoala. Ca mai cititi o pagina dintr-o carte, ca mai invatati un cuvant nou in limba engleza, ca mai descoperiti o functie noua pe calculator, important e sa nu treaca nicio zi fara sa invatati macar un lucru nou."

Acela a fost momentul in care m-am oprit din desenat urechea lui Mickey Mouse, am pus pixul jos si l-am asezat pe Marchitan definitiv in lista mea de "profesori adevarati". De atunci, nu trece aproape nicio zi fara sa ma intreb ce am mai invatat nou. Azi, de exemplu, am invatat despre invatarea experientiala, cateva aspecte noi din culisele vietii de antreprenor, cum se face supa pomodoro, care sunt bisericile musai de vizitat in Bucuresti si cateva insight-uri foarte folositoare despre viata de roman printre francezi. Deloc putin pentru o zi pe fast forward in regim de munca. Da, poate ca pomodoro nu ma va ajuta foarte mult in viata profesionala, dar cu siguranta o va condimenta placut.

Domnule profesor Marchitan, cu o intarziere de vreo 10 ani asa, va multumesc din suflet.

Tot de dragoste

Dragostea e frumoasa. Si e rara. Pentru ea, merita sa facem absolut tot posibilul, plus o fractiune de imposibil. Fara frica de penibil, fara grija lumii, fara teama ca o sa doara. De aceea, cred ca cine nu risca tot pentru ea, nu iubeste cu adevarat.

Despre dragoste, relatii si rocket-science

Cateva discutii de zilele acestea m-au readus pe taramul problemelor sentimentale. Pentru unii dileme, pentru altii traume, pentru si mai multi un status-quo persistent. Pentru mine, de ceva timp, prilej ocazional de relaxare a neuronilor.

Ei bine, ascultand povesti, dileme si filozofii de viata, vazand exemple de tot felul, am reinceput sa imi pun binecunoscuta problema a gasirii partenerului de viata, acel personaj aproape mitic, numit "The One".

In principiu, gasirea The One-ului astuia nu ar trebui sa fie atat de dificila (bine, nu e nici ca si cum iti selectezi jumatatea din vreun catalog IKEA care iti aterizeaza in pragul usii). Mai mult, depinde foarte tare de disponibilitatea sufleteasca, mentala, chiar si materiala, a fiecaruia dintre noi.

As zice, mai mult, ca e vorba de proactivitate, de sansa, timing, de potrivire, cunoastere proprie si reciproca, de concesii si flexibilitate, despre - asa cum am auzit demult si mi-a placut tare - doi oameni completi care se gasesc si se completeaza.

Pe de o parte, ii percep pe oamenii din relatiile functionale ca fiind echilibrati, maturi si rationali; pe de alta parte, ceilalti, majoritari, par pierduti printre ipoteze, analize de risc, presupuneri prin absurd, scheme logice de tipul "IF.. THEN.. ELSE" si tot felul de structuri repetitive ale caror instructiuni finale sunt, de foarte multe ori, resemnarea. E firesc atunci sa ma intreb daca gasirea jumatatii chiar e o problema de stiinta exacta, sau daca e doar lucrul acela binecuvantat care li se intampla celor mai norocosi dintre noi.

In lumea cliseelor americane, exista si o intrebare-lait-motiv: "Is love rocket science?" Daca ma gandesc la ea ca la un proces care implica studiul sistemelor mecanice, propulsia generata de motoarele cu combustie interna, stiinta materialelor si, mai spre final, mecanica fluidelor, pot sa spun ca da, din punctul asta de vedere, dragostea e un fel de inginerie aerospatiala.

Mai mult, exista, observ, chiar si manuale de teoria ingineriei, cum ar fi acest "Top 10 pasi catre gasirea partenerului de viata".

Potrivit interlocutorilor mei de zilele acestea, insa, jumatatea e o privire calda din spatele ochelarilor, o suvita de par stralucitor, chipul fetitei tale reflectat in ochii femeii din fata ta, expresia fetei lui cand se joaca cu cainele vecinilor, o calatorie in jurul lumii, o plimbare pe bicicleta, o cautare fara raspuns, un somn intre asternuturi curate, un om care intelege si e onest.

Cam astea sunt lucrurile mici care provoaca, de fapt, combustia interna. Ce o intretine, mai departe, poate ca e rocket science. Oricum, ma dezarmeaza total cand vad doi oameni profund indragostiti si fericiti dupa multi ani de trai impreuna, la fel cum ma dezamagesc cei care persista intr-o relatie veche de ani de zile, dar care a fost disfunctionala din start.

5 lucruri mici care ne fac ziua frumoasa

1. Cafeaua sau fresh-ul de dimineata.
2. O melodie buna-buna, dupa stare si pofta inimii.
3. Telefonul matinal dat sau primit de la cineva drag. Cel mai dragi imi sunt oamenii dimineata la prima ora, cand au vocea bosumflata si usor nauca de "abia trezit din somn".
4. Copacii incarcati cu fructe din fata blocului. Cei mai fericiti dintre noi nu trebuie decat sa intinda o mana pe geam dupa o duda sau o caisa proaspat coapta.
5. Soare, mult soare dimineata, sau furtuna calda de vara.

Si atunci cand pare greu sa gasim macar unul singur:
6. Dr. Seuss - Oh, the places you'll go! - din punctul meu de vedere, lectura obligatorie pentru orice copil, carte de capatai pentru orice casa.

Danii's on the job

Na, motivul pentru care nu mai scriu. M-am facut constructor. Trebaluiesc zi si noapte la baze de date, relatii noi, fac ordine si disciplina in casa, in carti, printre directoare si fisiere, dezinstalez, sterg, instalez lucruri noi, inchid socoteli, fac altele, semnez acte, pun stampile si semnaturi si asez lucrurile frumos, din nou, in ordine. Partea nasoala cu curatenia generala este ca nu stii niciodata cat va tine.
Dar de data asta chiar fac smotru general, cu gandul ca prea devreme nu mai am de gand sa reiau povestea. Una peste alta, am descoperit gustul bun al supei de spanac, al covrigilor cu stafide si al unui pahar de vin alb si rece, servit seara tarziu, sentimentul ciudat de placut pe care ti-l da programul fix de munca si, mai mult ca niciodata, placerea cartilor citite pe franturi.

Si pentru barbatul care intotdeauna va fi numarul unu in viata mea: La multi ani, Bazil!

Aici n-am spus

Vineri, 4 iunie, incepand cu orele 17.00 (ora Romaniei), Mishu are ceremonia de absolvire a MIT-ului. Citit pe litere sau ca un cuvant romanesc, pentru oamenii de rand, tot aia-i.

Prima oara cand am auzit de el, la 15 ani, Massachusetts Institute of Technology, cel de peste rau de Boston si de peste ocean de Romania, nu mi-a parut mai mult decat prescurtarea sa: un mit. Mishu ne povestea despre el ca despre viitorul sau sigur. Nici nu intrase bine la liceu si avea deja in cap cum va deveni olimpic international la chimie, cum va fi el acceptat cu bursa si cum va face cercetare in lab. Noi (si in special persoana de fata) ne zgaiam la el, dadeam reprobator din cap si ne plangeam ca nu e fun, ca-i serios cand noi vrem sa bem suc cu ochii-n stele.

Mai tarziu, pe la 20-si-un-pic de ani, MIT citit pe litere era locul ala abstract de unde veneau studiile cu impact global si descoperirile revolutionare din domeniul energiei, neurologiei, biochimiei s.a.m.d. Despre care mai citeam ocazional in presa internationala, mai putin in cea romaneasca. Si unde fusese acceptat Mishu.

A mai trecut o vreme si MIT a devenit cazarea mea pentru cateva zile, din care n-am inteles mai mult decat "Ce fain ca poti sa te plimbi prin facultate noaptea", "Ce de chestii faine au astia pe aici, ia uite, parca-i un muzeu", "Au si parc, ce tare", "Uite niste cladiri strambe, colorate si interesante", "Uite inca una pe sub care trece trenul (intamplator, era si institut de cercetat creierul - n.r.)", "Subway e cel mai bun sandvis", "Uite-asa functioneaza stroboscopul" si "Aici va fi elementul duduțiu (vorbim de tabloul lui Mendeleev, da?)".

Acum, la 25 de ani, ma mandresc cum n-am stiut sa ma mandresc vreo zece ani de zile, de ce om fain am cunoscut in viata mea. Ii mai zic si acum ca n-are nicio sansa, doar asa, de dragul vremurilor trecute si, nu de alta, dar sa nu uite de unde a plecat:)

L.E.: Daca stau bine sa ma gandesc, tocmai ce s-au facut 9 ani de cand ne cunoastem: ii datorez multe lucruri, dar cel mai tare ii multumesc ca mi-a setat din start standarde foarte inalte - in relatii, in viata profesionala, in general.

Mishu, sa nu te umfli in pene, daa? Si sa zambesti frumos la camera cand arunci chipiul in sus! Se uita poporul la tine..

Sa mai pun un cantecel..

.. sa ne veselim nitel:)



Asta, ca sa compensez tacerea din ultimul (mult) timp. Am implinit 25 de ani. Am muncit. Si-am invatat. Ca asa fac oamenii maturi si responsabili.

Prea-plin-ca-sa-incapa-in-titlu

Am mai zis-o si sper sa pot sa o tot zic: Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Atat de mare, atat de mari, incat nu indraznesti decat sa ii privesti de la distanta.

Astazi, distanta a fost de maxim 5 metri. Mai mult n-am indraznit, desi fara doar si poate, s-ar fi putut. Dar cand moderatorul conferintei a zis "Sunt sigur ca aveti foarte multe intrebari pe care vreti sa i le adresati dlui Beligan".. eu m-am blocat.
O mie de intrebari zburataceau in creier - aceleasi pe care asa frumos le ordonasem in repetate randuri, cand visam cu ochii deschisi "Cum ar fi sa ma intalnesc cu Maestrul si sa am ocazia sa ii vorbesc, fie si pentru 3 secunde? Ce l-as intreba??.."

"- Ce sfaturi i-ati da unui copil - nu, copilului dvs.! - cand face primul pas in viata?"
"- V-ati intrebat vreodata, de-a lungul deciziilor pe care le-ati luat, unde va duc ele si cum va vor marca existenta? Si v-a pasat de asta?"
"- V-ati fi inchipuit, la 21 de ani, ca veti ajunge aici?"
"- Ce inseamna aici-ul asta pentru dvs.?"
"- Ce compromisuri ati facut, dar mai ales, ati evitat? Si cum?"
"- Care au fost greselile (caci trebuie sa le fi facut, altfel nu stiu ce sa mai cautam noi, imperfectii, pe lumea asta) care v-au determinat viata? Si fara de care practic n-ati fi fost?"
"- Cum v-ati descrie viata intr-un singur cuvant?"
"- Care sunt lucrurile de capatai in familia Beligan? Sa stim si noi, sa ne oranduim frumos viata.."

Banale intrebari. Ele, aceleasi, ordonatele de mai demult, stateau naclaite acum, cand aveau sansa sa iasa la suprafata, si nu mai faceau nicio noima. M-am surprins, deci, ascunzandu-ma in spatele stalpului pe care pana atunci il sprijinisem: ca nu cumva privirea directa si patrunzatoare a Maestrului sa cada asupra privirii mele goale.

Si am mai observat ceva: Cand Beligan a tacut, sala s-a golit si ea subit. Nu sesizasem pana atunci cat fusese de goala de fapt (cu cateva exceptii notabile) inca de la inceput. Un tropot s-ar fi auzit, de pasi ezitanti dand inapoi, la unison, daca invitatii n-ar fi fost frumos oranduiti pe scaune. Asa, s-a lasat doar o tacere lunga si o singura privire de 91 de ani scruta vioi, aproape sfidator, pe toate celelalte cateva zeci. Nu avea insa nicio asteptare si nu cred c-a fost dezamagita sa primeasca inapoi doar 2 intrebari.

Caci Maestrul e obosit. Nu de viata, ci de lipsa de consistenta din jur. De aceea n-am indraznit sa ma aproprii, sa spun, sa intreb. Si-mi place sa ma amagesc ca tot de aceea inghetasera si reporterii cu microfoanele lor atarnate - nu din indolenta.

**

Am cunoscut-o insa pe Lamia. LAMIA BELIGAN. Un om si o figura care mi-au placut mult pe scena, dar care m-au cucerit total in realitate. O persoana care poate n-aduce decat prin nume si fizionomie cu Maestrul. Dar de o bogatie launtrica extraordinara. Care cred ca va acapara, la un moment dat, scena.

Am abordat-o cu nod in gat si rugamintea sugrumata, incoerenta, inoportuna, sa duca mai departe mesajul meu de stima catre tatal sau. Apoi am amutit. Si am zabovit asa, nauca si muta minute bune, ascultand naturaletea discutiilor cu cei din jur. Si, nu stiu cum, m-am trezit vorbind si eu cu ea, vreo 30 de minute, tinandu-ne de mana si lacrimand. Teama de penibilul abordarii mele s-a dus cand mi-a intins prieteneste mana. A revenit rapid ulterior, desi mi-e greu sa cred ca un zambet si o privire inlacrimata ca acelea pe care mi le-a oferit pot fi "jucate".

Astazi m-am simtit mai mica decat oricand. Dar la plecare, oamenii nu mai aveau loc pe trotuare de zambetul pe care il duceam. Al meu, al Lamiei, al lui Beligan la intrebarile cele doua.

**
Exista oameni pe lumea asta care iti inspira respect pana la lacrimi. Astazi am plans ceva mai mult.

1 mai. The turning point

Vorbitorii de vorbe intelepte despre cariera si succesul profesional zic asa: sa ai intotdeauna un tel in fata ta, caci fiecare pas si fiecare fapta te vor duce inconstient acolo.

Pe mine telul asta m-a dus prin iunie anul trecut la Suceava. Deveneam eroul principal din filmul "Danii and the ice-cream factory". Drumul de 480 km de la Bucuresti la Suceava l-am facut in pasi de dans si bateri fericite din aripioare. Si nu e lucru mic, caci duceam cu mine un munte de entuziasm si un catastif imens cu idei proaspete de ridicat branduri pe culmile succesului.
Oricat de surprinzator ar parea (pauza de sarcasm), n-a fost sa fie asa, nu am petrecut 10 ani in firma respectiva si nu mi-am legat numele definitiv si irevocabil de nasterea si cresterea unor branduri solide, cu succes rasunator pe piata romaneasca.

Am avut in schimb parte de 10 luni in care am muncit ca un sclav intr-o mina de diamante africana, si acela suficient de naiv incat sa fie fericit ca are onoarea sa fie pe plantatie. Numai ca sclavul munceste impotriva vointei lui si tot vede zilnic diamantele pe care le extrage, in timp ce eu munceam benevol si vedeam iesind din mainile mele.. mai nimic.

M-am trezit in pragul companiei pentru care visasem multa vreme sa muncesc, dar am gasit in loc de usa un zid inaaalt de probleme, mentalitati si prejudecati, valori organizationale total diferite de ale mele si relatii inter-personale de nepatruns si de neinteles. Cu toate astea, incapatanata cum sunt, am inceput sa pun la baza zidului aceluia tot timpul, toata energia si (aproape) toate gandurile mele. Zidul s-a mai inmuiat ici-colo, s-a fisurat, dar a ramas in picioare. Iar eu, eu m-am lovit de o caramida.

O caramida mica, fasneata si neobrazata, de culoare rosie-portocalie, cum niciodata nu va fi la moda, dar peste care vom da tot mereu pe drum.

**

Caramida i-a pus gand rau fluturasului inca din prima zi. Contrasta prea mult, cu gratia si vioiciunea lui, si risca o sa puna pe ea, cu aspectul sau colturos, intr-o lumina proasta. Iar falfaitul acela fericit din aripioare o enerva la maxim si ii sporea culoarea rosiatica. Or, prea mult rosu strica, chiar si unei caramizi..
Asa ca si-a pus in gand sa il zdrobeasca. La urma urmei, o caramida intr-un zid vechi de ani de zile e mai puternica decat un fluturas zglobiu, nu?

**

La inceput, caramida si fluturasul s-au tolerat reciproc. Sau asa credea fluturasul nostru cel naiv. Toleranta s-a transformat treptat in ignoranta. Si ignoranta a topit usor-usor muntele de entuziasm.
In fiecare zi, fluturasul sufla din rasputeri, icnea si impingea ca sa darame zidul de ignoranta, si in fiecare zi ramanea de partea cealalta a usii. Asa ca intra pe geam, falfaia din aripi, gadila caramida, facea lucrurile sa se intample, le aseza frumos in ordine, intocmai ca piesele de la domino, dar la sfarsitul zilei, caramida venea si le darama nepasatoare dintr-o singura miscare de picior. Timp de zece luni, zi de zi.
Cand se simtea aproape de capatul puterilor, fluturasul falfaia din aripi pana la Bucuresti, isi incarca antenele cu polen si venea din nou zglobiu la Suceava.

Pana intr-o zi. Cand fluturasul s-a saturat si a facut ceea ce nu credea ca va face vreodata: si-a adunat resturile de entuziasm de pe jos, le-a pus intr-o bocceluta si a plecat de tot de la Suceava.

**

1 mai. Mi-am luat la revedere.
De la fabrica cea noua si lucioasa, de la oamenii aceia minunati, de la orasul care, saracul, nu mi-a gresit cu nimic, dar pe care mai aveam putin si ajungeam sa il urasc. Mi-am luat la revedere de la visurile marete pe care mi le facusem. Si de la muntele de entuziasm. Il lasam deocamdata sa se refaca; sunt prea obosita ca sa-l mai car cu mine prea curand.

Sefului, ii multumesc frumos pentru increderea cu care mi-a deschis usa in fiecare zi, de la inceput si pana la sfarsit. Dar mai ales, pentru ca a lasat usa deschisa chiar si dupa ce am plecat. Pentru comunicarea deschisa pe care am avut-o, pentru ca mi-a ascultat ideile si mi le-a impartasit. Pentru corectitudinea cu care m-a tratat. Pentru multele sfaturi bune si discutiile lungi si mereu interesante. Pentru eforturile incredibile pe care le face alaturi de oameni. Pentru ca a riscat odata cu mine cand am decis sa incepem colaborarea, desi nici unul nu stia exact cum avea sa se intample asta cand unul era la Bucuresti, iar celalalt la Suceava. Pentru ca si-a asumat acest risc si atunci cand lucrurile nu mergeau bine ori cand caramida pufnea si se umfla de nervi. Pentru ca mi-a dat libertate sa zburd, desi tare si-ar fi dorit sa ma asez definitiv pe locul pe care mi-l pregatise in Suceava. As vrea sa ii multumesc si pentru fermitatea cu care a stiut sa gestioneze relatiile dintre caramizile si fluturasii din curtea lui, dar din pacate nu mi-a dat ocazia. Ma bucur ca defectele pe care mi le-a gasit au fost diplomatia, faptul ca muncesc mult si viziunea diferita de management. Il respect pentru ca e om inainte de a fi manager. Imi pare rau ca n-a mers.

Caramizii, ii multumesc ca mi-a testat si m-a ajutat sa-mi dezvolt rabdarea, empatia si perseverenta. Ii doresc din suflet sanatate, pofta de si spor la munca si rezultate pe masura. Si.. ceva mai multa minte:)

**

Falfai din aripi, ceva mai domolit, spre o alta usa. Sper ca pe asta sa o gasesc deschisa.

Cine este Cristina?

Cristina 1984, despre care am aflat din reportajul lui Razvan Butaru, este sotia unui om cu 8 ani mai mare ca ea, pe care l-a cunoscut la ora de botanica si cu care a impartit acelasi pat ani buni, pana intr-o noapte, in 1984. De atunci, "Tata, sa fii tare", una dintre ultimele vorbe ale Cristinei, rasuna in mintea sotului aproape la fel de puternic ca sentimentele de iubire in suflet. La 72 de ani, dupa mai bine de 25 de ani fara ea, n-a incetat nicio clipa sa o iubeasca. Acum, ii sta alaturi o alta Cristina, eleva de liceu. Invata si ea botanica, dar cu alti colegi.

Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.

Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.

Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.

--

Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.

Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.

Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.

Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?