Ultima saptamana

Mi-am inceput cu constiinciozitate, inca inainte de startul programului oficial, ultima saptamana de presa. Hip-hip-hurray!! Sau poate un Doamne ajuta! mare, spus cu gestul nervos al buzei muscate. Cert este ca vineri voi incheia glorios viata de jurnalist, care m-a facut sa ma dau jos din pat in fiecare dimineata (sau pranz, dupa posibilitati si pofta de somn) din ultimii 3 ani.
Nu stiu care ar fi lucrul pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare cel mai mult si cel mai mult... Cred ca experienta in sine - Multumesc, Fini, ca te-ai decis sa ma angajezi:)
Colegii... acum prieteni
Orele ne(mai)numarate de tigara, din curtea interioara, din spatele cladirii, din vremea buna a povestilor de succes, din Target.
Faptul ca, macar pentru o ora-doua, am putut privi in ochi si incerca sa descos oameni mari. Lucrul asta m-a desteptat cel mai mult. Unii mi-au devenit prieteni. Altii au coborat teribil in ochii mei. Altii m-au ridicat pe mine. Iar cei mai rari, mi-au trezit respect adanc.
Sedintele de sumar de pe terasa Carului cu bere, lungi, foarte lungi, ca deh! aveam multe de discutat si de despicat in patru.. pe langa subiectele in sine:)
Intro-ul la BM, marcat cu multe petreceri, cadouri, mancare si vin la carafa.
Cativa oameni pe care i-am cunoscut, i-am apreciat, i-am privit cu ochi mari si sfiosi de undeva de la distanta, fara sa indraznesc sa ma apropii prea mult. Sunt putini cei care imi trezesc asemenea sentiment, si care ma fac sa vreau (fara prea multa incredere ca am sa si izbutesc) sa fiu si eu asa. Ei m-au tinut in presa atat cat am stat. Fara ei, as fi plecat mult mai devreme.

Greva literelor

Dap.. cum era vorba aia cu cizmarul care n-are cizme?.. Cand nu vezi padurea de copaci si asa mai departe? Cam asa sunt eu in ultima vreme, de cand am intrat direct cu capul in doua interviuri si doua materiale pe zi, care trust me (si nu pe sefii mei), dureaza mai mult, muuuult mai mult de 10 minute fiecare.. atat de mult incat degetele mele au facut bataturi, palmele carcei si creierul meu refuza, dar refuza cu incapatanare sa mai proceseze cuvinte. In ultima vreme, parintii, rudele, prietenii si chiar colegii de birou, m-au dat disparuta. Ma numesc straina si asta pentru ca, well, asa se cheama un om pe care nu il vezi/auzi vreme indelungata. Dar partea cea mai trista e ca sunt un jurnalist care nu citeste presa, pentru ca singurul moment disponibil pentru asa ceva ar fi cafeaua de dimineata sau dusul de seara. Si, zica lumea ce-o vrea, daca o stire mai pot digera in tandem cu cafeaua, la dus nu renunt!
Greva literelor e din pacate, un mare bluff, pentru ca maine dimineata o iau de la zero, cu foaia alba in fata si miile de semne inghesuite la coada, asteptand sa fie scrise..