M-am pregatit temeinic: am vazut Paris, poate cel mai bun film dupa foarte multa vreme, am ascultat Edith Piaf, Carla Bruni si tot ce suna frantuzesc, am vazut poze, am tanjit dupa degajarea tipica parizienilor, mi-am printat biletul, mi-am facut asigurarea de calatorie, mi-am activat roamingul, am incropit o lista cu chestii de vizitat si, acum, imi las in ordine si atributiile de serviciu, bleah..:)
Maine la 7 dimineata decolez, la 9 sunt in Paris.
Vreau o saptamana de detasare, aer degajat, je m'en fiche si je ne sais quoi francais.
Paris, j'arrive!!!
duminică, 25 ianuarie 2009
miercuri, 21 ianuarie 2009
18 ani, infinit
Am cunoscut-o cu cateva luni in urma, intr-o seara calduta de toamna, chiar dupa ce am iesit de la birou. Initial am vrut sa ii refuz invitatia de a bea un suc si de a vorbi despre mine - "am avut o zi grea si mai bine as merge acasa sa imi vad de problemele mele"; "nu vad ce as putea spune" (sunt obisnuita sa ii ascult pe altii, desi munca mea inseamna sa pun intrebari rascolitoare oamenilor, eu nu vreau sa fiu in postura cealalta, de intervievat).
Pana la urma am acceptat. Nu am stiut de ce, nu stiu nici acum. Nu a fost vorba de spiritul de fost AIESEC-er care vine cu sfaturi iluminatoare catre viitoarea generatie de tineri, cei care isi incep drumul catre antreprenoriat, leadership ori corporatii intr-un ONG, muncind pe gratis. Am trecut de faza aia, mi-am schimbat impresiile si, desi cred in continuare ca munca intr-un ONG e utila, nu mai cred ca este si imperativa.
Revenind, in seara aceea am iesit la suc cu Laura. A fost primul suc dupa foarte multa vreme la care nu am fumat. Dar n-am simtit nicio clipa nevoia de a lasa cuvintele din gura pentru a le inlocui cu fum.
Laura, o fata de 18 ani, are probabil mai multa maturitate in ea decat au unii oameni trecuti bine de 30 de ani. E o frumusete de fata, o bucurie de cuvinte si idei, si entuziasm, si vointa, si initiativa.
Studiaza jurnalismul, e membru AIESEC (cand ne-am intalnit, era inca in perioada de proba), scrie lunar la o revista (si scrie contagios-de-frumos) si debordeaza de energie. Dar, cel mai important, debordeaza de energie pozitiva in ciuda numeroaselor experiente negative prin care a trecut.
In seara in care am cunoscut-o m-am intors acasa pe nori de puf. Am deschis laptopul si am cautat plina de curiozitate sa vad ce poate scrie un copil de 18 ani la o revista online, despre mediul online.
Eu nu sunt o cititoare consecventa. Incep un text, il las pentru altul si il termin pe primul dupa 2 ore. Ma plictisesc repede si deseori nu-mi citesc propriile articole pana la capat. Dar in noaptea aceea am citit textele ei cap-coada, unul dupa altul, cu bucurie si surpriza.
Pentru curiosi, un material foarte simpatic si nostalgic aici.
Pentru cei si mai curiosi, Laura scrie la rubrica Agora City, iar arhiva o gasiti aici.
Pana la urma am acceptat. Nu am stiut de ce, nu stiu nici acum. Nu a fost vorba de spiritul de fost AIESEC-er care vine cu sfaturi iluminatoare catre viitoarea generatie de tineri, cei care isi incep drumul catre antreprenoriat, leadership ori corporatii intr-un ONG, muncind pe gratis. Am trecut de faza aia, mi-am schimbat impresiile si, desi cred in continuare ca munca intr-un ONG e utila, nu mai cred ca este si imperativa.
Revenind, in seara aceea am iesit la suc cu Laura. A fost primul suc dupa foarte multa vreme la care nu am fumat. Dar n-am simtit nicio clipa nevoia de a lasa cuvintele din gura pentru a le inlocui cu fum.
Laura, o fata de 18 ani, are probabil mai multa maturitate in ea decat au unii oameni trecuti bine de 30 de ani. E o frumusete de fata, o bucurie de cuvinte si idei, si entuziasm, si vointa, si initiativa.
Studiaza jurnalismul, e membru AIESEC (cand ne-am intalnit, era inca in perioada de proba), scrie lunar la o revista (si scrie contagios-de-frumos) si debordeaza de energie. Dar, cel mai important, debordeaza de energie pozitiva in ciuda numeroaselor experiente negative prin care a trecut.
In seara in care am cunoscut-o m-am intors acasa pe nori de puf. Am deschis laptopul si am cautat plina de curiozitate sa vad ce poate scrie un copil de 18 ani la o revista online, despre mediul online.
Eu nu sunt o cititoare consecventa. Incep un text, il las pentru altul si il termin pe primul dupa 2 ore. Ma plictisesc repede si deseori nu-mi citesc propriile articole pana la capat. Dar in noaptea aceea am citit textele ei cap-coada, unul dupa altul, cu bucurie si surpriza.
Pentru curiosi, un material foarte simpatic si nostalgic aici.
Pentru cei si mai curiosi, Laura scrie la rubrica Agora City, iar arhiva o gasiti aici.
marți, 20 ianuarie 2009
duminică, 18 ianuarie 2009
Duminica
Zi de carte, de baut cafea cu o prietena draga, de vazut un film bun, bun, bun. Zi de ascultat Nouvelle Vague, de plimbat prin parcuri, ziua in care o revad pe sor-mea, o pup si ma uit la ea cum le face si le aranjeaza ea pe toate si pe toti la munca. Ziua in care colindam prin magazine, lucru pe care nu l-am facut de multa, foarte multa vreme, si in care imi iau bluza rosie pe care o tot vreau de vreo luna.
Nu ma asteptam sa fie asa, dar azi e ziua in care am stat in pat, cu advilul si toate calmantele pe langa mine, si am vazut cum, rand pe rand, nu am fost capabila sa fac toate lucrurile alea minunate pe care le planuisem de o saptamana.
Un singur lucru de pe lista am bifat: cafeaua cu prietena draga. Si mi-a facut toata ziua:)
Thanks, Cury!
Nu ma asteptam sa fie asa, dar azi e ziua in care am stat in pat, cu advilul si toate calmantele pe langa mine, si am vazut cum, rand pe rand, nu am fost capabila sa fac toate lucrurile alea minunate pe care le planuisem de o saptamana.
Un singur lucru de pe lista am bifat: cafeaua cu prietena draga. Si mi-a facut toata ziua:)
Thanks, Cury!
vineri, 16 ianuarie 2009
Nu ma intereseaza ce se intampla peste trei ani
Azi. De fapt ieri. Adica 15 ianuarie. Prima zi cu chef de munca de la inceputul anului. Sa fie starea de satietate dupa circa doua saptamani de youtube si hilizit cu colegii, ori mai bine respiratia grea si nervoasa a deadline-ului, fix in ceafa mea?...
Oricum ar fi, am zis ca deadline-ul se traieste cel mai bine cu jumatate de ora inainte de terminarea programului, cand toti pleaca acasa si ramane doar seful, asteptand sa editeze textul tau, pe care tu atunci te gandesti sa il incepi.. Asa ca am pornit de dimineata ziua-mea-cu-chef-de-munca, la 11.30, la o cafea cu o PR-ista dragutica si Country Managerul clientului ei, sa ne cunoastem:)
Si ne-am cunoscut, vreme de doua ore, uitate de lume si de deadline-uri intr-un restaurant din Victoriei, in care sigur am sa revin, de dragul ambientului, al caracatitei din menu, al preturilor foarte ok si al celor mai profi chelneri din cati am vazut pana acum in Romania.
In fine, nu despre restaurant aveam de gand sa vorbesc, nici despre cum am scris ca o nebuna in seara aceasta, ci despre un lucru. Un lucru minunat si atat de simplu, incat nu l-as fi vazut cu atata claritate decat spus de un om care, prin functie si statut, reprezinta exact opusul esentei lucrului astuia.
Incerc sa rezum: Country Managerul - o femeie tanara, frumoasa, desteapta, super deschisa, dar si super infipta in meseria ei si foarte-foarte focusata - dar o femeie care, citita in CV-ul ticsit de pozitii de Key Account, e doar un om de vanzari, un corporatist si nimic mai mult. Femeia asta e si mama unui pui de 3 ani pentru care refuza sa se duca mai devreme de ora 10 la birou, ca sa il poata duce la gradi (desi regula corporatiei americane in care lucreaza prevede clar ocuparea pozitiei de start cel tarziu la ora 9). Mai mult, in doua ore, a fost intr-un mod impecabil si Country Manager, si mama, si prietena.
Nu m-as fi asteptat sub nicio forma ca lucrul, minunea, revelatia diminetii mele tarzii sa vina de la omul de vanzari din ea: "In vanzari, inveti sa gandesti ACUM. Vreau sa obtin ceva peste 3 luni/doua saptamani/o zi sau azi, ACUM ma duc si obtin. Nu exista daca si parca. Iar "Ce se va intampla peste 3 ani" nu intereseaza pe nimeni."
Duca-se zilele meditative in care cautam sensul vietii si rostul nostru pe pamant. Continuand asa, murim fara sa le fi aflat. Pentru ca scopul vietii noastre nu e sa cautam scopul vietii noastre, ci sa o traim. Pur si simplu.
Ca oamenii astia geniali din clip.
Oricum ar fi, am zis ca deadline-ul se traieste cel mai bine cu jumatate de ora inainte de terminarea programului, cand toti pleaca acasa si ramane doar seful, asteptand sa editeze textul tau, pe care tu atunci te gandesti sa il incepi.. Asa ca am pornit de dimineata ziua-mea-cu-chef-de-munca, la 11.30, la o cafea cu o PR-ista dragutica si Country Managerul clientului ei, sa ne cunoastem:)
Si ne-am cunoscut, vreme de doua ore, uitate de lume si de deadline-uri intr-un restaurant din Victoriei, in care sigur am sa revin, de dragul ambientului, al caracatitei din menu, al preturilor foarte ok si al celor mai profi chelneri din cati am vazut pana acum in Romania.
In fine, nu despre restaurant aveam de gand sa vorbesc, nici despre cum am scris ca o nebuna in seara aceasta, ci despre un lucru. Un lucru minunat si atat de simplu, incat nu l-as fi vazut cu atata claritate decat spus de un om care, prin functie si statut, reprezinta exact opusul esentei lucrului astuia.
Incerc sa rezum: Country Managerul - o femeie tanara, frumoasa, desteapta, super deschisa, dar si super infipta in meseria ei si foarte-foarte focusata - dar o femeie care, citita in CV-ul ticsit de pozitii de Key Account, e doar un om de vanzari, un corporatist si nimic mai mult. Femeia asta e si mama unui pui de 3 ani pentru care refuza sa se duca mai devreme de ora 10 la birou, ca sa il poata duce la gradi (desi regula corporatiei americane in care lucreaza prevede clar ocuparea pozitiei de start cel tarziu la ora 9). Mai mult, in doua ore, a fost intr-un mod impecabil si Country Manager, si mama, si prietena.
Nu m-as fi asteptat sub nicio forma ca lucrul, minunea, revelatia diminetii mele tarzii sa vina de la omul de vanzari din ea: "In vanzari, inveti sa gandesti ACUM. Vreau sa obtin ceva peste 3 luni/doua saptamani/o zi sau azi, ACUM ma duc si obtin. Nu exista daca si parca. Iar "Ce se va intampla peste 3 ani" nu intereseaza pe nimeni."
Duca-se zilele meditative in care cautam sensul vietii si rostul nostru pe pamant. Continuand asa, murim fara sa le fi aflat. Pentru ca scopul vietii noastre nu e sa cautam scopul vietii noastre, ci sa o traim. Pur si simplu.
Ca oamenii astia geniali din clip.
joi, 15 ianuarie 2009
Fizica emotionala
Cand am implinit 18 ani am primit probabil cele mai frumoase doua cadouri din viata mea:
1. Un buchet de bujori de la baiatul de care eram indragostita pana in varful urechilor (adus acolo de bunele si nebunele mele prietene, carora li-l cerusem cadou - pe baiat:) N-au gasit o funda rosie suficient de mare sa mi-l ambaleze asa cum cerusem, asa ca i-au amplasat bujorii in mana.
2. O minge de ping-pong cu o felicitare atasata, de la un bun si drag coleg de liceu.
La vederea bujorilor am rosit, la citirea felicitarii mi-au dat lacrimile de emotie.
A trecut prea mult timp ca sa mai tin minte exact ce scria pe ea, desi mult timp dupa aceea am putut recita dintr-o suflare mesajul. In mare, mi se spunea ca atunci, la 18 ani, eram perfecta, sferica, precum mingiuca, roza si saltareata de bucurie si de atata energie pozitiva.
Am si acum mingea de ping-pong acasa, la loc de cinste, desi multi din cei ce imi pasesc pragul se mira la ce mi-o fi folosind. Acum un an sau doi, am gasit-o deformata, cu o gaura imensa in mijloc, care fura cam jumatate din forma ei initiala. Probabil tot cam atunci am patit si eu la fel. Numai ca, daca imi pot inchipui ce a patit mingiuca mea candva perfecta - vezi lectia despre ciocnirea plastica de la fizica -, nu prea am stat sa ma gandesc ce se intampla cu mine.
M-am plans zilele trecute bunului meu prieten ca mingea nu mai e rotunda, si am primit un raspuns nesperat de drag: " In sufletul tau, e."
Pentru ca deformarea pe care am suferit-o eu e elastica:)
1. Un buchet de bujori de la baiatul de care eram indragostita pana in varful urechilor (adus acolo de bunele si nebunele mele prietene, carora li-l cerusem cadou - pe baiat:) N-au gasit o funda rosie suficient de mare sa mi-l ambaleze asa cum cerusem, asa ca i-au amplasat bujorii in mana.
2. O minge de ping-pong cu o felicitare atasata, de la un bun si drag coleg de liceu.
La vederea bujorilor am rosit, la citirea felicitarii mi-au dat lacrimile de emotie.
A trecut prea mult timp ca sa mai tin minte exact ce scria pe ea, desi mult timp dupa aceea am putut recita dintr-o suflare mesajul. In mare, mi se spunea ca atunci, la 18 ani, eram perfecta, sferica, precum mingiuca, roza si saltareata de bucurie si de atata energie pozitiva.
Am si acum mingea de ping-pong acasa, la loc de cinste, desi multi din cei ce imi pasesc pragul se mira la ce mi-o fi folosind. Acum un an sau doi, am gasit-o deformata, cu o gaura imensa in mijloc, care fura cam jumatate din forma ei initiala. Probabil tot cam atunci am patit si eu la fel. Numai ca, daca imi pot inchipui ce a patit mingiuca mea candva perfecta - vezi lectia despre ciocnirea plastica de la fizica -, nu prea am stat sa ma gandesc ce se intampla cu mine.
M-am plans zilele trecute bunului meu prieten ca mingea nu mai e rotunda, si am primit un raspuns nesperat de drag: " In sufletul tau, e."
Pentru ca deformarea pe care am suferit-o eu e elastica:)
vineri, 9 ianuarie 2009
Behind the scenes - balet
Un articol binevenit in Q Magazine. Nu obisnuiesc sa citesc revista, dar de cand primesc periodic un newsletter dragut pe mailul de birou, mai arunc un ochi pe editoriale. Acum am observat ca acorda atentie baletului (oricum, mult mai mult ca alte reviste de la noi), deci cred ca a venit vremea mea sa ofer atentie sporita:)
joi, 8 ianuarie 2009
Un tramvai numit Speranta
Nu e chiar tramvai, probabil va fi avion, dar ideea e ca incepe sa incolteasca speranta ca poate, anul asta vad Parisul atat de ravnit in ultimul an, de cand am redescoperit franceza, am cunoscut Festivalul Filmului Francez, pe Carla Bruni, si tot ce inseamna le je-ne-sais-quoi francais...
Pe 26 ar trebui sa plec in Chantilly, foarte aproape de Paris. Spun "ar trebui" si nu "plec", pentru ca intotdeauna mi-e frica sa numar bobocii inaintea toamnei, mai ales cand bobocii aia sunt cu adevarat speciali:)
Am zis sa acompaniez pregatirile de calatorie cu muzica buna a lui Edith Piaf si am descoperit acest video (nici nu-mi puteam dori o imbinare mai buna intre muzica, imagini si sentiment).
La foule
Pe 26 ar trebui sa plec in Chantilly, foarte aproape de Paris. Spun "ar trebui" si nu "plec", pentru ca intotdeauna mi-e frica sa numar bobocii inaintea toamnei, mai ales cand bobocii aia sunt cu adevarat speciali:)
Am zis sa acompaniez pregatirile de calatorie cu muzica buna a lui Edith Piaf si am descoperit acest video (nici nu-mi puteam dori o imbinare mai buna intre muzica, imagini si sentiment).
La foule
miercuri, 7 ianuarie 2009
Pentru firme o zi, pentru persoanele fizice la Pastele Cailor
Am citit azi un material cat se poate de PR-istic in (culmea!) ZF, despre marele si noul serviciu lansat de Romtelecom pentru utilizatorii de Clicknet - persoane juridice. Se face ca Romtelecom repara problemele de conexiune in maxim 24 de ore. Asta, daca pe langa client Clicknet, te mai numesti si persoana juridica.
Subliniez persoana juridica, pentru ca in calitate de amarat de consumator domestic n-ai nicio sansa. Adica, una, sa te descurci singur.
Articolul mi-a trezit frustrarile acumulate chiar de Sarbatori, cand nu am avut acces la net vreme de o saptamana. Si tot vreme de o saptamana m-am conversat zilnic la telefon, pana la doua ore pe zi, cu fetele angajate pe 3 lei in cadrul call-centerului. N-am nimic cu fetele, cu unele pot sa spun ca am devenit chiar prietena, mai ales dupa ce am petrecut mai mult timp impreuna decat as petrece in mod normal cu unii tipi. Dar sa tastezi de n-shpe ori numarul, sa asculti muzicuta relaxanta (normal ca relaxanta, vor sa te calmeze pana iti preiau apelul), sa auzi prezentarea fetei, fetelor, multelor fete cu care am vorbit, apoi sa te prezinti - 0230-4***** - sa expui problema, sa ceri legatura cu departamentul tehnic, sa asculti o alta muzicuta (asta de-a dreptul iritanta) si apoi sa asculti frumos, dupa o asteptare de la 5 la 30 de minute (pe aceeasi melodie ingrozitoare) cum ti se inchide telefonul in nas... Multe ganduri bune catre Romtelecom si vorbe fix in spiritul Craciunului au fost la gura mea!
Acuma, revenind la starea Zen, incerc sa fiu rezonabila: erau Sarbatorile, probabil erau mai putini angajati gata sa preia apelurile (inlatur ipoteza ca ignorau apelurile in timp ce infundau cozonaci in gura), sigur au avut ceva defectiuni (in timp ce mi se facea legatura am tot auzit comentarii nervoase intre colegi referitoare la un deranjament general), primeau multe apeluri, deci liniile erau ocupate.
Dar, sa nu poti lua legatura 7 zile cu un om de pe tehnic, sa suni prin vecini, sa formatezi calculatorul, sa reinstalezi modemul, sa intorci cablurile cu susu-n jos si sa inveti pe de rost manualul de utilizare - asta in lipsa asistentei tehnice la domiciliu... ei bine, asta m-a determinat sa iau o decizie crunta: intoarcerea la RDS. Si nu eram nici mare fan de-al lor. Traiasca retelele de cartier; acolo ai un numar de mobil direct catre proprietarul retelei, suni, raspunde, vine, repara. Totul in mai putin de 6 ore si la tarife de obicei mai mici.
Ce 24 de ore? Cand in atata timp nu sunt capabili nici sa raspunda la telefon?
Mesaj pentru Romtelecom: Daca servicii bune n-aveti, macar schimbati melodia de asteptare a legaturii cu departamentul tehnic!
Subliniez persoana juridica, pentru ca in calitate de amarat de consumator domestic n-ai nicio sansa. Adica, una, sa te descurci singur.
Articolul mi-a trezit frustrarile acumulate chiar de Sarbatori, cand nu am avut acces la net vreme de o saptamana. Si tot vreme de o saptamana m-am conversat zilnic la telefon, pana la doua ore pe zi, cu fetele angajate pe 3 lei in cadrul call-centerului. N-am nimic cu fetele, cu unele pot sa spun ca am devenit chiar prietena, mai ales dupa ce am petrecut mai mult timp impreuna decat as petrece in mod normal cu unii tipi. Dar sa tastezi de n-shpe ori numarul, sa asculti muzicuta relaxanta (normal ca relaxanta, vor sa te calmeze pana iti preiau apelul), sa auzi prezentarea fetei, fetelor, multelor fete cu care am vorbit, apoi sa te prezinti - 0230-4***** - sa expui problema, sa ceri legatura cu departamentul tehnic, sa asculti o alta muzicuta (asta de-a dreptul iritanta) si apoi sa asculti frumos, dupa o asteptare de la 5 la 30 de minute (pe aceeasi melodie ingrozitoare) cum ti se inchide telefonul in nas... Multe ganduri bune catre Romtelecom si vorbe fix in spiritul Craciunului au fost la gura mea!
Acuma, revenind la starea Zen, incerc sa fiu rezonabila: erau Sarbatorile, probabil erau mai putini angajati gata sa preia apelurile (inlatur ipoteza ca ignorau apelurile in timp ce infundau cozonaci in gura), sigur au avut ceva defectiuni (in timp ce mi se facea legatura am tot auzit comentarii nervoase intre colegi referitoare la un deranjament general), primeau multe apeluri, deci liniile erau ocupate.
Dar, sa nu poti lua legatura 7 zile cu un om de pe tehnic, sa suni prin vecini, sa formatezi calculatorul, sa reinstalezi modemul, sa intorci cablurile cu susu-n jos si sa inveti pe de rost manualul de utilizare - asta in lipsa asistentei tehnice la domiciliu... ei bine, asta m-a determinat sa iau o decizie crunta: intoarcerea la RDS. Si nu eram nici mare fan de-al lor. Traiasca retelele de cartier; acolo ai un numar de mobil direct catre proprietarul retelei, suni, raspunde, vine, repara. Totul in mai putin de 6 ore si la tarife de obicei mai mici.
Ce 24 de ore? Cand in atata timp nu sunt capabili nici sa raspunda la telefon?
Mesaj pentru Romtelecom: Daca servicii bune n-aveti, macar schimbati melodia de asteptare a legaturii cu departamentul tehnic!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
