Maestre, ma inclin.

In weekend am fost la Egoistul. Ma bucur ca exista inca cel putin o piesa pentru care oamenii stau la cozi interminabile sambata dimineata, cu 2-3 ore inainte de deschiderea casei de bilete a teatrului, doar ca sa prinda un loc in sala. Am stat si eu, in urma cu vreo 2 saptamani, in frig, dimineata pe-nebaut-cafea, rugandu-ma in sinea mea - la unison cu toti ceilalti - sa prind un loc in sala, macar si pe scari, ca sa il vad pe maestrul Beligan, actorul care m-a cucerit de prima data cand l-am vazut, in urma cu 6-7 ani.
Am prins ultimul bilet. ULTIMUL. Cel mai prost loc din sala, dar cea mai mare bucurie de foarte multa vreme. Nu stiu cand am fost asa fericita ultima data, cat am fost in ziua in care mi-am cumparat biletul si apoi, duminica aceasta, cand am fost la piesa. Sa prinzi ultimul bilet la una dintre ultimele reprezentatii ale maestrului. Sa aplauzi pana nu-ti mai simti palmele. Sa iti starneasca respect pana la lacrimi. Sa ai 90 de ani si mai multa viata in tine ca altii de 20. Acesta este Maestrul Radu Beligan. Mi-as dori sa mai existe altii, multi, ca el. Sau sa traiasca el la infinit. Asa, lumea ar fi cu siguranta mult mai buna.

Un exemplu de viata bine traita.

Trisez:)

Lost song

Je n'aime que toi

Unicei, marii mele iubiri

Bine-ai revenit in viata mea:)



Stiu, cam lame titlul, dar pe cat de mushii sunt, pe atat de dor mi-a fost.

Atentie! Sinceritate. Cititi pana nu sterg postul

De ce-si fac oamenii blog? De ce am eu blog? Adica, nu sunt persoana publica, nu ma consider un scriitor inspirat, nici macar jurnalist (in pofida celor aproape 3 ani de cand sunt in presa), nu sunt vreun artist care isi pune poze, obiecte manufacturate sau manifeste revolutionare, xenofobe, discriminatorii sau ecologiste la vedere.. Nu as putea spune nici ca mi-am facut blogul asta pentru ca prietenii mei sa fie la curent cu viata mea (desi, sincer, asta e cam singurul lucru cu adevarat bun castigat).
Sunt un om frustrat? Cam asta ramane, dupa ce le-am eliminat pe cele dinainte.. La urma urmei, toti suntem un pic frustrati, la fel cum toti suntem putin luati.
Da, frate!! Sunt o frustata, din moment ce am decis sa fac blogul asta intr-o perioada in care nu prea-mi conveneau multe la viata mea (de fapt, nici acum nu prea-mi convin) si in plus, mai aveam si o avalansa de sentimente neexprimate in mine. Si acum mai am..:)
Dar cum ramane cu restul? Prieteni, cunoscuti sau necunoscuti care si-au facut blog cu mult inaintea mea, au scris cu inversunare o luna-maxim-doua, m-au convins si pe mine ca, odata facut blogul, iti iei angajamentul de a scrie pe el periodic (si nu o data la o era), si apoi.. pauza. Cel mult, un link, un video sau un copy-paste dupa ceva, cum fac si eu cand n-am nimic de declarat ori mi-e prea lene, ori sunt prea patetica ca sa mai si demonstrez public asta:)

Si atunci, de ce sa mai ocupam spatiul virtual degeaba, sa consumam neuroni, energie si curent electric pe nimic? Care-i utilitatea in toata faza asta? (excludem aici prietenii de departe - oricum mailul personalizat e mult mai eficient)

Raspuns: niciuna. Doar ca ne place sa ne citim, la fel cum uneori ne adunam prietenii la o cafea si o vorba doar pentru ca avem chef sa ne auzim vorbind, iar vorbitul cu audienta e mult mai interesant decat cel de unul singur, in fata oglinzii si a nimicniciei noastre. Dincolo de ego-ul exacerbat asezonat cu ceva frustrari si dorinte ascunse, nu prea e nimic in spatele unui blog.
Stiu, tocmai am scris. Pe blog.

O seara pe tocuri

Azi am cunoscut-o pe Mihaela Nicola de la The Group, ne-am strans mainile, i-am zis ca am citit-o in "Pe tocuri" si ca mi-a placut, iar ea mi-a promis ca imi trimite urmatoarea ei carte la redactie, in aprilie. Si sunt vesela pentru asta:)

Nota pentru carcotasi: Imi place de ea pentru ca mi-au placut cateva chestii din cartea ei si punct. Nu-mi pasa de presupusele cai dubioase care au adus-o in top of the top. Lectia amara pe care am invatat-o in ultimii trei ani e ca viata e plina de cai si relatii. Partea buna e ca ideea de relatie (sau pila, cum ne place noua romanilor sa zicem) poate fi vazuta si din perspectiva norocului facut cu propria mana.

Nuuuuuuu!!!!!!!!.............

Se inchide Stuf Vama Veche:((((
Za pain, za horror...

Un pas mic pentru omenire, un battement mare pentru mine

Azi m-am inscris la balet dupa 5 ani de pauza. Dupa o alta zi de plafon la job, mi-am ascultat in sfarsit inima si am plecat sa vad ce e cu scoala aia la care tot vreau sa merg de anul trecut. Profesoara ma astepta la 8.20, inainte de ora cu fetele de nivel avansat; eu mi-am propus sa ajung la si zece, dar o incurcatura cu tramvaiele si un caine mare din mijlocul drumului (la 3 case distanta de scoala) m-au dus acolo la 8.40. Ora incepuse, asa ca am stat si am asteptat cuminte la intrare sa pot vorbi cu profesoara. Mi-am sucit gatul in stanga si dreapta dupa fetele in body si colanti, le-am urmarit fiecare miscare si aproape ca uitam unde sunt si miscam si eu din picioare odata cu ele... M-am intors acasa pe nori de puf. De joi incep:) Wish me luck sa ma tin-si de cursuri, si pe picioare:)

No comment

Joss Stone - Alfie

Ce tare:)

Site-ul unde nu se intampla nimic (poate doar un marketing foarte bun, in linie perfecta cu atributele de brand:)

Azi mi se rupe

Mi se rupe de lista mare de subiecte la care ar trebui sa lucrez;
Mi se rupe de pretentiile sefilor si frustrarile mele de angajat;
Mi se rupe de dezordinea din calculatorul, agenda, capul meu, de pe biroul, fotoliul, patul plin de carti/foi/documente de acasa;
Mi se rupe de aglomeratia de la coada creditorilor mei, de lista lunga si dezorganizata cu chestii personale, pe care mi le-am propus inca de acum 4 ani si pe care inca nu le-am rezolvat;
Mi se rupe de tipul interesant cu care in ultimele saptamani m-am conversat aiurea, pueril si contrar filozofiei mele de agatat, pe mail (!!) si care nu mai vine cu invitatia aia la cafea, odata;
Mi se rupe de tipul si mai interesant care ma intriga, ma enerveaza si ma atrage totodata prin felul lui barbar de egoist, dar plin de sarm, in care se poarta;
Mi se rupe de dilemele existentiale, de to do-urile obligatorii ale varstei, de planurile pe termen lung.
Azi mi se rupe de toate. Azi e soare afara si am cu mine o carte careia am sa ma dedic trup si suflet, pana tarziu in noapte. Azi am sa beau suc cu paiul si am sa bifez inca o zi fara X-urile toxice din tigara, fara sa invalui frustrari si rebeliuni in rotocoale de fum.

Ultimele urme de zapada

Azi am parcurs un drum lung, lung de tot, cam la fel de lung ca cel de la adult la copil. Timp de aproape 7 ore am privit prin geamul aburit de la masina cum peisajul se schimba treptat in fata mea. Blocuri, case darapanate, depozite, campii pe care erau aruncati neglijent boscheti de tot felul, apoi iar blocuri, mai mici de data asta, iar case, depozite si magazine, benzinarii si apoi, dealuri, livezi, ogoare cu rod in ele, gospodarii si iar dealuri, rauri, livezi, ogoare cu pete de zapada pe ele, mall, metro si.. acasa:) Si tot asa, de la omul chinuit de somn care isi bea cafeaua mai mult din reflex decat din placere la 6 dimineata, am trecut prin angajatul tanar, obosit deja la ora 12, de munca si de companie, dar dornic sa faca ceva cu cariera lui, care presta sarcini de serviciu pe fuga inainte de a se arunca catre alta indatorire, si m-am descoperit copil matur, lasat de masina de serviciu in fata blocului parintilor, cu geanta cu floricele intr-o mana, si cu bucurie nerabdatoare in ochii mijiti catre luminile de la etajul doi.
Maine dimineata redevin angajatul dornic de devenire profesionala, dar pentru cateva ore am fost copilul mic, lenes pe canapeaua din fata televizorului, pe care parintii l-au bombardat cu intrebari si cu tot felul de atentii:) Si in urmatoarele seri o sa fiu la fel, chiar daca nu pentru totdeauna. Dar momentele astea ma bucura si ma energizeaza intocmai ca petele alea de zapada de pe drum, care-mi aduc aminte ce frumoasa e iarna cand copilaresti si ca nu e nevoie, teoretic, sa strabati 7 ore de deal-drum-depozite ca sa te afli copil, dar cand o faci, descoperirea e cu atat mai draga.

Ma mut din Bucuresti

Eee.. nici chiar asa, dar poate ar fi mai intelept s-o fac.
Zilele trecute un prieten ma intreba de ce nu vin in provincie, pe bani putini, dar trai mai bun ca in Bucuresti? (salariu mai mic, dar chirie si mai mica, totul mai ieftin, mai chill, trafic usor, timp mai mult pentru mine, aer mai curat, bla-bla..)
I-am zis ca nu stiu. Ceva ma tine aici. Si apoi s-a facut AZI.
Azi m-am trezit de dimineata (la 8), n-am zabovit prea mult acasa (am renuntat la cafeaua lunga cu cele doua tigari fumate pe background muzical), ca sa ajung devreme la birou (la 11, dupa o ora de metrou), de unde am plecat la 1, ca sa ajung la 2 la aeroport. Ca sa vad un avion cum aterizeaza.
Dupa o ora de aterizare, taiat panglica, interviu si poze, am pornit la drum inapoi spre redactie (care e undeva la km 0 al Capitalei).
La 5 (!!!) am ajuns (daca nu coboram din masina pe Ion Campineanu, ajungeam si mai tarziu) - lesne de inteles ca multimea din birou se rarefiase la ora aia. Si am mai avut timp sa dau un mail si un telefon (ambele fara raspuns, pentru ca lumea din companii isi terminase programul de lucru).

Deci cine se scoala de dimineata, ajunge departe (si vede avioane toata ziua).