Copilaria reloaded

Vrei sa redevii copil? Incearca sa te muti cu viata cu tot inapoi in orasul natal. Iti dau.. vreo doua luni asa.

M-am acomodat greu cu ideea de a locui din nou cu parintii, intr-un apartament de trei camere, cand apartamentul meu cu 3 camere din Bucuresti sta de vreo doua luni singur, abandonat, in compania chiriei lunare si a unui teanc mare de facturi neplatite.
A devenit tot mai obositor sa impart cheia de la usa, baia, bucataria, timpul de tigara si de contemplat cu ochii-n stele, cu inca doua personaje foarte importante in viata mea, dar cu care n-am mai interactionat zilnic de vreo 5 ani: parintii.
Mai ales, mi-a picat ca un bolovan expresia de pe fata mamei mele cand mi-a spus, inocent si stingher, sa mai vorbesc cu ea, sa ma cunoasca, ca nu ma stie. Normal, am realizat, am plecat de acasa la 19 ani si in cei 5 ani de zile (cat mi-a luat sa devin EU) am petrecut impreuna.. cam 3 saptamani pe an, am stat de vorba cumulat o saptamana-maxim doua, si am vorbit cu adevarat.. nici o zi.
E normal, asadar, sa-mi pregateasca micul dejun in fiecare dimineata, intocmai ca atunci cand ieseam pe usa zilnic la 7 am, cu ochii inca inchisi si cu ghiozdanul ticsit de matematica si limba romana. Sau sa imi prezinte cu incantare menu-ul zilei la prima deschidere de frigider. Sa se ridice de pe canapea cu o cautatura intrebatoare de fiecare data cand imi iau in picioare papucii (incaltarile, pentru ne-moldovenii mei din Bucuresti). Si cu aceeasi cautatura din ochi sa ma intampine seara de seara la jumatatea holului, cand intru pe usa..

M-am obisnuit repede cu vecinii obisnuiti la randul lor sa isi subtieze mieros glasul (a la tanti Mita din Dl. Goe) de fiecare data cand ne dam binete. Si-au dres si ei treptat vocea (mai ales de cand i-am salutat de la balcon, cu tigara in mana - dar asta intra la capitolul "Don' try this at home. Really.")

Mai e, apoi, diferenta dintre cei 40+ ani ai majoritatii colegilor mei, si cei --30 (mai degraba egal 20) ani ai mei. Daca mai pui si cei aproape 1,5 m in inaltime, parul blond si ochii albastri, mari si curiosi, titulatura de Director de Comunicare se duce pe apa Sucevei.

Adaug aici si lipsa oricarei activitati social-culturale care sa ma tina cu picioarele adanc infipte in maturitate, pamant si asa explorat mult prea putin si mult prea de curand.

Deci undeva pe drumul zilnic dintre casa parinteasca si biroul-scoala, redevin copil. Impotriva vointei mele, ma oglindesc in ochii astia multi care se incapataneaza sa priveasca cum vor ei. Si nu-mi place. Si ma agat de fiecare lucru care mi-aduce aminte cine sunt si ce vreau. Si e tot mai greu. Si am obosit. Si imi vine in cap vorba aia: Daca nu poti sa te lupti cu ei, aliaza-te cu ei.
Cred ca de aceea m-am dus la circ. N-am fost in viata mea la circ si nu m-a atras niciodata. Am respins chiar si ideea. Un joc prea pueril, usor idiot, pe care n-am nicio sansa sa-l gust. E, ghiciti acum: Cine batea din palme la sfarsit ca o floricica?