Copilaria reloaded

Vrei sa redevii copil? Incearca sa te muti cu viata cu tot inapoi in orasul natal. Iti dau.. vreo doua luni asa.

M-am acomodat greu cu ideea de a locui din nou cu parintii, intr-un apartament de trei camere, cand apartamentul meu cu 3 camere din Bucuresti sta de vreo doua luni singur, abandonat, in compania chiriei lunare si a unui teanc mare de facturi neplatite.
A devenit tot mai obositor sa impart cheia de la usa, baia, bucataria, timpul de tigara si de contemplat cu ochii-n stele, cu inca doua personaje foarte importante in viata mea, dar cu care n-am mai interactionat zilnic de vreo 5 ani: parintii.
Mai ales, mi-a picat ca un bolovan expresia de pe fata mamei mele cand mi-a spus, inocent si stingher, sa mai vorbesc cu ea, sa ma cunoasca, ca nu ma stie. Normal, am realizat, am plecat de acasa la 19 ani si in cei 5 ani de zile (cat mi-a luat sa devin EU) am petrecut impreuna.. cam 3 saptamani pe an, am stat de vorba cumulat o saptamana-maxim doua, si am vorbit cu adevarat.. nici o zi.
E normal, asadar, sa-mi pregateasca micul dejun in fiecare dimineata, intocmai ca atunci cand ieseam pe usa zilnic la 7 am, cu ochii inca inchisi si cu ghiozdanul ticsit de matematica si limba romana. Sau sa imi prezinte cu incantare menu-ul zilei la prima deschidere de frigider. Sa se ridice de pe canapea cu o cautatura intrebatoare de fiecare data cand imi iau in picioare papucii (incaltarile, pentru ne-moldovenii mei din Bucuresti). Si cu aceeasi cautatura din ochi sa ma intampine seara de seara la jumatatea holului, cand intru pe usa..

M-am obisnuit repede cu vecinii obisnuiti la randul lor sa isi subtieze mieros glasul (a la tanti Mita din Dl. Goe) de fiecare data cand ne dam binete. Si-au dres si ei treptat vocea (mai ales de cand i-am salutat de la balcon, cu tigara in mana - dar asta intra la capitolul "Don' try this at home. Really.")

Mai e, apoi, diferenta dintre cei 40+ ani ai majoritatii colegilor mei, si cei --30 (mai degraba egal 20) ani ai mei. Daca mai pui si cei aproape 1,5 m in inaltime, parul blond si ochii albastri, mari si curiosi, titulatura de Director de Comunicare se duce pe apa Sucevei.

Adaug aici si lipsa oricarei activitati social-culturale care sa ma tina cu picioarele adanc infipte in maturitate, pamant si asa explorat mult prea putin si mult prea de curand.

Deci undeva pe drumul zilnic dintre casa parinteasca si biroul-scoala, redevin copil. Impotriva vointei mele, ma oglindesc in ochii astia multi care se incapataneaza sa priveasca cum vor ei. Si nu-mi place. Si ma agat de fiecare lucru care mi-aduce aminte cine sunt si ce vreau. Si e tot mai greu. Si am obosit. Si imi vine in cap vorba aia: Daca nu poti sa te lupti cu ei, aliaza-te cu ei.
Cred ca de aceea m-am dus la circ. N-am fost in viata mea la circ si nu m-a atras niciodata. Am respins chiar si ideea. Un joc prea pueril, usor idiot, pe care n-am nicio sansa sa-l gust. E, ghiciti acum: Cine batea din palme la sfarsit ca o floricica?

Am vrut sa ma fac fermier

.. si nu mi-a mers. Adica, anticipand momentul de glorie din acest weekend (cand voi aprofunda comuniunea om-natura intr-un periplu cartoficesc la Boroaia), m-am inscris si eu in FarmVille. Am zis ca daca tot m-am mutat de la oras la tara, sa fac aceeasi mutare si in spatiul virtual (pentru curiosi, dati cautare pe Facebook).
Paranteza la paranteza: Daaaaa... m-am inscris pe FaceBook. In scopuri strict profesionale. Sau nu, dar nu conteaza. Inchid paranteza la paranteza.

Revin la ferma mea: Am plantat cu greu 2 vinete si 3 capsuni, ceva grau si doua pastai, dar nu a crescut nimica. Cica trebuia sa am grija de ele cumva ca sa creasca. N-am stiut cum, asa ca am vrut sa dau o mana de ajutor vecinilor si sa mai castig niste puncte. Am mers pe ogor la doi dintre ei, dar nici acolo n-am facut mare branza. Sunt incapabila din punct de vedere gospodaricesc chiar si in mediul virtual.
Aceeasi frustare o mai resimt din cand in cand in bucatarie.
Si, in ultima vreme, si pe la serviciu.

La ultima stiu ca ma descurc pana la urma. Dar ce ma fac daca se duce de rapa sistemul economic asa cum il stim si revenim toti la economia naturala? Daca viata intreaga va depinde candva de veleitatile mele de gospodina? ACEASTA, da intrebare pe ziua de azi!

Intrebarile Sucevei

Chiar imi doresc sa fac asta?
Si daca problema e la mine, nu la ei?
Cum pot oamenii astia toti sa fie asa si sa le fie bine? Eu de ce nu pot?
Si daca tot sistemul de valori dupa care m-am ghidat pana acum a fost gresit?
Si daca lumea reala e cea de aici, de mai sus, si nu cea de acolo, de mai jos? Si ce inseamna la urma urmei sus si jos cu adevarat? Sa-mi dea si mie cineva o definitie batuta in cuie a normalitatii si a realitatii.
Cat la suta din ceea ce suntem e rodul mass-mediei? Si de ce ar fi rau pana la urma sa te lasi influentat de mass-media?
Unde pot face niste cursuri de combatere a stresului?
Cum faci sa (te) gandesti mai putin?
Pana in ce punct asculti parerile celor din jur? Oare nu toti oamenii "mari" din lumea asta si-au urmat propriul parcurs si s-au incapatanat sa-si inchida urechile fata de tot zgomotul din jur? Cum au reusit oare? Cum fac eu sa fac ca ei?
Cata rabdare trebuie sa mai am?

Despre Kakistocratie

Am citit de dimineata un editorial (din nou, complet) al lui Dorin Oancea.
Dau link mai jos si ma inscriu in cursa pentru a face treaba bine, a nu accepta compromisuri si a combate uniformitatea kaki-ului.

Running out of pink...

Chipul vesel, prietenos isi arata coltii.
Brusc, dintr-o data, tradand perioada mare de timp in care s-au chinuit cu greu sa se ascunda in spatele buzelor zambitoare. Cu obraji rosii, ochi inlacrimati de furie, cu tremur in vene si in glas. Si rand pe rand, imi toarna ca-ntr-un repertoriu bine cugetat toata pleiada de venin pe care am tot sperat sa n-o cunosc aici. Incerc sa domolesc potopul, sa ii explic ca nu e locul lui aici si acum, ca daca precipitatiile depasesc volumul maxim acceptat toata cultura din ultimele (aproape) doua luni se strica.. Si nu vreau asta. Si intentia mea nu a fost si nu este sa iau locul nimanui, sa stric ciorbele nimanui, ci doar sa fac treaba, sa facem treaba bine, sa accept pareri diferite de ale mele si sa pot exprima pareri diferite, cu unicul scop de a face lucrurile sa mearga in directia dorita.
Cred ca spectrul roz prin care vad eu munca in echipa e ori deformat, ori prost perceput de altii. Ori, mai nasol, e desuet intr-o societate in care munca intr-o companie nu mai e de mult vasala bunului mers al companiei.
Acum, anticipam o reactie de genul asta. Era prea frumos ca sa fie adevarat. Si stropul de scepticism (pe care bine am facut ca l-am pastrat) se dovedeste a fi foarte util. Imi pare rau insa ca e asa.
De acum, da-i inainte cu discursuri bine studiate ca sa nu lase loc de cutite pe la spate, inainte cu obraz gros si pielea spatelui bine batucita, caci cutitele oricum isi vor cauta loc intre coaste; tot inainte cu rabdare si cu speranta ca pana la urma chipul va redeveni vesel si va intelege.
Am probabil unul dintre cei mai fain sefi din lume. Lucrez intr-o companie pe care o promovez cu mandrie, caci cred in produsele, istoria si valorile ei. E locul in care am sperat din tot sufletul sa ma integrez, caci nu vad acum alt loc mai bun pentru mine - poate doar sa mi-l creez singura.
So wish me luck. And strength. And very good communication skills.

Centoundici

Adica a 111-a pagina pe blog. Ce s-a nimerit intr-o perioada in care mi-a fost adus la cunostinta albumul omonim al lui Tiziano Ferro. Go ahead, laugh; imi place.
Ma intoarce la perioada in care Italia era singura tara din lume care ma tenta ca destinatie de calatorie. Au fost intre timp ani in care tara in forma de cizma a picat brusc in topul preferintelor de vacanta; i-au luat locul Austria, New Yorkul, Parisul, India, Indonezia, Sri Lanka, Thailanda si cam tot ce inseamna Asia de Sud si de Est.
Italia a capatat dintr-o data o nota frivola, poate pentru ca e aproape si la indemana, poate pentru ca a devenit comuna - o constanta intre preferintele de turism ale tuturor romanilor cu ceva dare de mana. Poate pentru ca n-am stiut sa ii acord suficienta atentie.
Dar acum incep sa o privesc cu alti ochi - e tara seducatoare prin traditie, istorie, mancare. Are spirit - in pietre, in arhitectura, in oameni. Imi pare frivola, dar de o frivolitate senzuala, fascinanta. Iar limba.. limba mi-a placut tot timpul. Parca nu exista alta limba care sa exprime mai limpede, mai coerent, mai accentuat, mai plin de forta lucrurile mici si mari de pe lumea asta.
Poate de aceea nu-mi vine in minte acum o limba mai frumoasa in care sa iubesti. Pacat ca nu o cunosc prea bine:)

Later edit: a 111-a postare cu tot cu cele 12 ce n-au indraznit sa iasa in public inca.

La multi ani, Doris!!!!

Draga mea,
Here's to you! Pentru toate cafelele baute impreuna la Burda, pentru noptile de club la care ai reusit in mod invariabil sa ma corupi, pentru energia ta debordanta, pentru ca ma lasi sa te cert si pentru ca ma certi la randul tau, pentru ca m-ai gazduit pe mine si cele 100 de bagaje cand n-aveam casa. A, da! si pentru ca mi-ai facut cunostinta cu melodia asta (WTF, chiar imi place!?)