De 1 Martie

Cu riscul de a parea stupid, am simtit nevoia sa pun aici un martisor, unul singur, pentru un om drag.

De unde vin eu, 1 Martie e ziua in care sunt celebrati barbatii, iar toate femeile (in special tinerele domnite cu obrajii bucalati si un ghiozdan mai mare decat ele in spinare) ofera martisoare baietilor si barbatilor dragi din viata lor. De-a lungul unei zile intregi (sau poate chiar o saptamana), baietii isi scot la inaintare, plini de mandrie, pieptul pe care sta ancorata o intreaga armata de martisoare.

La randul meu, ani de-a randul, am inceput ziua de 1 Martie cu acelasi proces riguros de evaluare a stocului de martisoare: mai intai le numaram, apoi le clasam pe categorii si publicuri tinta, pastrand intotdeauna cele mai frumoase exponate pentru persoanele care imi erau cu adevarat dragi. Iar la final, ordonam frumos martisoarele pe o foaie mare, alba, de hartie, astfel incat nu cumva ritualul de impodobire a colegilor de clasa sa ma prinda nepregatita.

Fara exceptie, un martisor era intotdeauna calculat si pus deoparte pentru destinatarul care prima in lista de favoriti ai zilei - tata. N-am sa uit bucuria retinuta, dar copilaroasa, cu care primea martisorul fetei lui de nici un metru jumatate. Ori mandria cu care isi purta apoi martisorul pe reverul drept al hainei, pe drumul spre birou, spre casa de la tara ori chiar spre garajul din spatele blocului. Nu uit nici cu cata stradanie il supravegheam apoi, zile in sir, ca nu cumva - din neatentie sau din graba - sa uite sau - Doamne fereste - sa piarda martisorul de la mine.

Prin urmare, am si acum, ascunsa intr-un sertar acasa, o colectie bine pusa la punct de martisoare. Nu le pot arunca, la fel cum nu m-am indurat ani de-a randul, nici in criza acuta de alternative, sa le ofer altor persoane. Sunt martisoarele copilariei mele.

Cand am crescut si, mai apoi, odata cu venirea in Bucuresti, am renuntat la gestul pueril de a oferi martisoare. Dar am pastrat cu sfintenie obiceiul de a darui, in fiecare an, macar un singur martisor, lui tata. Chiar daca trecerea timpului a redus din entuziasmul ce insotea ritualul, stiu sigur ca in adancul sufletului, bucuria momentului ramasese nechimbata.

Anul acesta, din pacate, oricat as vrea, nu o mai pot face. Asa ca ingaduiti-mi gestul pueril de a transmite astfel martisorul meu cu drag pentru barbatul cel mai drag din viata mea. Asa cum unii arunca o farama de dragoste in spatiul virtual, sperand ca va ajunge la cei pe care ii iubesc in taina, asa si eu pun aici martisorul meu pentru tata, cu speranta, naiva, ca il va vedea, va sti cat de mult il iubesc si se va bucura de el.

O primavara fericita,
Danii

Excursie in zona Buzaului

Am vazut vulcanii noroiosi, ne-am varat degetele in craterele pline de bolboroseri cu miros de petrol, am facut poze, ne-am cotopanit pe dealuri abrupte, am mancat sendvisuri cat pentru tot anul, ne-am tarat cu greu picioarele prin noroiul uscat si soarele fierbinte, am mai mancat niste sendvisuri, am fost si la Manastirea Ciolanu si am poposit la tabara de sculptura Magura (tot n-am reusit sa-mi dau seama care era Gandacul Amenintator), am mai poposit ca sa ne pozam cu Lacul Vulturilor, s-au mai mancat niste sendvisuri, am mai oprit o data, sa ne pozam cu jumatatea de lac care era inghetata, am trecut prin Brasov, Vlad inca mai avea sendvisuri de mancat.. ceilalti si-au luat de la Mc (!@#?!!) Am vrut sa ne luam kurtos din predeal, dar ghereta, ca si partia, erau inchise si abandonate.. Si, in final, dupa ceva extreme-driving printre craterele din serpentinele Vaii Prahovei, am ajuns, pe jumatate adormiti si raciti, ACASA.
Am obrajii rumeni ca in povestirile pitoresti ale lui Rebreanu sau Sadoveanu. Cred ca am adus cu mine jumatate din praful buzoian, pe haine, in esarfa, in buzunare, pe fata si in par. Port o frumoasa urma de bronz pe decolteu, sub forma de polonic cu coada scurta. Pastreaza din fierbinteala soarelui care mi-a lasat-o. Dar, cum zice Carrie, it's closer to my heart this way.

Paclele mici


O pacla mai mare..

Ca sambata

Parca vad privirea stupefiata de pe fata ascultatorului:) Aceeasi de pe fata oamenilor care ne vedeau pe mine, si colegii mei aiesecari, dansand pe trilurile astea melodioase..
Asta e un cantecel vechi indian, cu conotatii foarte dragi mie. Imi aminteste de vremurile bune din viata de voluntar, cu trainee beers, cu petreceri indiano-braziliano-filipino-nigeriene, cu team-buildinguri, conferinte prin tara, nopti de cantat prin jukebox, drumuri cu acceleratul, dormitul pe bagaje si mancatul zacustii pe marginea bordurii din gara. Bine, ultima n-am facut-o eu, recunosc, dar e reprezentativa:)..
Pentru privirile inca stupefiate, sa zicem ca e un cantecel vesel, numai bun pentru primavara de afara.