Mic studiu antropologic - claxonarii

De cateva zile bune ma confrunt cu o situatie extraordinar de iritanta. Pur romaneasca, de altfel, chiar atat de impamantenita in cultura populara incat a ajuns sa fie trecuta repede cu vederea, asemenea unui gest firesc.
Inainte de toate, descriu contextul: Sediul firmei in care m-am angajat de curand este o fabrica (foarte occidentala ca arhitectura, design si tehnologie), pozitionata -cum altfel? - intr-o zona periferica a orasului, alaturi de alte depozite, magazine tip cash&carry, etc. Si cu foarte putine case! Un fel de centura a Sucevei, daca vreti.
Zilnic, iau mijloacele de transport in comun pana la si de la fabrica. Bineinteles, acestea opresc in statii, situate la o distanta de maxim 5 minute fata de intrarea in incinta fabricii. La mine la birou, tinuta este business-casual, iar tocurile sunt, cel putin pentru cei 1,5 m ai mei, o necesitate.
Strada pe care trebuie sa ma deplasez pe respectivele tocuri, zilnic, pret de 5 minute, nu are, evident, trotuare. Mai mult, este arhicirculata de masini, camioane, tiruri, autobuze, dubite de tot felul. Asa ca, de doua ori pe zi, sunt nevoita sa imi exersez mersul balansat si echilibrul pe tocuri in cele mai vajnice conditii.

Asta nu ar fi asa o problema daca in cele maxim 5 minute de mers nu ar trebui sa suport in jur de 10-15 claxoane (si nu de atentionare). Cele mai multe dintre ele se succed insistent, claxon dupa claxon, din momentul in care primul curajos si-a exprimat entuziasmul melodic si pana intru eu in raza fabricii. S-ar zice ca 5 minute de mers pe jos e putin..
La inceput m-am enervat, dar am reactionat in spiritul bunului-simt cu care s-a obisnuit jumatate din populatia tarii si am ignorat cu demnitate gestul. Apoi m-am enervat, dar am reusit sa ma abtin de la riposte verbale. Pe urma, m-am enervat atat de tare, incat a trebuit sa imi repet de cateva ori in cap promisiunile fierbinti ca nu ma voi cobori niciodata la nivelul unor asemenea comportamente. Ultima data, am intrat pe poarta fabricii atat de iritata, incat eram gata sa intru direct in biroul sefului pentru a-mi revendica dreptul la o masina de serviciu (inca nejustificata acum de atributiile de serviciu).
In final, insa, m-am multumit sa imi canalizez energia negativa astfel acumulata si am inceput sa incropesc studii psihologice si comportamentale ale partenerilor mei de trafic. Cercetarea s-a desfasurat pe parcursul a 15 zile si pe un esantion de aproximativ 500 subiecti.

Concluziile...
1. Claxonarii sunt persoane de sex masculin, uneori insotite de reprezentante ale sexului opus (ca de frumos nu e cazul aici), care par sa ingaduie si sa se bucure de manifestarea sonora a tovarasului de vehicul.
2. Abilitatile claxonariale cresc direct proportional cu dimensiunea autovehiculului. Prin abilitati claxonariale intelegem: viteza de reactie, intensitatea semnalului, durata si creativitatea expunerii (ocazional, semnalele sonore sunt insotite de limbaj verbal si nonverbal consistent).
3. Aceleasi abilitati sunt in stransa legatura cu starea caroseriei si varsta masinii: Prin acest mod inedit de exprimare, subiectii cu cele mai darapanate masini resimt aparent bucuria enorma de a arata lumii ca exista.
3. Nivelul de educatie, cultura si statutul social al manifestantilor sunt invers proportionale cu abilitatile claxonariale. Indici relevanti in acest sens pot fi dimensiunea vehiculului condus, starea si varsta caroseriei.
4. Frecventa si calitatea expunerii sonore cresc direct proportional cu inaltimea tocurilor. (in acest sens, am realizat si un mic experiment, iar sandalele romane au beneficiat de silentio stampa in randul subiectilor).
5. Spiritul de turma este un atribut specific acestei categorii de subiecti. De obicei, semnalul este dat de un lider claxonagiu si este urmat cu religiozitate, aproape instantaneu, de toti urmasii sai.

Ca studiu de caz, intamplarea de aseara:
Asteptam in statie autobuzul. Care, vorba lui Cosbuc, nu mai vine. Agenda sub brat, pantalonii la dunga intinsi regulamentar pe toata lungimea piciorului, bluza inchisa pana in gat, fata de corporatist trecut prin lunga zi de munca. Si totusi..
Fix in dreptul meu opreste o masina break, de culoare (candva) rosie, cu aer conditionat de viteza vantului prin geamurile deschise sau prin fisurile portierei. Camesa in patratele, si ele candva rosii, dinti candva albi (pe alocuri, candva existenti).
Pozitia corpului: mana stanga pe volan, barbateste, restul organismului intins la maxim peste scaunul liber din dreapta. (Rings any bell?) Personajul nostru intreaba ceva. N-aud. Repeta. Iar n-aud.
Vad in ochii omului contorsionat din fata mea ruga insistenta de a-l ajuta cu informatii, asa ca mai intreb odata. Si aud.
"-Stiti unde gasesc fetite pe aici?"
Deci da. Il trimit la plimbare, ii plang soarta trista, dar parca nici de a mea nu ma prea bucur. Pana revin in Bucuresti, sau pana se indura seful sa imi dea masina, n-am de ales. Ca unic reprezentant al sexului (atentie) frumos, de pe centura asta ultracirculata, voi fi, vrand-nevrand, o fetita. Mai departe de atat nu merge nivelul de comprehensiune a claxonarilor vizavi de notiunea de femeie.