...un weekend muzical, ca al meu:)
sâmbătă, 29 noiembrie 2008
miercuri, 26 noiembrie 2008
Remember?
Mi s-a facut dor de dans. Iar melodia asta mi-aduce aminte de unul din dansurile preferate. Enjoy:)
marți, 25 noiembrie 2008
Filantrop online
Ca sa dau un sens cumparaturilor deseori irationale si de cele mai multe ori desfasurate pe net (inclusiv ale prietenelor mele) am decis sa prezint aici un proiect tare dragut care mi-a fost adus la cunostinta astazi, printr-un email de la agentia care se ocupa - pro bono - de comunicarea lui.
E vorba de un magazin online, cu de toate de la haine, cosmetice, filme, muzica, jucarii, carti - foarte faine de altfel - care doneaza un procent din fiecare articol cumparat unei cauze nobile. Partea cea mai buna nu e neaparat ca iti cumperi produsele de care ai nevoie si concomitent faci un gest frumos, partea cea mai buna e ca ai libertatea de a alege locul in care ajunge donatia. Andreea Marin s-a alaturat si ea echipei de tineri voluntari, iar altii sunt oricand bineveniti.
Daca tot suntem o natie de consumatori si, mai nou, e "cool" sa cumperi online, nu strica sa redirectionam din cand in cand profiturile din conturile corporatiilor catre actiuni sociale, de mediu, pentru educatie sau cultura. Eu am vazut deja o carte pe care o cautam de mult si am de gand sa o dedic sanatatii.
Mai multe info: CharityGift.ro
E vorba de un magazin online, cu de toate de la haine, cosmetice, filme, muzica, jucarii, carti - foarte faine de altfel - care doneaza un procent din fiecare articol cumparat unei cauze nobile. Partea cea mai buna nu e neaparat ca iti cumperi produsele de care ai nevoie si concomitent faci un gest frumos, partea cea mai buna e ca ai libertatea de a alege locul in care ajunge donatia. Andreea Marin s-a alaturat si ea echipei de tineri voluntari, iar altii sunt oricand bineveniti.
Daca tot suntem o natie de consumatori si, mai nou, e "cool" sa cumperi online, nu strica sa redirectionam din cand in cand profiturile din conturile corporatiilor catre actiuni sociale, de mediu, pentru educatie sau cultura. Eu am vazut deja o carte pe care o cautam de mult si am de gand sa o dedic sanatatii.
Mai multe info: CharityGift.ro
joi, 20 noiembrie 2008
De ce nu?
Aseara scriam un editorial in care ma razvrateam impotriva ideii de criza imobiliara, pe care personal o consider mai mult o criza a speculatorlor imobiliari.
Spuneam acolo ca, atata timp cat Romania n-are nici pe departe necesarul de constructii publice asigurat, constructorii de la noi n-ar trebui sa ramana fara munca, ci, pe banii mult adulati de la UE, sa inceapa sa dezvolte fata Romaniei. Ar trebui.
Azi ma razvratesc pe blog, in lipsa unui alt editorial, impotriva ideii de criza in general. Se spune ca in vremuri grele cei puternici vor deveni si mai puternici, iar ceea ce unii pierd, altii castiga. Sigur, suntem confruntati zilnic cu stiri despre concedieri, reduceri de costuri, inchideri de fabrici, scaderi de profituri. Dar la urma urmei, ce ne intereseaza pe noi de fapt, daca nu ceea ce ne afecteaza direct? Iar daca nu putem gestiona lucrurile care ne afecteaza direct, atunci pardon, cine sa o faca?
Nu e o vorba goala cea cu luatul vietii in propriile maini, sau mult-scandatul slogan "Tu faci viitorul". Poate prea tarziu pentru unii dintre noi, dar in momentul in care TU esti un om competent, cu idei, energie de munca si viziune, cand te cunosti suficient de bine incat sa iti stii lungul nasului, cand esti suficient de constient de conditia ta, atunci nu e nevoie sa vina criza peste tine ca sa iti pui intrebari in legatura cu viitorul tau.
Scriu de pe pozitia unui om care nu stie daca maine va mai ocupa aceeasi pozitie. Dar nu-mi fac griji. Stiu ca am ales sa raman in aceasta incertitudine din motive independente de ratiunile financiare, logice. Si stiu ca atunci cand -si daca- incertitudinea se va transforma in certitudine (desi poate acum nu vreau), nu voi fi surprinsa, nu ma voi vaicari, ci voi cauta o solutie. Iar ca sa nu aplic principiul lupului predicator, voi avea grija sa caut solutia intr-o baza de date, documentata si completata din timp.
Si inca un lucru, vorbeam zilele trecute cu un bancher grec, stabilit in Romania de vreo zece ani. Omul a insistat foarte mult pe ideea ca romanii nu trebuie sa astepte ca altii sa vina in tara sa investeasca si sa urce economia, ca atitudinea pasiva duce la uimire in momentul in care vremurile grele vin asupra noastra. Normal, spun si eu. Criza e pentru cei care asista si lasa pe altii sa le gestioneze existenta.
Pentru restul, bancherul are o propunere: De ce nu? De ce sa nu mearga romanii sa faca afaceri afara? De ce sa nu vina romanii cu investitii greenfield sau achizitii peste granite? De ce sa nu faca romanii hoteluri, mall-uri, locuinte, birouri, fabrici si banci in Europa de Vest, sau chiar America?
Si zic si eu, de ce nu?
Cine spune ca nu putem? Singura diferenta intre ei si noi, la urma urmei, e ca ei au crescut de mici cu ideea ca sunt cei mai tari. Iar cei mai tari trebuie sa actioneze ca atare. Noi, pe de alta parte, am tot asteptat. Problema e, pana cand sa tot asteptam, ca Natafleata, sa cada para?
Spuneam acolo ca, atata timp cat Romania n-are nici pe departe necesarul de constructii publice asigurat, constructorii de la noi n-ar trebui sa ramana fara munca, ci, pe banii mult adulati de la UE, sa inceapa sa dezvolte fata Romaniei. Ar trebui.
Azi ma razvratesc pe blog, in lipsa unui alt editorial, impotriva ideii de criza in general. Se spune ca in vremuri grele cei puternici vor deveni si mai puternici, iar ceea ce unii pierd, altii castiga. Sigur, suntem confruntati zilnic cu stiri despre concedieri, reduceri de costuri, inchideri de fabrici, scaderi de profituri. Dar la urma urmei, ce ne intereseaza pe noi de fapt, daca nu ceea ce ne afecteaza direct? Iar daca nu putem gestiona lucrurile care ne afecteaza direct, atunci pardon, cine sa o faca?
Nu e o vorba goala cea cu luatul vietii in propriile maini, sau mult-scandatul slogan "Tu faci viitorul". Poate prea tarziu pentru unii dintre noi, dar in momentul in care TU esti un om competent, cu idei, energie de munca si viziune, cand te cunosti suficient de bine incat sa iti stii lungul nasului, cand esti suficient de constient de conditia ta, atunci nu e nevoie sa vina criza peste tine ca sa iti pui intrebari in legatura cu viitorul tau.
Scriu de pe pozitia unui om care nu stie daca maine va mai ocupa aceeasi pozitie. Dar nu-mi fac griji. Stiu ca am ales sa raman in aceasta incertitudine din motive independente de ratiunile financiare, logice. Si stiu ca atunci cand -si daca- incertitudinea se va transforma in certitudine (desi poate acum nu vreau), nu voi fi surprinsa, nu ma voi vaicari, ci voi cauta o solutie. Iar ca sa nu aplic principiul lupului predicator, voi avea grija sa caut solutia intr-o baza de date, documentata si completata din timp.
Si inca un lucru, vorbeam zilele trecute cu un bancher grec, stabilit in Romania de vreo zece ani. Omul a insistat foarte mult pe ideea ca romanii nu trebuie sa astepte ca altii sa vina in tara sa investeasca si sa urce economia, ca atitudinea pasiva duce la uimire in momentul in care vremurile grele vin asupra noastra. Normal, spun si eu. Criza e pentru cei care asista si lasa pe altii sa le gestioneze existenta.
Pentru restul, bancherul are o propunere: De ce nu? De ce sa nu mearga romanii sa faca afaceri afara? De ce sa nu vina romanii cu investitii greenfield sau achizitii peste granite? De ce sa nu faca romanii hoteluri, mall-uri, locuinte, birouri, fabrici si banci in Europa de Vest, sau chiar America?
Si zic si eu, de ce nu?
Cine spune ca nu putem? Singura diferenta intre ei si noi, la urma urmei, e ca ei au crescut de mici cu ideea ca sunt cei mai tari. Iar cei mai tari trebuie sa actioneze ca atare. Noi, pe de alta parte, am tot asteptat. Problema e, pana cand sa tot asteptam, ca Natafleata, sa cada para?
miercuri, 19 noiembrie 2008
Pierdut blogger
Il declar gol.
Stiu, o parafrazez pe Mihaela Radulescu, dar vreau sa motivez absenta de cinci zile de pe blog. Ei bine, motivul a fost dragostea de neam si patrie (aka calatoria de trei zile la Suceava pentru a-mi vizita familia), dar si dragostea de job si Target (aka aceeasi calatorie de trei zile, din care doua le-am petrecut luand interviuri si strangand informatii pentru un viitor material). La care se adauga ultimele doua zile, petrecute cu capu-n monitor si creierul pe pereti, in chinurile conceperii a trei materiale ce trebuiau date.. acum jumatate de ora.
Si pentru ca bloggerul e gol de alte subiecte de discutie (mai ales dupa ce si-a stors ultimii neuroni ca sa scorneasca o idee de editorial), iaca postul "din obligatie", scris pe usa catre mult somn si voie-buna.
Stiu, o parafrazez pe Mihaela Radulescu, dar vreau sa motivez absenta de cinci zile de pe blog. Ei bine, motivul a fost dragostea de neam si patrie (aka calatoria de trei zile la Suceava pentru a-mi vizita familia), dar si dragostea de job si Target (aka aceeasi calatorie de trei zile, din care doua le-am petrecut luand interviuri si strangand informatii pentru un viitor material). La care se adauga ultimele doua zile, petrecute cu capu-n monitor si creierul pe pereti, in chinurile conceperii a trei materiale ce trebuiau date.. acum jumatate de ora.
Si pentru ca bloggerul e gol de alte subiecte de discutie (mai ales dupa ce si-a stors ultimii neuroni ca sa scorneasca o idee de editorial), iaca postul "din obligatie", scris pe usa catre mult somn si voie-buna.
vineri, 14 noiembrie 2008
La multi ani, dar multa minte!
A fost 13 noiembrie. Ziua in care am facut doi ani de PubliMedia. Sau PLM, cum imi mai place mie sa prescurtez, in spiritu-i persistent.
Si cum puteam eu sa sarbatoresc mai bine ziua aceasta, daca nu printr-un cover de 30.000 de semne scris pana am simtit ca imi pica degetele, adica la 2 noaptea? Acum e 2.30, am ajuns acasa, iar maine la 7 sunt in picioare, ca plec in delegatie, in cautarea unui alt cover-story.
Daca nu as fi extrem de enervata de atitudinea unei colege suferinde de sindromul C PLM!?!!, mult mai grav, acum as dormi. In schimb, scriu postul asta si imi dau seama cat de fraiera trebuie sa fiu de ma indragostesc mereu si iremediabil de PLM-uri.
Si cum puteam eu sa sarbatoresc mai bine ziua aceasta, daca nu printr-un cover de 30.000 de semne scris pana am simtit ca imi pica degetele, adica la 2 noaptea? Acum e 2.30, am ajuns acasa, iar maine la 7 sunt in picioare, ca plec in delegatie, in cautarea unui alt cover-story.
Daca nu as fi extrem de enervata de atitudinea unei colege suferinde de sindromul C PLM!?!!, mult mai grav, acum as dormi. In schimb, scriu postul asta si imi dau seama cat de fraiera trebuie sa fiu de ma indragostesc mereu si iremediabil de PLM-uri.
joi, 13 noiembrie 2008
Romania posibila
Sau "Specula-Connecting people".
M-am mutat in urma cu 10 zile intr-un apartament nou, dintr-un cartier nou, cu linie de metrou noua, cu alte cuvinte, undeva inspre marginea Bucurestiului. Prima data cand am iesit pe balcon, m-am bucurat de vederea din fata ochilor: o straduta mica-mica, ingusta, cu copaci inalti pe o margine si blocul meu de 7 etaje pe cealalta margine. Dincolo de copaci, o intindere destul de mare de case vechi, tipic Bucurestiului interbelic, cochete, placute ochiului.
In ziua doi, ma trezesc la cantecul "suav" al picamerelor si al excavatoarelor. In zilele trei-patru-cinci, cat nici n-am avut timp bine sa despachetez, o groapa mare, menita parca unei piscine olimpice sau, mai bine, fundatiei unei noi cladiri, a luat, nerabdatoare, nastere sub balconul meu, fix la marginea stradutei de un metru jumate latime.
Plec un weekend de acasa, si ma intorc la o fundatie in toata regula, beton-armat, pe care lucreaza de zor 15 muncitori. I-am numarat, caci in zilele noastre, nu ti-e dat sa vezi foarte des atatia muncitori trebaluind cu atata spor la o constructie.
Gandesc imediat ca mai sunt si romani dedicati, opusi modelului Dorel de la Unirea, unii care nu au timp sa bea, sa se joace si sa se lege de fetele de pe strada cu fiecare ocazie.
Surpriza!
Ziua zece. Ma trezesc la sunetul insistent al soneriei, ca sa vad, in spatele vizorului, o doamna usor agitata cu o foaie de hartie in mana. Deschid usa intrigata si vadit deranjata de ora matinala, si simt cum ma luminez. Doamna ma roaga grabit sa semnez o petitie, "bloc P+4", construit fara autorizatie, peste trotuar.. Nu mai stiu ce mai zice. In mintea mea, muncitorii nu mai lucreaza cu dedicare, ci cu frica - trebuie sa termine lucrarea rapid, ca, pana se prinde lumea de lipsa autorizatiei, sa fie prea tarziu si oarecum inutil sa o mai anuleze. Mai mult ca sigur lucreaza la negru, si atunci sunt direct motivati sa "isi faca treaba".
Ii raspund mecanic vecinei cu petitia ca nu sunt proprietara apartamentului si daca vrea, pot vorbi cu ea sa semneze. "Nu, nu e timp, azi trebuie sa semnam, deja il ridica."
Inchid usa, ma duc in balcon, la straduta mea devenita groapa, devenita fundatie, acum aproape parter de bloc.. Numar; 15 muncitori, unul sudeaza, doi calculeaza, doi sapa de zor la o groapa in mijlocul betonului (&%#$%??), si tot asa, ditai forfota, cum nu vom vedea niciodata pe autostrada, inca virtuala, a Transilvaniei, platita in avans prea scump si in urma cu mult prea multi ani.
Am mai vazut o singura data o constructie ridicata intr-un timp atat de scurt - McDonald's-ul din Suceava. Atunci, copilul crescut in Romania de tranzitie s-a mirat ca o cladire se poate ridica asa de repede, dar adultii din jur i-au explicat ca se intampla asa pentru ca e o proprietate privata si constructorii nu-si iau banii daca nu isi respecta dead-line-ul.
Nu cum se intampla in cazul autostrazilor, proprietate publica, unde constructorii au un asemenea contract, incat iau mai multi bani daca intarzie lucrarile.
Ei, si ce? Imi zic in final. 15 oameni fara posibilitati fac un ban cu care sa-si hraneasca familia (si nu setea, sper), si eu o sa ma hranesc zi de zi de acum incolo cu un sandvis de blocuri cu umplutura de copaci, caci la cat de ingusta e strada si daca speculatorul ambitios de vizavi "vede oportunitatea" unui bloc P+6, voi putea in curand sa trec prin copac direct in balconul de peste drum.
M-am mutat in urma cu 10 zile intr-un apartament nou, dintr-un cartier nou, cu linie de metrou noua, cu alte cuvinte, undeva inspre marginea Bucurestiului. Prima data cand am iesit pe balcon, m-am bucurat de vederea din fata ochilor: o straduta mica-mica, ingusta, cu copaci inalti pe o margine si blocul meu de 7 etaje pe cealalta margine. Dincolo de copaci, o intindere destul de mare de case vechi, tipic Bucurestiului interbelic, cochete, placute ochiului.
In ziua doi, ma trezesc la cantecul "suav" al picamerelor si al excavatoarelor. In zilele trei-patru-cinci, cat nici n-am avut timp bine sa despachetez, o groapa mare, menita parca unei piscine olimpice sau, mai bine, fundatiei unei noi cladiri, a luat, nerabdatoare, nastere sub balconul meu, fix la marginea stradutei de un metru jumate latime.
Plec un weekend de acasa, si ma intorc la o fundatie in toata regula, beton-armat, pe care lucreaza de zor 15 muncitori. I-am numarat, caci in zilele noastre, nu ti-e dat sa vezi foarte des atatia muncitori trebaluind cu atata spor la o constructie.
Gandesc imediat ca mai sunt si romani dedicati, opusi modelului Dorel de la Unirea, unii care nu au timp sa bea, sa se joace si sa se lege de fetele de pe strada cu fiecare ocazie.
Surpriza!
Ziua zece. Ma trezesc la sunetul insistent al soneriei, ca sa vad, in spatele vizorului, o doamna usor agitata cu o foaie de hartie in mana. Deschid usa intrigata si vadit deranjata de ora matinala, si simt cum ma luminez. Doamna ma roaga grabit sa semnez o petitie, "bloc P+4", construit fara autorizatie, peste trotuar.. Nu mai stiu ce mai zice. In mintea mea, muncitorii nu mai lucreaza cu dedicare, ci cu frica - trebuie sa termine lucrarea rapid, ca, pana se prinde lumea de lipsa autorizatiei, sa fie prea tarziu si oarecum inutil sa o mai anuleze. Mai mult ca sigur lucreaza la negru, si atunci sunt direct motivati sa "isi faca treaba".
Ii raspund mecanic vecinei cu petitia ca nu sunt proprietara apartamentului si daca vrea, pot vorbi cu ea sa semneze. "Nu, nu e timp, azi trebuie sa semnam, deja il ridica."
Inchid usa, ma duc in balcon, la straduta mea devenita groapa, devenita fundatie, acum aproape parter de bloc.. Numar; 15 muncitori, unul sudeaza, doi calculeaza, doi sapa de zor la o groapa in mijlocul betonului (&%#$%??), si tot asa, ditai forfota, cum nu vom vedea niciodata pe autostrada, inca virtuala, a Transilvaniei, platita in avans prea scump si in urma cu mult prea multi ani.
Am mai vazut o singura data o constructie ridicata intr-un timp atat de scurt - McDonald's-ul din Suceava. Atunci, copilul crescut in Romania de tranzitie s-a mirat ca o cladire se poate ridica asa de repede, dar adultii din jur i-au explicat ca se intampla asa pentru ca e o proprietate privata si constructorii nu-si iau banii daca nu isi respecta dead-line-ul.
Nu cum se intampla in cazul autostrazilor, proprietate publica, unde constructorii au un asemenea contract, incat iau mai multi bani daca intarzie lucrarile.
Ei, si ce? Imi zic in final. 15 oameni fara posibilitati fac un ban cu care sa-si hraneasca familia (si nu setea, sper), si eu o sa ma hranesc zi de zi de acum incolo cu un sandvis de blocuri cu umplutura de copaci, caci la cat de ingusta e strada si daca speculatorul ambitios de vizavi "vede oportunitatea" unui bloc P+6, voi putea in curand sa trec prin copac direct in balconul de peste drum.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
