Despre a spune nimic si a intelege totul (2)

Oameni buni, luati din cand in cand o pauza de la vorbit.
Abtineti-va sa insirati cuvant dupa cuvant pe banda rulanta, peste menu-urile din restaurante si baruri, pe undele wireless, peste cafele si ceaiuri nesfarsite, peste tastaturi, birouri si task-uri usturatoare, peste orele din viata celorlalti.

Incercati macar o data sa trageti aer in piept, sa va sprijiniti linistiti de speteaza scaunului si sa asistati. Lasati-i pe cei din jur sa vorbeasca si nu-i mai considerati buni doar ca sa va asculte. Poate ca n-au nimic de spus, dar uneori, cel mai bun mod de comunicare intre oameni e tacerea. Mai ascultati-va si pe voi. Cel mai mare risc pe care si-l asuma vorbitorul e sa nu se auda pe sine.
E incredibil cat de multe lucruri poti afla asa, cu riscul chiar de a-i cunoaste pe ceilalti (si pe tine) mai bine:
- ca cel de langa tine minte;
- ca oamenii se mint pe sine;
- ca ai de-a face cu o competitie tacita;
- ca adevarul e mult mai pronuntat dincolo de vorbe;
- ca parerile fiecarui interlocutor luate in parte sunt indreptatite, dar parerile tuturor adunate si filtrate rezulta intr-o opinie mult mai buna;
- ca ai foarte multe in comun cu o anumita persoana;
- ca, dimpotriva, n-ai nimic in comun cu cei de langa tine
si lista ramane deschisa.

Uneori, iti dai seama ca nu te intereseaza absolut deloc subiectul. Si uite-asa, iti amintesti ca ai uitat geamul de la balcon deschis si afara ploua, ca iar n-ai dat telefonul ala pe care l-ai tot promis, ca maine ai multa treaba la birou sau ca de abia astepti sa te intorci la sticla de vin din frigider, omul cald, patul moale sau filmul bun din dormitor. Dincolo de interesele "profane", faci un bine lasandu-i pe ceilalti sa se exprime, pentru ca oamenilor le place sa se auda vorbind (si nu neaparat sa se asculte).

N-am sa uit niciodata cand prietena mea buna, pe care practic o stiu din scutece, mi-a spus ca eu nu stiu sa ascult. Mi-a spus-o la modul cel mai firesc, ca raspuns la o intrebare si nu ca repros. Dar efectul cuvintelor a fost, bineinteles, cutremurator. "Eu??? Dar eu te ascult tot timpul!! Cand nu te-am ascultat!? Chiar nu ascult?..."
Da, chiar asa era. Inca mai e, de fapt. Nu stiu sa ascult. E drept, de atunci incerc, fac eforturi, deschid urechile, ochii si mintea, caut printre randuri, ascult, recidivez, o iau de la capat.
- Tin ochii si sufletul larg deschise cand omul din fata mea are nevoie sa vorbeasca. Cred ca e unul dintre cele mai discrete semne de iubire, ca iti pasa, si de gentilete. Am invatat asta de la toti cei ce m-au ascultat in diuda debitului verbal care atingea culmi greu suportabile.
- Cand vorbele se bulucesc inutil pe limbi, trag aer in piept, ma asez comod in scaun si asist la zarva necontrolata din fata mea. Cu riscul de a deveni muta grupului sau de a parea indiferenta, asa inteleg si alte lucruri despre oamenii din jur - altele decat imaginea creionata de ei insisi prin viu grai, altele si decat proiectia asteptarilor mele asupra lor.
- La fel fac si cand persoana de langa mine tace. E si asta un fel de a transmite informatii: n-am chef, sunt pierdut printre gandurile mele, nu-mi vine niciun subiect interesant la indemana, ma simt incomod, as prefera sa fiu altundeva, mi-e bine cu tine pur si simplu. De ce sa strici atunci bunatate de mesaj clar, cu vorbe rostogolite aiurea si doar ca sa poluezi fonic?
De ce sa vorbesti de dragul de a vorbi, cand poti castiga prin tacere mult mai multe?