Despre a spune nimic si a intelege totul (2)

Oameni buni, luati din cand in cand o pauza de la vorbit.
Abtineti-va sa insirati cuvant dupa cuvant pe banda rulanta, peste menu-urile din restaurante si baruri, pe undele wireless, peste cafele si ceaiuri nesfarsite, peste tastaturi, birouri si task-uri usturatoare, peste orele din viata celorlalti.

Incercati macar o data sa trageti aer in piept, sa va sprijiniti linistiti de speteaza scaunului si sa asistati. Lasati-i pe cei din jur sa vorbeasca si nu-i mai considerati buni doar ca sa va asculte. Poate ca n-au nimic de spus, dar uneori, cel mai bun mod de comunicare intre oameni e tacerea. Mai ascultati-va si pe voi. Cel mai mare risc pe care si-l asuma vorbitorul e sa nu se auda pe sine.
E incredibil cat de multe lucruri poti afla asa, cu riscul chiar de a-i cunoaste pe ceilalti (si pe tine) mai bine:
- ca cel de langa tine minte;
- ca oamenii se mint pe sine;
- ca ai de-a face cu o competitie tacita;
- ca adevarul e mult mai pronuntat dincolo de vorbe;
- ca parerile fiecarui interlocutor luate in parte sunt indreptatite, dar parerile tuturor adunate si filtrate rezulta intr-o opinie mult mai buna;
- ca ai foarte multe in comun cu o anumita persoana;
- ca, dimpotriva, n-ai nimic in comun cu cei de langa tine
si lista ramane deschisa.

Uneori, iti dai seama ca nu te intereseaza absolut deloc subiectul. Si uite-asa, iti amintesti ca ai uitat geamul de la balcon deschis si afara ploua, ca iar n-ai dat telefonul ala pe care l-ai tot promis, ca maine ai multa treaba la birou sau ca de abia astepti sa te intorci la sticla de vin din frigider, omul cald, patul moale sau filmul bun din dormitor. Dincolo de interesele "profane", faci un bine lasandu-i pe ceilalti sa se exprime, pentru ca oamenilor le place sa se auda vorbind (si nu neaparat sa se asculte).

N-am sa uit niciodata cand prietena mea buna, pe care practic o stiu din scutece, mi-a spus ca eu nu stiu sa ascult. Mi-a spus-o la modul cel mai firesc, ca raspuns la o intrebare si nu ca repros. Dar efectul cuvintelor a fost, bineinteles, cutremurator. "Eu??? Dar eu te ascult tot timpul!! Cand nu te-am ascultat!? Chiar nu ascult?..."
Da, chiar asa era. Inca mai e, de fapt. Nu stiu sa ascult. E drept, de atunci incerc, fac eforturi, deschid urechile, ochii si mintea, caut printre randuri, ascult, recidivez, o iau de la capat.
- Tin ochii si sufletul larg deschise cand omul din fata mea are nevoie sa vorbeasca. Cred ca e unul dintre cele mai discrete semne de iubire, ca iti pasa, si de gentilete. Am invatat asta de la toti cei ce m-au ascultat in diuda debitului verbal care atingea culmi greu suportabile.
- Cand vorbele se bulucesc inutil pe limbi, trag aer in piept, ma asez comod in scaun si asist la zarva necontrolata din fata mea. Cu riscul de a deveni muta grupului sau de a parea indiferenta, asa inteleg si alte lucruri despre oamenii din jur - altele decat imaginea creionata de ei insisi prin viu grai, altele si decat proiectia asteptarilor mele asupra lor.
- La fel fac si cand persoana de langa mine tace. E si asta un fel de a transmite informatii: n-am chef, sunt pierdut printre gandurile mele, nu-mi vine niciun subiect interesant la indemana, ma simt incomod, as prefera sa fiu altundeva, mi-e bine cu tine pur si simplu. De ce sa strici atunci bunatate de mesaj clar, cu vorbe rostogolite aiurea si doar ca sa poluezi fonic?
De ce sa vorbesti de dragul de a vorbi, cand poti castiga prin tacere mult mai multe?

Despre a spune nimic si a intelege totul (1)

Ma intreb de multe ori ce il face pe om sa rezoneze cu alti oameni. Sa rezoneze, nu sa se inteleaga, nu sa se admire, sa se placa sau sa se iubeasca. Nu ma refer nici la acele relatii aparent indestructibile, construite in urma unor investitii - considerabile, comune si de durata - la aceeasi temelie, sustinute de experiente si valori comune. NU.
Sa rezonezi cu cineva inseamna.. altceva. O atractie indescifrabila.

Cand anticipezi existenta celuilalt. Apoi, ii anticipezi la nivel de subconstient gandurile, actiunile, sentimentele.
Cand simti, din prima fractiune de secunda in care il/o vezi, acea chestie, un fel de vibratie pozitiva care razbate dinspre celalalt corp si ti se izbeste fix in inima, iti umple sufletul de caldura plus inca ceva, iti da un sentiment incredibil de confort, de siguranta si de apartenenta cum rar intalnesti.
Cand stii, dinainte de a schimba macar si prima privire cu celalalt, ca intr-un fel sau altul, e pentru tine.
Si, fara a-i sti istoria, numele sau macar glasul, incepi sa ghicesti usor ca iti va ramane in suflet toata viata. Si ghicesti bine.

Care e explicatia logica din spatele secventelor acestora de film?

Bineinteles, am trecut prin cateva. Pe multe am incercat sa le ignor, in favoarea ratiunii, a contextului si a normelor. Dar intamplarile ce au urmat mi-au indreptatit intr-un final convingerea aceea de la inceput, oricat de lipsita de logica ar fi fost: da, era pentru mine. Si m-au schimbat fundamental chiar cand aveam cea mai mare nevoie. Am iubit, am inceput sau am incheiat relatii, mi-am dorit sa cresc mare, mi-am dorit sa ma razvratesc, mi-am dorit sa ma asez, m-am maturizat, m-am resemnat si iar m-am razvratit, m-am imbogatit sufleteste. Nu neaparat in ordinea asta.

Toti oamenii-milestone din viata, daca pot sa le zic asa, mi-au intrat din prima pe sub piele, retina si miocard si m-au completat pana la forma de astazi. Desi cu unii am impartit doar priviri, cu altii impresii, ganduri bune si zambete, cu unii saruturi flamande, cu altii planuri si vise naive.

In toate cazurile, n-am irosit vorbe. N-a fost nevoie. Am stiut esentialul din prima fractiune de secunda, iar tot ce mai era de stiut, daca mai era, a incaput in cateva propozitii.

De ascultat

Persona - sunt doua melodii in dreapta paginii acesteia. Astept albumul, dar merita vazuti in concert.

Gospocareer woman

E fain sa poti sa speli o masina de rufe in timp ce elaborezi strategii de comunicare. Sau sa vorbesti cu clientul imbracata in pijamale si papuci de casa. Sa auzi cum sfaraie tocana pe aragazul din spatele tau(iar in cazul meu, sendvisul la sandwhich-maker), ori sa te muti pe cealalta jumatate de masa ca sa iti iei pranzul la birou. E hiper-placut sa iti faci research-ul pe chestii legate de job, asezata turceste pe canapea, in fata televizorului care iti bazaie muzica, seriale si politica in urechi (oricum e mai bine decat sa auzi conversatiile cu detalii private ale colegilor de banca). Sau ca in pauzele dintre taskuri, poti folosi toata energia aia pozitiva (data de faptul ca ai mai bifat o liniuta pe lista de to-do-uri) si sa faci 30 minute de fitness, una bucata manichiura si ditai-baia cu spuma parfumata.
Si cel mai tare e ca la intalnirile de afaceri ori seara, dupa job, cand iesi cu prietenii la bere, machiajul si coafura ta sunt intacte, pentru ca deh, abia ce au fost facute:)

Sunt si dezavantaje, cum ar fi vinovatia pe care o resimti dimineata, cand soarele din balcon e asa ghidus, si nu e nimeni sa te vada, si lancezesti inca o ora cu cafeaua in mana si ochii pe frunzele colorate de afara. Sau faptul ca, noaptea, iti ia circa 10 minute sa te decizi daca te bagi la somn sau cedezi tentatiei cu acelasi iz de vinovatie si mai deschizi o data laptopul pentru un mail scurt de tot.. de o ora. Bine, mai sunt si momentele cand nu mai intelegi ce e in casa ta - casa sau birou - si oscilezi nehotarata intre a face ordine sau a da ordine.

Dar ma obisnuiesc. A fost abia o saptamana. Si promit solemn ca saptamana viitoare va fi si mult mai rodnica.. la job, nu la indeletinciri gospodaresti:)
Toata lumea ar trebui sa incerce asta o data, macar si pentru cateva saptamani.

Piese de puzzle

Sunt serile acelea, cand cad ravasita pe canapea si adorm in nestire, cu gandurile imprastiate si urmele orasului inca pe fata. Sunt ora 4, cand deschid ochii inca dormind si caut cu mintea zapacita periuta de dinti, asternutul si orele de somn ramase pana dimineata. Sunt gandurile involburate si ora de apoi, de luciditate orizontala, cand lucrurile par simple si clare, iar viata mai plina de sens si reusita mai aproape ca oricand. Sunt poezie si vise mari, libertate si initiative indraznete. E lumea care trebuie vazuta, sunt vorbele care trebuie spuse, lucrurile care trebuie facute, cartea care trebuie scrisa si sentimentul de indeplinire in ciuda micilor abateri de ici si colo.
Sunt Frank Sinatra si raul lui de sub luna.

Bucuresti

Ploua si e frig. Frig si umezeala din acelea, care iti intra in oase si nu mai ies decat dupa cateva ore de dormit cu nasul sub plapuma, ca sa intre imediat la loc dupa ce ai facut primul pas pe podea.
E gol la mine in frigider. Imi tine de urat un singur iaurt, luat in maxima graba de la non-stop, noaptea, in timp ce ma grabeam spre plapuma. Dar parca nici foame nu e, mai ales cand trebuie confruntata cu vremea urata de afara si distanta mare pana la primul supermarket.
E dezordine si mizerie in casuta mea. Cred ca e felul ei de a riposta ca am lasat-o singura si a nimanui mai bine de 3 luni, pentru o alta casuta, mai plina, mai calduroasa si mai moldoveneasca.
E bahaos in capul meu, port in suflet emotii si stres, dar si dorinta de izbanda. Planul de bataie dospeste in creier, se ingramadeste in frunte, se agita si se buluceste prin fiecare nerv din corp, vrea scris pe hartie, riposteaza si isi cere drepturile, asa ca nu mai e mult si va trebui sa il scot la lumina.

Dar incep usor. Cu un iaurt usurel, care e aproape gata si imi da de inteles ca la un moment dat va trebui sa ma confrunt cu ploaia insistenta de afara. Cu o vitamina C, in speranta ca voi putea alunga raceala ce-mi da tarcoale. Cu un ceai verde, in incercarea de a compensa lipsa cafelei din sistem. Dau drumul la calorifere si apa calduta isi face loc lenes prin elementi. Casa parca se mai dezmorteste si isi cere dreptul la curatenie, la perdele, covoare si lumanari parfumate.

Aici va fi biroul meu in urmatoarele... nu stiu pentru cat timp. Nu stiu mai nimic despre felul in care va decurge jobul meu din Bucuresti. Stiu sigur ca va iesi bine. Pentru ca altfel nu se poate, nu concep.
Am emotii, dar undeva, printre ele, sunt foarte bucuroasa.

Honey, I'm coming home!!

Planuri pe termen lung, in 2 minute si cu incepere peste 8 ore.

Cu exceptia escapadelor la mare, cand diferenta dintre decizie si plecare a fost de fiecare data un-facut-de-bagaj sau nici atat, asta e cea mai din scurt decizie de plecare pe care am luat-o vreodata. E drept, timp de trei luni am asteptat momentul potrivit pentru conversatii, planuri pe termen lung si puneri de comun acord in vederea demararii unui job nou, intr-un loc nou, de capul meu.

In cele doua minute de azi, mi-a fost reconfirmat lucrul pe care il tot invat de cand sunt aici: In business trebuie sa stii ce vrei. Si sa faci. In secunda doi. Nu pierzi vremea cu nimicuri. Stii ce vrei, te arunci si retusezi pe parcurs.
Am inteles in final ca timp de trei luni de zile m-am asteptat.. pe mine.

Dupa cele doua minute, aveam mana libera si, contrar tuturor asteptarilor mele, nu am simtit eliberare. Am descoperit in schimb ce greutate are o responsabilitate si ce gust, un risc proaspat asumat.