Reteta pentru mare low-cost

Se face cam asa: te urci in autocarul de Constanta seara, dupa programul de lucru, iei cu tine 2 milioane, un izopren, un cort, cateva haine, conserve si tigari, te dai jos la Mangalia pe la 11 noaptea, daca pleci cu ultimul autocar, apoi te cuplezi cu inca 3 vamaioti la un taxi care costa 300 de mii pana-n Vama, te dai jos, te duci pe plaja si acolo gasesti o gramada de terasa la care poti sta pana dimineata. A doua zi intinzi cortul si te culci sau te duci pana-n 2 Mai, unde gasesti camere de inchiriat cu 300 de mii.
Pe cuvant de vamaioata experimentata! Nu vorbesc despre mine, bineinteles:) Ci despre o tipa tare interesanta pe care am cunoscut-o recent, care 4 zile din 7 e jurnalist la unul dintre cele mai apreciate cotidiane de pe la noi, iar de joi/vineri noaptea incolo e barmanita in pub-ul unor prieteni din Vama. La vita bella:)

Din categoria lucrurilor mici, care aduc bucurii mari

Petrec un weekend minunat, nu cu fetele la mare, nu cu baietii la bere, ci cu mama. Si nu e nimic care sa ma fi bucurat mai tare weekendul asta, decat expresia mamei mele care redescopera Bucurestiul dupa ani buni in care nu l-a mai vizitat, ori ma redescopera pe mine, in habitat natural, la cativa ani dupa ce mi-am luat zborul de acasa.
Am iesit ca fetele la promenada, am vizitat multe parcuri, i-am facut cunostinta cu centrul vechi dupa ce tot restul orasului s-a modernizat si am simtit din plin acel joie de vivre autentic. Impreuna.
Si tot impreuna, mi-am re-confrimat ca Bucurestiul e un loc frumos, pe care toate imperfectiunile nu-l fac decat si mai fascinant. European, balcanic si cosmopolit in acelasi timp.
Poate ca nu e locul cel mai bun in care sa fii gospodina sau macar odihnita, dar e un loc cu suficiente resurse de bucurat sufletul. De-abia astept ziua de maine - etapa a doua a programului turistic va fi dedicata in totalitate chefului de moment.

Spirit de vacanta

Niste baieti foarte simpatici si foarte nebuni; merita vazuti pe viu.

Ce-am invatat azi?

In clasa a noua, am primit una dintre cele mai bune lectii de viata - pe care si acum o aplic - de la proful de mate. (bine, prima-prima lectie a constat intr-o schema desenata pe tabla, cu iepurasi si morcovi, pentru a ne da o viziune de ansamblu a conceptului de numar; dar asta-i alta poveste..)

Inainte sa zic despre lectie insa, trebuie sa spun: proful meu de mate din liceu este un om deosebit. Desi a depasit de mult timp varsta de 70 de ani, a fost si va ramane un rebel si un om cu continut si personalitate atat de bine conturate si atat de sanatoase, incat niciun sistem - fie el comunist, fie el capitalist - nu au reusit sa il schimbe sau sa il constranga in vreun fel. Gheorghe Marchitan e omul care a dat olimpici internationali pe banda rulanta si care i-a adus "Stefan"-ului o mare parte din renumele de pe urma caruia mai primeste si astazi lauri. Cu toate acestea, omul acesta nu a verificat niciodata vreo tema, nu a tiranizat elevi cu extemporale ad-hoc, ci, mai degraba, si-a privit elevii ca parteneri de discutie si de impartit satisfactia rezolvarii unei probleme dificile de matematica. Mai mult, un numar semnificativ dintre orele de matematica le-a petrecut construind nu algoritmi si desene geometrice, ci caractere si directii in viata.

Revenind, intr-una dintre zilele acelea, in care noi mancam cirese pe sub banci si pictam michimausi peste ecuatii si integrale, Marchitan s-a suparat pe neseriozitatea noastra si ne-a spus asa:
"Mai, voi in viata asta trebuie sa invatati. Si nu ma refer neaparat la matematica sau ce va mai invata pe voi la scoala. Ca mai cititi o pagina dintr-o carte, ca mai invatati un cuvant nou in limba engleza, ca mai descoperiti o functie noua pe calculator, important e sa nu treaca nicio zi fara sa invatati macar un lucru nou."

Acela a fost momentul in care m-am oprit din desenat urechea lui Mickey Mouse, am pus pixul jos si l-am asezat pe Marchitan definitiv in lista mea de "profesori adevarati". De atunci, nu trece aproape nicio zi fara sa ma intreb ce am mai invatat nou. Azi, de exemplu, am invatat despre invatarea experientiala, cateva aspecte noi din culisele vietii de antreprenor, cum se face supa pomodoro, care sunt bisericile musai de vizitat in Bucuresti si cateva insight-uri foarte folositoare despre viata de roman printre francezi. Deloc putin pentru o zi pe fast forward in regim de munca. Da, poate ca pomodoro nu ma va ajuta foarte mult in viata profesionala, dar cu siguranta o va condimenta placut.

Domnule profesor Marchitan, cu o intarziere de vreo 10 ani asa, va multumesc din suflet.

Tot de dragoste

Dragostea e frumoasa. Si e rara. Pentru ea, merita sa facem absolut tot posibilul, plus o fractiune de imposibil. Fara frica de penibil, fara grija lumii, fara teama ca o sa doara. De aceea, cred ca cine nu risca tot pentru ea, nu iubeste cu adevarat.

Despre dragoste, relatii si rocket-science

Cateva discutii de zilele acestea m-au readus pe taramul problemelor sentimentale. Pentru unii dileme, pentru altii traume, pentru si mai multi un status-quo persistent. Pentru mine, de ceva timp, prilej ocazional de relaxare a neuronilor.

Ei bine, ascultand povesti, dileme si filozofii de viata, vazand exemple de tot felul, am reinceput sa imi pun binecunoscuta problema a gasirii partenerului de viata, acel personaj aproape mitic, numit "The One".

In principiu, gasirea The One-ului astuia nu ar trebui sa fie atat de dificila (bine, nu e nici ca si cum iti selectezi jumatatea din vreun catalog IKEA care iti aterizeaza in pragul usii). Mai mult, depinde foarte tare de disponibilitatea sufleteasca, mentala, chiar si materiala, a fiecaruia dintre noi.

As zice, mai mult, ca e vorba de proactivitate, de sansa, timing, de potrivire, cunoastere proprie si reciproca, de concesii si flexibilitate, despre - asa cum am auzit demult si mi-a placut tare - doi oameni completi care se gasesc si se completeaza.

Pe de o parte, ii percep pe oamenii din relatiile functionale ca fiind echilibrati, maturi si rationali; pe de alta parte, ceilalti, majoritari, par pierduti printre ipoteze, analize de risc, presupuneri prin absurd, scheme logice de tipul "IF.. THEN.. ELSE" si tot felul de structuri repetitive ale caror instructiuni finale sunt, de foarte multe ori, resemnarea. E firesc atunci sa ma intreb daca gasirea jumatatii chiar e o problema de stiinta exacta, sau daca e doar lucrul acela binecuvantat care li se intampla celor mai norocosi dintre noi.

In lumea cliseelor americane, exista si o intrebare-lait-motiv: "Is love rocket science?" Daca ma gandesc la ea ca la un proces care implica studiul sistemelor mecanice, propulsia generata de motoarele cu combustie interna, stiinta materialelor si, mai spre final, mecanica fluidelor, pot sa spun ca da, din punctul asta de vedere, dragostea e un fel de inginerie aerospatiala.

Mai mult, exista, observ, chiar si manuale de teoria ingineriei, cum ar fi acest "Top 10 pasi catre gasirea partenerului de viata".

Potrivit interlocutorilor mei de zilele acestea, insa, jumatatea e o privire calda din spatele ochelarilor, o suvita de par stralucitor, chipul fetitei tale reflectat in ochii femeii din fata ta, expresia fetei lui cand se joaca cu cainele vecinilor, o calatorie in jurul lumii, o plimbare pe bicicleta, o cautare fara raspuns, un somn intre asternuturi curate, un om care intelege si e onest.

Cam astea sunt lucrurile mici care provoaca, de fapt, combustia interna. Ce o intretine, mai departe, poate ca e rocket science. Oricum, ma dezarmeaza total cand vad doi oameni profund indragostiti si fericiti dupa multi ani de trai impreuna, la fel cum ma dezamagesc cei care persista intr-o relatie veche de ani de zile, dar care a fost disfunctionala din start.