Ultima saptamana

Mi-am inceput cu constiinciozitate, inca inainte de startul programului oficial, ultima saptamana de presa. Hip-hip-hurray!! Sau poate un Doamne ajuta! mare, spus cu gestul nervos al buzei muscate. Cert este ca vineri voi incheia glorios viata de jurnalist, care m-a facut sa ma dau jos din pat in fiecare dimineata (sau pranz, dupa posibilitati si pofta de somn) din ultimii 3 ani.
Nu stiu care ar fi lucrul pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare cel mai mult si cel mai mult... Cred ca experienta in sine - Multumesc, Fini, ca te-ai decis sa ma angajezi:)
Colegii... acum prieteni
Orele ne(mai)numarate de tigara, din curtea interioara, din spatele cladirii, din vremea buna a povestilor de succes, din Target.
Faptul ca, macar pentru o ora-doua, am putut privi in ochi si incerca sa descos oameni mari. Lucrul asta m-a desteptat cel mai mult. Unii mi-au devenit prieteni. Altii au coborat teribil in ochii mei. Altii m-au ridicat pe mine. Iar cei mai rari, mi-au trezit respect adanc.
Sedintele de sumar de pe terasa Carului cu bere, lungi, foarte lungi, ca deh! aveam multe de discutat si de despicat in patru.. pe langa subiectele in sine:)
Intro-ul la BM, marcat cu multe petreceri, cadouri, mancare si vin la carafa.
Cativa oameni pe care i-am cunoscut, i-am apreciat, i-am privit cu ochi mari si sfiosi de undeva de la distanta, fara sa indraznesc sa ma apropii prea mult. Sunt putini cei care imi trezesc asemenea sentiment, si care ma fac sa vreau (fara prea multa incredere ca am sa si izbutesc) sa fiu si eu asa. Ei m-au tinut in presa atat cat am stat. Fara ei, as fi plecat mult mai devreme.