Despre cum a fost Ziua Fondant

Nu stii cat de tare iubesti un om ori cata nevoie ai de el pana nu-l pierzi - de tot, definitiv, iremediabil. Asta o stie toata lumea.

Nu stii cat de tare te imbogateste si te intareste pierderea unui om pe care il iubesti si de care ai nevoie pana nu treci printr-un lung sir de plansete, spaime, disperare, durere, chin, dubii, intrebari... dislocari, relocari si chirciri de mici bucatele din suflet, din creier, din sistemul de valori si din obiceiuri. Asta, nu stiu cata lume o stie.

La inceput, te confrunti cu fractiunea aia de secunda in care ai omis sa te concentrezi pe realitatea imediata, ceea ce ii permite vorbei aleia neobrazate sa se rostogoleasca instinctiv pe varful limbii: "Si ... ce mai face?", "Lasa ca-l intreb pe .. ", "Mama, ce chestie tare, sa i-o arat si lui ...".

Pe urma, nevoia de contact fizic care te sfasie, te invaluie, te copleseste si te face sa simti ca ti se taie picioarele de neputinta - strangerea aceea de mana de care ai nevoie ca de lumina, mangaierea pe obraz, sarutul pe frunte ori imbratisarea zdravana din preaplinul inimii.

Mai apoi, e dorul crunt "sa-i auzi vocea". Sa stii ca e bine. Si disperarea ca n-ai sa afli niciodata.

In final, e asemanarea izbitoare cu omul iubit a unui trecator banal si ignorant care iti taie calea - convingerea aceea de moment ca prezentul s-a intors in trecut pentru o clipa, doar ca tu sa te mai bucuri, macar putin, de omul mult-lipsit.

Pana aici, toata lumea cunoaste - cel putin de la altii, daca nu prin ei insisi.
Pana aici, ai constatat deja ca esti singur. De aici, insa, incep mutatiile definitive si imprevizibile din Eul propriu.

In ce directie alegi sa mergi, cum controlezi ce bucati din tine dispar, care raman, care cresc si care doar isi schimba locul - aceasta e o experienta pentru care nu exista nici manual de initiere, nici ghid turistic. Nimeni nu are cum sa te pregateasca, sa te invete, sa te ajute sa arzi etape ca sa ajungi mai repede la noul tau EU - unul mai bun.

Din pacate, nu sunt multi cei dispusi sa faca tot ce le sta in putinta ca sa ajunga la noul EU mai bun. Multi sunt cei care, din comoditate, ignoranta sau lasitate prefera sa ramana un EU oarecare suspendat in niste valuri naclaite, dar caldute, familiare, de resemnare. Prea putini sunt cei convinsi ca au ajuns la un EU mai bun, si care nu se inseala. Pentru ca un EU bun nu exista. Sau exista, daca e inteles ca un EU propriu, constient, asumat, impacat cu EU din urma, cu EU din fata, cu EUrile posibile si cele imposibile.

Ziua Fondant a fost despre EU mai putin decat mi-as fi dorit. Insa a fost cu roz, si bleo, si zambete, si ganduri bune. Pe care trebuie sa le fi simtit si omul iubit caruia i-am dedicat-o, doar e mereu cu mine.

Cascaval pane? Asa sa fie!

N-am crezut ca sarutarea unei bucati de lemn imi va putea fi vreodata atat de draga. Sau ca imi va putea alina vreun dor. Sau ca visul unei bucati generoase de cascaval to-be-pane imi va aduce atata bucurie in chip si in minte.
Si iata, de Sarbatorile acestea, mi-a fost drag. Si sa pup bucata sfanta de lemn, si sa planuiesc cu ardoare achizitia unei roti de cascaval pe care sa o frig in tigaie, desi atat produsul, cat si reteta, imi par cele mai nesanatoase cu putinta. Da, total nesanatos si complet de inteles daca stai si te gandesti bine.

Mi-e dor de tata. Stiu bine acum. Si dupa aproape 4 luni de absenta de langa mine, cu astfel de lucruri am ajuns sa imi domolesc dorul. A fost primul Paste in formula minus 1. Si ar fi fost Paste minunat daca am fi fost cu totii. Intoarsa (de) acasa, la capatul celor o mie de kilometri pascali, va zic asa:

Sa-i pretuiti pe cei pe care ii aveti, atat cat ii aveti. Sa mai lasati de la voi, daca asta inseamna sa faceti o bucurie cuiva drag. Sa spuneti ce aveti pe suflet, cand aveti; mai tarziu, s-ar putea sa fie prea tarziu. Sa iubiti, cat va e inima de larga. Si sa va bucurati de fiecare farama de clipa, pentru ca ea e tot ce aveti si, fie cat de mica, ea va schimba viitorul.

Maine, o farama de clipa va consta cu siguranta intr-o felie de cascaval pane. Pe celelalte, le astept cu voiosie si curiozitate maxima.

De 1 Martie

Cu riscul de a parea stupid, am simtit nevoia sa pun aici un martisor, unul singur, pentru un om drag.

De unde vin eu, 1 Martie e ziua in care sunt celebrati barbatii, iar toate femeile (in special tinerele domnite cu obrajii bucalati si un ghiozdan mai mare decat ele in spinare) ofera martisoare baietilor si barbatilor dragi din viata lor. De-a lungul unei zile intregi (sau poate chiar o saptamana), baietii isi scot la inaintare, plini de mandrie, pieptul pe care sta ancorata o intreaga armata de martisoare.

La randul meu, ani de-a randul, am inceput ziua de 1 Martie cu acelasi proces riguros de evaluare a stocului de martisoare: mai intai le numaram, apoi le clasam pe categorii si publicuri tinta, pastrand intotdeauna cele mai frumoase exponate pentru persoanele care imi erau cu adevarat dragi. Iar la final, ordonam frumos martisoarele pe o foaie mare, alba, de hartie, astfel incat nu cumva ritualul de impodobire a colegilor de clasa sa ma prinda nepregatita.

Fara exceptie, un martisor era intotdeauna calculat si pus deoparte pentru destinatarul care prima in lista de favoriti ai zilei - tata. N-am sa uit bucuria retinuta, dar copilaroasa, cu care primea martisorul fetei lui de nici un metru jumatate. Ori mandria cu care isi purta apoi martisorul pe reverul drept al hainei, pe drumul spre birou, spre casa de la tara ori chiar spre garajul din spatele blocului. Nu uit nici cu cata stradanie il supravegheam apoi, zile in sir, ca nu cumva - din neatentie sau din graba - sa uite sau - Doamne fereste - sa piarda martisorul de la mine.

Prin urmare, am si acum, ascunsa intr-un sertar acasa, o colectie bine pusa la punct de martisoare. Nu le pot arunca, la fel cum nu m-am indurat ani de-a randul, nici in criza acuta de alternative, sa le ofer altor persoane. Sunt martisoarele copilariei mele.

Cand am crescut si, mai apoi, odata cu venirea in Bucuresti, am renuntat la gestul pueril de a oferi martisoare. Dar am pastrat cu sfintenie obiceiul de a darui, in fiecare an, macar un singur martisor, lui tata. Chiar daca trecerea timpului a redus din entuziasmul ce insotea ritualul, stiu sigur ca in adancul sufletului, bucuria momentului ramasese nechimbata.

Anul acesta, din pacate, oricat as vrea, nu o mai pot face. Asa ca ingaduiti-mi gestul pueril de a transmite astfel martisorul meu cu drag pentru barbatul cel mai drag din viata mea. Asa cum unii arunca o farama de dragoste in spatiul virtual, sperand ca va ajunge la cei pe care ii iubesc in taina, asa si eu pun aici martisorul meu pentru tata, cu speranta, naiva, ca il va vedea, va sti cat de mult il iubesc si se va bucura de el.

O primavara fericita,
Danii

"La crucea dintre ani si lumi" sau Mesajul meu cu drag pentru voi

Privesc pe geam, din camera roz, din orasul mic, de unde se agata harta in cui.

Ma uit la lumile astea care se desfasoara in jurul meu si nu simt nimic. Niciuna nu-i a mea desi toate-s ale mele.
Inainte, masinile de lux aliniate in fata unei usi opulente ma anunta ca lumea "buna" din oras petrece in singurul club de fitze al municipiului. Acolo unde am petrecut si eu mai demult seri voioase si lipsite de prea multe griji.
Cam la aceeasi distanta in stanga, credinciosii (oare cati or mai fi?) s-au adunat in Biserica sa petreaca cumpana dintre ani in cantec de rugaciune. E prima data cand remarc asta. Rugaciunile ajung pana la mine odata cu basul si bubuielile clubului.
Sub nasul meu de la etajul doi, trec periodic grupuri de oameni veseli, precipitati, preocupati sa ajunga mai repede la caldura (sau alcoolul) din casa urmatoarei gazde primitoare.
La capatul firului, o seama de oameni dragi isi intrerup pentru cateva minute petrecerea de departe, ca sa imi transmita gandurile lor bune.
In camera din dreapta, cel mai drag barbat din viata mea se chinuie sa respire, sa doarma, sa mai castige cateva ore, o zi, doua, poate chiar mai multe. Si, poate, sa bea cu mine gura de sampanie promisa. Astazi e ziua lui. Si ziua aceasta petrecuta impreuna e tot ce am sperat in 2010. In urma cu cateva ore, era cat pe-aci sa o pierdem. Sper insa ca am recuperat-o si ca vom reusi sa ne bucuram de inceputul de an pe de-a-ntregul.

Acum in casa e cald si liniste. Ma uit la oameni, la artificii, la silicoanele si mustatile de pe TV, ascult vorbele tipate ale trecatorilor, si, din cand in cand, aud si cate o rugaciune. Mi-e foarte greu sa spun ce simt. Aproape ca nu simt nimic. In schimb, constat.

Un 2010 foarte greu, dar si foarte frumos pe alocuri, s-a terminat. Nu stiu foarte multe despre 2011, insa simt si sper ca ne va aduce tuturor mai mult bine.
Unii schimba anii cum si-ar schimba sosetele. Automat, fara prea multe ganduri si introspectii. Altii recurg la toate mobilizarile de forte necesare pentru a bifa una dintre putinele ocazii de distractie din an. Unii profita de ocazie sa isi justifice setea de betie. Altii, ca sa dea ctrl-alt-delete, reboot si refresh pentru a porni de la zero ceva mai bun. Mai sunt si cei ce construiesc metodic, care isi rezerva 2-3 minute pentru a trage linia, a face bilantul si a stabili bugetul de obiective si realizari din Noul An. Sunt insa si cei care, pur si simplu, se bucura de moment. Ca l-au atins, ca sunt, ca simt, ca iubesc, ca spera. Primul an ca familie, primul Revelion in doi, ultimul Revelion ca celibatar s.a.m.d. Ma incadrez si eu pe aici, chiar daca nu in cele mai fericite conditii. Sunt insa extrem de recunoscatoare pentru acest An Nou.

Asa ca dati-mi voie, de la capatul unui 2010 plin de lectii, sa va urez multa sanatate, suficienta intelepciune incat sa alegeti - din noianul de oportunitati out-there - pe cele care vi se potrivesc si va pot umple viata de lumina. Suficient zel incat sa va urmariti obiectivele si sa munciti cu spor pentru ceea ce va implineste. Mai adaug un strop de noroc, echilibru, liniste, o inima mare si deschisa ca sa ii iubiti pe cei dragi si sa apreciati fiecare minutel petrecut langa ei.

La multi ani cu drag,
Danii

Danii's on the job

Na, motivul pentru care nu mai scriu. M-am facut constructor. Trebaluiesc zi si noapte la baze de date, relatii noi, fac ordine si disciplina in casa, in carti, printre directoare si fisiere, dezinstalez, sterg, instalez lucruri noi, inchid socoteli, fac altele, semnez acte, pun stampile si semnaturi si asez lucrurile frumos, din nou, in ordine. Partea nasoala cu curatenia generala este ca nu stii niciodata cat va tine.
Dar de data asta chiar fac smotru general, cu gandul ca prea devreme nu mai am de gand sa reiau povestea. Una peste alta, am descoperit gustul bun al supei de spanac, al covrigilor cu stafide si al unui pahar de vin alb si rece, servit seara tarziu, sentimentul ciudat de placut pe care ti-l da programul fix de munca si, mai mult ca niciodata, placerea cartilor citite pe franturi.

Si pentru barbatul care intotdeauna va fi numarul unu in viata mea: La multi ani, Bazil!