Ma trezesc, beau cafea, ma imbrac, plec de acasa, ajung la birou, muncesc, muncesc si mai muncesc putin, plec acasa, ajung acasa, dorm dusa, visez exceluri, ma trezesc transpirata si chiauna. A trecut o saptamana, e ok, inca n-am intrat in paine, dar ma pregatesc de asta. O sa gestionez un cont tare dragut, care va pune un punct istet pe 'i'-urile din 'disciplina' si mai tare decat o facea deja 'compania'.
Sunt la un excel si cateva intalniri distanta de anuntul oficial al mutarii si cele 40-si-ceva(!##%?!?) de aparitii saptamanale in media. Pana atunci, e weekend, asa ca sarbatoresc cum se cuvine, tocind pentru examene..
Pentru voi restul, va recomand din suflet sa mergeti la Visul unor simfonii de vara.
Se afișează postările cu eticheta job. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta job. Afișați toate postările
sâmbătă, 15 mai 2010
marți, 11 mai 2010
Elefantul roz, mic, mic..
E prea mic ca sa conduca un Logan papuc, un SUV sau, dupa cum bine stim, o dubita..
Prea mic sa ajunga sa-si schimbe singur becul din baie sau sa-si puna draperii noi fara interventia unor echipamente si mecanisme complexe.
Suficient de mic incat sa isi balangane picioarele si sa atinga abia usor cu ele podeaua, cand sta asezat cuminte pe scaun.
DAR
Suficient de mare incat sa se simta observat ciudat de toate privirile, din toate directiile, intocmai ca Elefantul-roz-din-mijlocul-incaperii, despre care stie deja mai toata lumea.
Da, am inceput munca intr-o noua companie. Si mi-am facut urechi ca ale lui Dumbo de cat m-am zgait sa pricep noua ordine mondiala. Si mi-am prins urechile alea in tot felul de norme si proceduri de lucru. Am vrut ordine si disciplina dupa luni de trilulilu, poftim ca am. Asa ca vin iar si zic: ai grija ce iti doresti..
Prea mic sa ajunga sa-si schimbe singur becul din baie sau sa-si puna draperii noi fara interventia unor echipamente si mecanisme complexe.
Suficient de mic incat sa isi balangane picioarele si sa atinga abia usor cu ele podeaua, cand sta asezat cuminte pe scaun.
DAR
Suficient de mare incat sa se simta observat ciudat de toate privirile, din toate directiile, intocmai ca Elefantul-roz-din-mijlocul-incaperii, despre care stie deja mai toata lumea.
Da, am inceput munca intr-o noua companie. Si mi-am facut urechi ca ale lui Dumbo de cat m-am zgait sa pricep noua ordine mondiala. Si mi-am prins urechile alea in tot felul de norme si proceduri de lucru. Am vrut ordine si disciplina dupa luni de trilulilu, poftim ca am. Asa ca vin iar si zic: ai grija ce iti doresti..
joi, 6 mai 2010
1 mai. The turning point
Vorbitorii de vorbe intelepte despre cariera si succesul profesional zic asa: sa ai intotdeauna un tel in fata ta, caci fiecare pas si fiecare fapta te vor duce inconstient acolo.
Pe mine telul asta m-a dus prin iunie anul trecut la Suceava. Deveneam eroul principal din filmul "Danii and the ice-cream factory". Drumul de 480 km de la Bucuresti la Suceava l-am facut in pasi de dans si bateri fericite din aripioare. Si nu e lucru mic, caci duceam cu mine un munte de entuziasm si un catastif imens cu idei proaspete de ridicat branduri pe culmile succesului.
Oricat de surprinzator ar parea (pauza de sarcasm), n-a fost sa fie asa, nu am petrecut 10 ani in firma respectiva si nu mi-am legat numele definitiv si irevocabil de nasterea si cresterea unor branduri solide, cu succes rasunator pe piata romaneasca.
Am avut in schimb parte de 10 luni in care am muncit ca un sclav intr-o mina de diamante africana, si acela suficient de naiv incat sa fie fericit ca are onoarea sa fie pe plantatie. Numai ca sclavul munceste impotriva vointei lui si tot vede zilnic diamantele pe care le extrage, in timp ce eu munceam benevol si vedeam iesind din mainile mele.. mai nimic.
M-am trezit in pragul companiei pentru care visasem multa vreme sa muncesc, dar am gasit in loc de usa un zid inaaalt de probleme, mentalitati si prejudecati, valori organizationale total diferite de ale mele si relatii inter-personale de nepatruns si de neinteles. Cu toate astea, incapatanata cum sunt, am inceput sa pun la baza zidului aceluia tot timpul, toata energia si (aproape) toate gandurile mele. Zidul s-a mai inmuiat ici-colo, s-a fisurat, dar a ramas in picioare. Iar eu, eu m-am lovit de o caramida.
O caramida mica, fasneata si neobrazata, de culoare rosie-portocalie, cum niciodata nu va fi la moda, dar peste care vom da tot mereu pe drum.
**
Caramida i-a pus gand rau fluturasului inca din prima zi. Contrasta prea mult, cu gratia si vioiciunea lui, si risca o sa puna pe ea, cu aspectul sau colturos, intr-o lumina proasta. Iar falfaitul acela fericit din aripioare o enerva la maxim si ii sporea culoarea rosiatica. Or, prea mult rosu strica, chiar si unei caramizi..
Asa ca si-a pus in gand sa il zdrobeasca. La urma urmei, o caramida intr-un zid vechi de ani de zile e mai puternica decat un fluturas zglobiu, nu?
**
La inceput, caramida si fluturasul s-au tolerat reciproc. Sau asa credea fluturasul nostru cel naiv. Toleranta s-a transformat treptat in ignoranta. Si ignoranta a topit usor-usor muntele de entuziasm.
In fiecare zi, fluturasul sufla din rasputeri, icnea si impingea ca sa darame zidul de ignoranta, si in fiecare zi ramanea de partea cealalta a usii. Asa ca intra pe geam, falfaia din aripi, gadila caramida, facea lucrurile sa se intample, le aseza frumos in ordine, intocmai ca piesele de la domino, dar la sfarsitul zilei, caramida venea si le darama nepasatoare dintr-o singura miscare de picior. Timp de zece luni, zi de zi.
Cand se simtea aproape de capatul puterilor, fluturasul falfaia din aripi pana la Bucuresti, isi incarca antenele cu polen si venea din nou zglobiu la Suceava.
Pana intr-o zi. Cand fluturasul s-a saturat si a facut ceea ce nu credea ca va face vreodata: si-a adunat resturile de entuziasm de pe jos, le-a pus intr-o bocceluta si a plecat de tot de la Suceava.
**
1 mai. Mi-am luat la revedere.
De la fabrica cea noua si lucioasa, de la oamenii aceia minunati, de la orasul care, saracul, nu mi-a gresit cu nimic, dar pe care mai aveam putin si ajungeam sa il urasc. Mi-am luat la revedere de la visurile marete pe care mi le facusem. Si de la muntele de entuziasm. Il lasam deocamdata sa se refaca; sunt prea obosita ca sa-l mai car cu mine prea curand.
Sefului, ii multumesc frumos pentru increderea cu care mi-a deschis usa in fiecare zi, de la inceput si pana la sfarsit. Dar mai ales, pentru ca a lasat usa deschisa chiar si dupa ce am plecat. Pentru comunicarea deschisa pe care am avut-o, pentru ca mi-a ascultat ideile si mi le-a impartasit. Pentru corectitudinea cu care m-a tratat. Pentru multele sfaturi bune si discutiile lungi si mereu interesante. Pentru eforturile incredibile pe care le face alaturi de oameni. Pentru ca a riscat odata cu mine cand am decis sa incepem colaborarea, desi nici unul nu stia exact cum avea sa se intample asta cand unul era la Bucuresti, iar celalalt la Suceava. Pentru ca si-a asumat acest risc si atunci cand lucrurile nu mergeau bine ori cand caramida pufnea si se umfla de nervi. Pentru ca mi-a dat libertate sa zburd, desi tare si-ar fi dorit sa ma asez definitiv pe locul pe care mi-l pregatise in Suceava. As vrea sa ii multumesc si pentru fermitatea cu care a stiut sa gestioneze relatiile dintre caramizile si fluturasii din curtea lui, dar din pacate nu mi-a dat ocazia. Ma bucur ca defectele pe care mi le-a gasit au fost diplomatia, faptul ca muncesc mult si viziunea diferita de management. Il respect pentru ca e om inainte de a fi manager. Imi pare rau ca n-a mers.
Caramizii, ii multumesc ca mi-a testat si m-a ajutat sa-mi dezvolt rabdarea, empatia si perseverenta. Ii doresc din suflet sanatate, pofta de si spor la munca si rezultate pe masura. Si.. ceva mai multa minte:)
**
Falfai din aripi, ceva mai domolit, spre o alta usa. Sper ca pe asta sa o gasesc deschisa.
Pe mine telul asta m-a dus prin iunie anul trecut la Suceava. Deveneam eroul principal din filmul "Danii and the ice-cream factory". Drumul de 480 km de la Bucuresti la Suceava l-am facut in pasi de dans si bateri fericite din aripioare. Si nu e lucru mic, caci duceam cu mine un munte de entuziasm si un catastif imens cu idei proaspete de ridicat branduri pe culmile succesului.
Oricat de surprinzator ar parea (pauza de sarcasm), n-a fost sa fie asa, nu am petrecut 10 ani in firma respectiva si nu mi-am legat numele definitiv si irevocabil de nasterea si cresterea unor branduri solide, cu succes rasunator pe piata romaneasca.
Am avut in schimb parte de 10 luni in care am muncit ca un sclav intr-o mina de diamante africana, si acela suficient de naiv incat sa fie fericit ca are onoarea sa fie pe plantatie. Numai ca sclavul munceste impotriva vointei lui si tot vede zilnic diamantele pe care le extrage, in timp ce eu munceam benevol si vedeam iesind din mainile mele.. mai nimic.
M-am trezit in pragul companiei pentru care visasem multa vreme sa muncesc, dar am gasit in loc de usa un zid inaaalt de probleme, mentalitati si prejudecati, valori organizationale total diferite de ale mele si relatii inter-personale de nepatruns si de neinteles. Cu toate astea, incapatanata cum sunt, am inceput sa pun la baza zidului aceluia tot timpul, toata energia si (aproape) toate gandurile mele. Zidul s-a mai inmuiat ici-colo, s-a fisurat, dar a ramas in picioare. Iar eu, eu m-am lovit de o caramida.
O caramida mica, fasneata si neobrazata, de culoare rosie-portocalie, cum niciodata nu va fi la moda, dar peste care vom da tot mereu pe drum.
**
Caramida i-a pus gand rau fluturasului inca din prima zi. Contrasta prea mult, cu gratia si vioiciunea lui, si risca o sa puna pe ea, cu aspectul sau colturos, intr-o lumina proasta. Iar falfaitul acela fericit din aripioare o enerva la maxim si ii sporea culoarea rosiatica. Or, prea mult rosu strica, chiar si unei caramizi..
Asa ca si-a pus in gand sa il zdrobeasca. La urma urmei, o caramida intr-un zid vechi de ani de zile e mai puternica decat un fluturas zglobiu, nu?
**
La inceput, caramida si fluturasul s-au tolerat reciproc. Sau asa credea fluturasul nostru cel naiv. Toleranta s-a transformat treptat in ignoranta. Si ignoranta a topit usor-usor muntele de entuziasm.
In fiecare zi, fluturasul sufla din rasputeri, icnea si impingea ca sa darame zidul de ignoranta, si in fiecare zi ramanea de partea cealalta a usii. Asa ca intra pe geam, falfaia din aripi, gadila caramida, facea lucrurile sa se intample, le aseza frumos in ordine, intocmai ca piesele de la domino, dar la sfarsitul zilei, caramida venea si le darama nepasatoare dintr-o singura miscare de picior. Timp de zece luni, zi de zi.
Cand se simtea aproape de capatul puterilor, fluturasul falfaia din aripi pana la Bucuresti, isi incarca antenele cu polen si venea din nou zglobiu la Suceava.
Pana intr-o zi. Cand fluturasul s-a saturat si a facut ceea ce nu credea ca va face vreodata: si-a adunat resturile de entuziasm de pe jos, le-a pus intr-o bocceluta si a plecat de tot de la Suceava.
**
1 mai. Mi-am luat la revedere.
De la fabrica cea noua si lucioasa, de la oamenii aceia minunati, de la orasul care, saracul, nu mi-a gresit cu nimic, dar pe care mai aveam putin si ajungeam sa il urasc. Mi-am luat la revedere de la visurile marete pe care mi le facusem. Si de la muntele de entuziasm. Il lasam deocamdata sa se refaca; sunt prea obosita ca sa-l mai car cu mine prea curand.
Sefului, ii multumesc frumos pentru increderea cu care mi-a deschis usa in fiecare zi, de la inceput si pana la sfarsit. Dar mai ales, pentru ca a lasat usa deschisa chiar si dupa ce am plecat. Pentru comunicarea deschisa pe care am avut-o, pentru ca mi-a ascultat ideile si mi le-a impartasit. Pentru corectitudinea cu care m-a tratat. Pentru multele sfaturi bune si discutiile lungi si mereu interesante. Pentru eforturile incredibile pe care le face alaturi de oameni. Pentru ca a riscat odata cu mine cand am decis sa incepem colaborarea, desi nici unul nu stia exact cum avea sa se intample asta cand unul era la Bucuresti, iar celalalt la Suceava. Pentru ca si-a asumat acest risc si atunci cand lucrurile nu mergeau bine ori cand caramida pufnea si se umfla de nervi. Pentru ca mi-a dat libertate sa zburd, desi tare si-ar fi dorit sa ma asez definitiv pe locul pe care mi-l pregatise in Suceava. As vrea sa ii multumesc si pentru fermitatea cu care a stiut sa gestioneze relatiile dintre caramizile si fluturasii din curtea lui, dar din pacate nu mi-a dat ocazia. Ma bucur ca defectele pe care mi le-a gasit au fost diplomatia, faptul ca muncesc mult si viziunea diferita de management. Il respect pentru ca e om inainte de a fi manager. Imi pare rau ca n-a mers.
Caramizii, ii multumesc ca mi-a testat si m-a ajutat sa-mi dezvolt rabdarea, empatia si perseverenta. Ii doresc din suflet sanatate, pofta de si spor la munca si rezultate pe masura. Si.. ceva mai multa minte:)
**
Falfai din aripi, ceva mai domolit, spre o alta usa. Sper ca pe asta sa o gasesc deschisa.
miercuri, 21 aprilie 2010
Tema pentru acasa - episodul n
Dragilor, va anunt cu entuziasm ca sunt specialist in promovare. Am facut in ultimele luni campanii de promovare pentru tot felul de produse si servicii, de la inghetata, la servicii de turism, consultanta de management, site-uri de tot felul, biciclete, suplimente nutritive s.a.m.d.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.
Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.
Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.
Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.
Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.
Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.
Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.
luni, 15 martie 2010
Lucruri pe care le-am aflat despre mine
In ultima vreme, vorbesc cu foarte multa lume. Oameni din ONG-uri, fotografi, PR-isti, fosti colegi de presa, manageri de agentii, manageri de companii, profesori, doctori, prieteni, baieti, fete, oameni din Bucuresti, oameni din afara Bucurestiului, chinezi, francezi, turci, oameni pe care ii stiu de ani de zile sau oameni pe care abia i-am cunoscut.
Si vorbim despre mine, ca - deh! - asa se face la interviurile de angajare. Fac asta de atata vreme, ca nu mai am nevoie nici de documentare inainte, nici de CV sau brief de discutie (nu ca as fi fost mare fan vreodata). Am devenit un soi de robot vorbitor, prevazut cu un buton mare, rosu, pe care apesi si incepe sa turuie. Vorbesc din experinta, experienta vorbeste din mine si mereu apar lucruri pe care le aud pentru prima data.
Si-am aflat asa:
- Ca trebuie sa cred foarte tare in lucrurile pe care le fac. Nu cred egal nu entuziasm. Nu entuziasm egal cu zero.
- Ca am crezut in lucrurile pe care le-am facut pana acum.
- Ca atunci cand cred cu tarie in ceva, sunt capabila sa muncesc ca o nebuna si uit de foame, de somn, de mine.. Cele mai faine experiente de pana acum au fost, in majoritate, asa.
- Ca sunt capabila de un munte de entuziasm si sa imi pun inima pe tava, cu riscul asumat ca cei din fata mea sa nu dea doi bani pe ele.
- Ca n-am suficienta incredere in mine. Constat cu surpriza si bucurie naiva ca sunt oameni care ma pretuiesc, printre aceia pe care eu ii respect pana in varful firelor de par.
- Ca toate joburile de pana acum au fost experiente minunate. Inclusiv cele 6 luni in care sefa ma suna la 12 noaptea sa ma injure ca nu gasea foaia din fata ochilor ei. Atunci, innebuneam. Acum, simt o anumita candoare vizavi de ea, caci m-a calit. Si ii sunt recunoscatoare pentru sutul mare in fund care m-a propulsat bine de tot inainte.
- Ca primul lucru de care depinde satisfactia la job sta in oamenii cu care lucrez. De aceea, cel mai important indicator in alegerea unui job e feeling-ul.
- Si banii conteaza; in cantitati industriale ar putea compensa cat de cat lipsa oamenilor, dar tot feelingul cantareste mai greu. Fara entuziasm da cu minus, clar!
- Ca nu sunt pregatita sa merg pe cont propriu. Dar pentru asta nu cred ca poti fi niciodata pregatit 100%. Ca sa inveti sa inoti, trebuie sa te arunci in apa.
- Ca nu regret nicio decizie de plecare din cele luate pana acum, pentru ca fiecare m-a dus intr-un loc frumos. Uneori imi doresc doar sa mai fi stat putin in fiecare dintre locurile alea, ca sa ma mai bucur de ele, cu ochii de acum. Stiu, nu se pupa.
- Ca interviurile sunt bune din cand in cand; te structureaza si te pun la curent cu cine ai devenit intre timp (cat erai ocupat sa muncesti), dar mai ales, cu cine ai fi putut sa devii.
- (de intrebarea asta n-am scapat nicaieri) Nu stiu ce-mi place mai mult - presa sau PR-ul. Cel care mi-a spus demult ca "un om care a facut si PR, si jurnalism, o sa fie tot timpul impartit intre cele doua" avea dreptate. Nu pot sub nicio forma sa spun care imi place mai tare. Ba mai mult, din perspectiva de cititor de presa, ma entuziasmez parca si mai grozav de fiecare data cand imi ajunge la neuron cate o idee de articol. La fel cum aveam idei de promovare pe banda rulanta cand PR-ul nu era inca jobul meu. Mi-ar fi mai usor sa ma fac om de vanzari sau analist financiar peste noapte decat sa aleg definitiv si irevocabil in favoarea uneia dintre cele doua. Consider ca decizia de a merge intr-o directie sau alta tine de consecventa (cu scrasnit din dinti uneori, e drept) si de cum iti cultivi afinitatile fata de fiecare.
- Ca jobul meu ideal trebuie sa includa: oameni faini, bani multi, calatorii cat cuprinde si o misiune laudabila, cu care sa ma identific.
Pana acum, nu l-am gasit. Dar tin cu dintii de vorba din popor, ca ce-i al meu e pus deoparte. Sa speram ca se adevereste totusi, pana se termina banii din buzunar. Hopa, too late:) Acu-i acu!
Si vorbim despre mine, ca - deh! - asa se face la interviurile de angajare. Fac asta de atata vreme, ca nu mai am nevoie nici de documentare inainte, nici de CV sau brief de discutie (nu ca as fi fost mare fan vreodata). Am devenit un soi de robot vorbitor, prevazut cu un buton mare, rosu, pe care apesi si incepe sa turuie. Vorbesc din experinta, experienta vorbeste din mine si mereu apar lucruri pe care le aud pentru prima data.
Si-am aflat asa:
- Ca trebuie sa cred foarte tare in lucrurile pe care le fac. Nu cred egal nu entuziasm. Nu entuziasm egal cu zero.
- Ca am crezut in lucrurile pe care le-am facut pana acum.
- Ca atunci cand cred cu tarie in ceva, sunt capabila sa muncesc ca o nebuna si uit de foame, de somn, de mine.. Cele mai faine experiente de pana acum au fost, in majoritate, asa.
- Ca sunt capabila de un munte de entuziasm si sa imi pun inima pe tava, cu riscul asumat ca cei din fata mea sa nu dea doi bani pe ele.
- Ca n-am suficienta incredere in mine. Constat cu surpriza si bucurie naiva ca sunt oameni care ma pretuiesc, printre aceia pe care eu ii respect pana in varful firelor de par.
- Ca toate joburile de pana acum au fost experiente minunate. Inclusiv cele 6 luni in care sefa ma suna la 12 noaptea sa ma injure ca nu gasea foaia din fata ochilor ei. Atunci, innebuneam. Acum, simt o anumita candoare vizavi de ea, caci m-a calit. Si ii sunt recunoscatoare pentru sutul mare in fund care m-a propulsat bine de tot inainte.
- Ca primul lucru de care depinde satisfactia la job sta in oamenii cu care lucrez. De aceea, cel mai important indicator in alegerea unui job e feeling-ul.
- Si banii conteaza; in cantitati industriale ar putea compensa cat de cat lipsa oamenilor, dar tot feelingul cantareste mai greu. Fara entuziasm da cu minus, clar!
- Ca nu sunt pregatita sa merg pe cont propriu. Dar pentru asta nu cred ca poti fi niciodata pregatit 100%. Ca sa inveti sa inoti, trebuie sa te arunci in apa.
- Ca nu regret nicio decizie de plecare din cele luate pana acum, pentru ca fiecare m-a dus intr-un loc frumos. Uneori imi doresc doar sa mai fi stat putin in fiecare dintre locurile alea, ca sa ma mai bucur de ele, cu ochii de acum. Stiu, nu se pupa.
- Ca interviurile sunt bune din cand in cand; te structureaza si te pun la curent cu cine ai devenit intre timp (cat erai ocupat sa muncesti), dar mai ales, cu cine ai fi putut sa devii.
- (de intrebarea asta n-am scapat nicaieri) Nu stiu ce-mi place mai mult - presa sau PR-ul. Cel care mi-a spus demult ca "un om care a facut si PR, si jurnalism, o sa fie tot timpul impartit intre cele doua" avea dreptate. Nu pot sub nicio forma sa spun care imi place mai tare. Ba mai mult, din perspectiva de cititor de presa, ma entuziasmez parca si mai grozav de fiecare data cand imi ajunge la neuron cate o idee de articol. La fel cum aveam idei de promovare pe banda rulanta cand PR-ul nu era inca jobul meu. Mi-ar fi mai usor sa ma fac om de vanzari sau analist financiar peste noapte decat sa aleg definitiv si irevocabil in favoarea uneia dintre cele doua. Consider ca decizia de a merge intr-o directie sau alta tine de consecventa (cu scrasnit din dinti uneori, e drept) si de cum iti cultivi afinitatile fata de fiecare.
- Ca jobul meu ideal trebuie sa includa: oameni faini, bani multi, calatorii cat cuprinde si o misiune laudabila, cu care sa ma identific.
Pana acum, nu l-am gasit. Dar tin cu dintii de vorba din popor, ca ce-i al meu e pus deoparte. Sa speram ca se adevereste totusi, pana se termina banii din buzunar. Hopa, too late:) Acu-i acu!
vineri, 12 februarie 2010
Fleoşc
Fleoşc afara, ca iarna a intrat in depresie, plange din cer si-si sufla nasul din troienele de pe trotuare. Fleoşc si pe la mine prin ograda, unde indeletnicirea zilnica a ajuns sa fie privitul cu nasul lipit de geam la marele fleoşc de afara. Fleoşc in papucii prietenilor mei care merg zilnic la birou. Fleoşc si pe la jobul meu, care se va evapora cat ai zice fleoşc peste vreo doua saptamani.
Daa, starea generala este de mare fleoşc!
Tocmai de aia am venit eu la Suceava, unde inca-i ger si gheata, unde mai am, inca, un birou pana la care sa patinez zilnic, unde pot macar sa privesc pe geam la unison cu ai mei si sa disimulez fericirea, cu puterea omului care stie ca asa ii ajuta pe altii. Paradoxul e ca, disimuland, realizez ca, de fapt, jobul, banii, ambitiile neroade, balta de pe trotuar si apa din cer sunt un mare fleoşc, atata timp cat am pe langa mine oamenii la care tin. Si numai bine ce pun punct, inchei plansul de mila, zic "Hai, fleoşc!" si ma simt fericita:)
Daa, starea generala este de mare fleoşc!
Tocmai de aia am venit eu la Suceava, unde inca-i ger si gheata, unde mai am, inca, un birou pana la care sa patinez zilnic, unde pot macar sa privesc pe geam la unison cu ai mei si sa disimulez fericirea, cu puterea omului care stie ca asa ii ajuta pe altii. Paradoxul e ca, disimuland, realizez ca, de fapt, jobul, banii, ambitiile neroade, balta de pe trotuar si apa din cer sunt un mare fleoşc, atata timp cat am pe langa mine oamenii la care tin. Si numai bine ce pun punct, inchei plansul de mila, zic "Hai, fleoşc!" si ma simt fericita:)
luni, 25 ianuarie 2010
Ai curaj sa sari?
O analogie cum nu se poate mai inspirata si mai adevarata, in acelasi timp:
Scara Ierarhica, conceptul atat de mult promovat in interiorul multinationalelor, este de fapt un trapez, pe care insa foarte putini ajung sa il descopere, din lipsa de initiativa, de curiozitate si de curaj. Explica mai bine Tom Fishburne, omul jumatate manager, jumatate caricaturist, care are in buzunar un creion magic si o diploma Harvard si care a impanzit lumea, presa internationala si multinationalele cu desenele sale iscusite.
Mie nu mi-a placut niciodata ideea de scara ierarhica. Am fugit de cand ma stiu de conceptul acesta, pentru ca nu m-am imaginat niciodata asteptand la coada, cu un numar de ordine in mana, in speranta ca urmatoarea cabina telefonica ce se va elibera imi va fi atribuita.. Drept pentru care anul trecut am facut un salt, cu ochii mai mult inchisi si cu speranta ca voi prinde din zbor bara care trebuie.. Mi-am dat seama apoi ca am nimerit mai sus, dar pe alta scena, una care nu se potrivea intocmai cu ceea ce imi imaginasem. Nici la bal, nici la spital.
Am stat numai cat sa imi trag sufletul, sa ma dezmeticesc si sa analizez situatia. Acum sar din nou. Inchid iar ochii (saltul e mai palpitant si merita tot efortul asa), dar virez mai mult spre dreapta, caci poate de data asta ma prind de bara care trebuie.. Daca nu, reiau salturile pana cand ori nimeresc, ori ma fac acrobat pe viata, ori antre(pre)nor..
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
M-am casatorit!!
Draga cititorule,
Imi cer iertare pentru ultimele zile de tacere. M-a luat viata pe sus si n-am mai reusit sa adun nici doua vorbe coerente pe monitor. Am inceput anul din plin, cu rasturnari de situatii, surprize peste surprize, asteptari, idei si sperante multe, plus, spre final, o mica reunine ca pentru un nou inceput cu cativa prieteni apropiati. Zeci de schimburi de pareri, zeci de planuri pentru viitor, zeci de intrebari si cateva raspunsuri. In special unul.
Caci, da, intre timp, m-am casatorit!
De cateva zile deja, ne bem cafeaua impreuna dimineata, se uita la mine in timp ce respir o tigara si desenez alte si alte idei pe fumul din jur, ma lasa sa fac planuri de viitor si pentru el, o data cu mine.. Ascultam aceeasi muzica, ma asteapta rabdator cat timp citesc o carte, ma lasa sa dorm dimineata pana tarziu, doar ma tine noaptea treaza:)
Da, recunosc. Desi am zis ca n-am sa o fac, m-am dedicat total lui si numai lui si te-am neglijat, cititorule. Dar sa nu te superi, caci nu esti singurul. Si prietenii s-au bosumflat si pufnesc in pumni de fiecare data cand le spun ca am planuri.
Te rog sa ma ierti, draga cititor; promit ca de acum n-o sa se mai intample.
Cu drag, (inca) a ta,
Danii
Proaspat maritata cu Jobul.
Imi cer iertare pentru ultimele zile de tacere. M-a luat viata pe sus si n-am mai reusit sa adun nici doua vorbe coerente pe monitor. Am inceput anul din plin, cu rasturnari de situatii, surprize peste surprize, asteptari, idei si sperante multe, plus, spre final, o mica reunine ca pentru un nou inceput cu cativa prieteni apropiati. Zeci de schimburi de pareri, zeci de planuri pentru viitor, zeci de intrebari si cateva raspunsuri. In special unul.
Caci, da, intre timp, m-am casatorit!
De cateva zile deja, ne bem cafeaua impreuna dimineata, se uita la mine in timp ce respir o tigara si desenez alte si alte idei pe fumul din jur, ma lasa sa fac planuri de viitor si pentru el, o data cu mine.. Ascultam aceeasi muzica, ma asteapta rabdator cat timp citesc o carte, ma lasa sa dorm dimineata pana tarziu, doar ma tine noaptea treaza:)
Da, recunosc. Desi am zis ca n-am sa o fac, m-am dedicat total lui si numai lui si te-am neglijat, cititorule. Dar sa nu te superi, caci nu esti singurul. Si prietenii s-au bosumflat si pufnesc in pumni de fiecare data cand le spun ca am planuri.
Te rog sa ma ierti, draga cititor; promit ca de acum n-o sa se mai intample.
Cu drag, (inca) a ta,
Danii
Proaspat maritata cu Jobul.
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
Fata cu agenda, v-ati pierdut sirul!
Stiti care-i culmea agendelor?
Dezorganizarea.
Cand scoala, jobul, munca domestica, cheltuielile, pana si intalnirile cu prietenii stau frumos oranduite intr-o agenda, se intampla ca devii dependenta de ea. Nu mai poti gandi, face cumparaturi si lucra eficient in absenta nelipsitei prietene de nadejde care-ti ordoneaza frumos si colorat ideile, dimineata la cafea sau seara inainte de culcare.. Ajungi sa gandesti ca o agenda, sa gasesti reconfortanta insiruirea de idei si planuri pe hartie (fie ea si hartie imaginara uneori).
Din exces de zel, adesea agenda zilnica depaseste cu mult limita umana de obiective. Si atunci incepi sa separi obiectivele - ca la carte - in functie de prioritate, importanta, destinatie.. In contextul acesta, achizitia de agende capata o semnificatie aparte; devii un critic exigent in materie de forma, culoare, grafica si structura. Si uite-asa, ajungi sa iti incarci viata cu agende frumoase, pe care esti oricand bucuros sa le dai oamenilor dragi, sa le rasfoiesti cu pofta anticipand ideile marete pe care urmeaza sa le gazduiasca. Si mai ajungi sa ai mult prea multe agende, toate pline: una pentru idei, una pentru planificarea zilei, una pentru casa&cumparaturi, una just-in-case..
Si-apoi stai sa te intrebi de ce e bahaos in capul tau. De ce trec zile la rand in care nu faci decat sa reportezi sarcini de azi pe maine, desi te simti muncit la maxim? Cum de esti dezorganizat si te simti ineficient cand te cari mereu cu 3 agende dupa tine?! Eu cred ca mi-am atins culmea. Paradoxal, singura solutie care-mi vine in minte acum e sa imi iau o agenda maaare (si doar una), cu care sa incep o revolutie a planificarii: gata cu stresul si nervii, reintra in vigoare pauza de masa, cititul presei si cel putin o melodie pe zi. Nu stiu de ce imi pare tare nerealist planul asta de bataie...
Voi cum va organizati munca? Cine castiga in fata deadline-ului: munca sau viata personala?
Dezorganizarea.
Cand scoala, jobul, munca domestica, cheltuielile, pana si intalnirile cu prietenii stau frumos oranduite intr-o agenda, se intampla ca devii dependenta de ea. Nu mai poti gandi, face cumparaturi si lucra eficient in absenta nelipsitei prietene de nadejde care-ti ordoneaza frumos si colorat ideile, dimineata la cafea sau seara inainte de culcare.. Ajungi sa gandesti ca o agenda, sa gasesti reconfortanta insiruirea de idei si planuri pe hartie (fie ea si hartie imaginara uneori).
Din exces de zel, adesea agenda zilnica depaseste cu mult limita umana de obiective. Si atunci incepi sa separi obiectivele - ca la carte - in functie de prioritate, importanta, destinatie.. In contextul acesta, achizitia de agende capata o semnificatie aparte; devii un critic exigent in materie de forma, culoare, grafica si structura. Si uite-asa, ajungi sa iti incarci viata cu agende frumoase, pe care esti oricand bucuros sa le dai oamenilor dragi, sa le rasfoiesti cu pofta anticipand ideile marete pe care urmeaza sa le gazduiasca. Si mai ajungi sa ai mult prea multe agende, toate pline: una pentru idei, una pentru planificarea zilei, una pentru casa&cumparaturi, una just-in-case..
Si-apoi stai sa te intrebi de ce e bahaos in capul tau. De ce trec zile la rand in care nu faci decat sa reportezi sarcini de azi pe maine, desi te simti muncit la maxim? Cum de esti dezorganizat si te simti ineficient cand te cari mereu cu 3 agende dupa tine?! Eu cred ca mi-am atins culmea. Paradoxal, singura solutie care-mi vine in minte acum e sa imi iau o agenda maaare (si doar una), cu care sa incep o revolutie a planificarii: gata cu stresul si nervii, reintra in vigoare pauza de masa, cititul presei si cel putin o melodie pe zi. Nu stiu de ce imi pare tare nerealist planul asta de bataie...
Voi cum va organizati munca? Cine castiga in fata deadline-ului: munca sau viata personala?
joi, 26 noiembrie 2009
N-am voie somn
Uf... citesc pe blogurile altora ca "ce bine ca maine e vineri, ca vineri e inainte de weekend, ca-n weekend e bine si roz".. si ma intreb: Cum era, dom'le, pe vremea aia?.. Ca la mine maine e vineri, si vineri e inainte de weekend, dar asta numai motiv de bucurie nu e. Asta inseamna doar ca mai am o zi sa rezolv lucrurile alea multe si nasoale pentru care am avut la dispozitie o saptamana, apoi 3 zile, apoi 2 si-acum una.. Si promit ca n-am stat degeaba pana acum! Ma dor oasele de la bagajele pe care le-am carat prin 3 trenuri si multe masini, ochii de la laptopul cu care traiesc in simbioza, capul de la nervii inutili si totusi prezenti, ma doare urechea de la atata ascultat, iar pe telefonul meu il doare bateria de la atatea descarcari si incarcari incomplete, pe fuga, mereu cu incarcatoare de imprumut. Zambetul amabil e imbecil acum, iar stresul sufera o depresie din lipsa de concediu.
As da o dushca mare de vodca pe gat, as striga din adancul plamanilor - nu, as urla de-a binelea - mi-as baga elegant picioarele in tot si m-as duce haiduceste in lumea larga.
Dar... trag aer in piept, gandesc pozitiv (sau, ma rog, incerc), caut rabdarea cu lupa si o scot la inaintare, caci maine e o noua zi. Adica, azi. Ca a trecut de 12.
Si daca va intrebati, da, sunt la Suceava.
De la nivelul oboselii acumulate in ultimul timp, ziua de vineri se anunta pantagruelica in termeni de efort, concentrare, munca, nervi si strans din dinti. Iar singura solutie ca sa ma menajez vineri e sa nu dorm azi.. adica tot vineri, dar la inceput. Am la dispozitie 17 ore. Asta mi-aduce aminte de task-force-urile din timpul facultatii, cand am atins performanta sa citesc 400 pagini in 4 ore. Sper ca mai stiu cum se face...
AMR: 16 ore si 45 minute.
As da o dushca mare de vodca pe gat, as striga din adancul plamanilor - nu, as urla de-a binelea - mi-as baga elegant picioarele in tot si m-as duce haiduceste in lumea larga.
Dar... trag aer in piept, gandesc pozitiv (sau, ma rog, incerc), caut rabdarea cu lupa si o scot la inaintare, caci maine e o noua zi. Adica, azi. Ca a trecut de 12.
Si daca va intrebati, da, sunt la Suceava.
De la nivelul oboselii acumulate in ultimul timp, ziua de vineri se anunta pantagruelica in termeni de efort, concentrare, munca, nervi si strans din dinti. Iar singura solutie ca sa ma menajez vineri e sa nu dorm azi.. adica tot vineri, dar la inceput. Am la dispozitie 17 ore. Asta mi-aduce aminte de task-force-urile din timpul facultatii, cand am atins performanta sa citesc 400 pagini in 4 ore. Sper ca mai stiu cum se face...
AMR: 16 ore si 45 minute.
vineri, 16 octombrie 2009
Bucuresti
Ploua si e frig. Frig si umezeala din acelea, care iti intra in oase si nu mai ies decat dupa cateva ore de dormit cu nasul sub plapuma, ca sa intre imediat la loc dupa ce ai facut primul pas pe podea.
E gol la mine in frigider. Imi tine de urat un singur iaurt, luat in maxima graba de la non-stop, noaptea, in timp ce ma grabeam spre plapuma. Dar parca nici foame nu e, mai ales cand trebuie confruntata cu vremea urata de afara si distanta mare pana la primul supermarket.
E dezordine si mizerie in casuta mea. Cred ca e felul ei de a riposta ca am lasat-o singura si a nimanui mai bine de 3 luni, pentru o alta casuta, mai plina, mai calduroasa si mai moldoveneasca.
E bahaos in capul meu, port in suflet emotii si stres, dar si dorinta de izbanda. Planul de bataie dospeste in creier, se ingramadeste in frunte, se agita si se buluceste prin fiecare nerv din corp, vrea scris pe hartie, riposteaza si isi cere drepturile, asa ca nu mai e mult si va trebui sa il scot la lumina.
Dar incep usor. Cu un iaurt usurel, care e aproape gata si imi da de inteles ca la un moment dat va trebui sa ma confrunt cu ploaia insistenta de afara. Cu o vitamina C, in speranta ca voi putea alunga raceala ce-mi da tarcoale. Cu un ceai verde, in incercarea de a compensa lipsa cafelei din sistem. Dau drumul la calorifere si apa calduta isi face loc lenes prin elementi. Casa parca se mai dezmorteste si isi cere dreptul la curatenie, la perdele, covoare si lumanari parfumate.
Aici va fi biroul meu in urmatoarele... nu stiu pentru cat timp. Nu stiu mai nimic despre felul in care va decurge jobul meu din Bucuresti. Stiu sigur ca va iesi bine. Pentru ca altfel nu se poate, nu concep.
Am emotii, dar undeva, printre ele, sunt foarte bucuroasa.
E gol la mine in frigider. Imi tine de urat un singur iaurt, luat in maxima graba de la non-stop, noaptea, in timp ce ma grabeam spre plapuma. Dar parca nici foame nu e, mai ales cand trebuie confruntata cu vremea urata de afara si distanta mare pana la primul supermarket.
E dezordine si mizerie in casuta mea. Cred ca e felul ei de a riposta ca am lasat-o singura si a nimanui mai bine de 3 luni, pentru o alta casuta, mai plina, mai calduroasa si mai moldoveneasca.
E bahaos in capul meu, port in suflet emotii si stres, dar si dorinta de izbanda. Planul de bataie dospeste in creier, se ingramadeste in frunte, se agita si se buluceste prin fiecare nerv din corp, vrea scris pe hartie, riposteaza si isi cere drepturile, asa ca nu mai e mult si va trebui sa il scot la lumina.
Dar incep usor. Cu un iaurt usurel, care e aproape gata si imi da de inteles ca la un moment dat va trebui sa ma confrunt cu ploaia insistenta de afara. Cu o vitamina C, in speranta ca voi putea alunga raceala ce-mi da tarcoale. Cu un ceai verde, in incercarea de a compensa lipsa cafelei din sistem. Dau drumul la calorifere si apa calduta isi face loc lenes prin elementi. Casa parca se mai dezmorteste si isi cere dreptul la curatenie, la perdele, covoare si lumanari parfumate.
Aici va fi biroul meu in urmatoarele... nu stiu pentru cat timp. Nu stiu mai nimic despre felul in care va decurge jobul meu din Bucuresti. Stiu sigur ca va iesi bine. Pentru ca altfel nu se poate, nu concep.
Am emotii, dar undeva, printre ele, sunt foarte bucuroasa.
marți, 13 octombrie 2009
Honey, I'm coming home!!
Planuri pe termen lung, in 2 minute si cu incepere peste 8 ore.
Cu exceptia escapadelor la mare, cand diferenta dintre decizie si plecare a fost de fiecare data un-facut-de-bagaj sau nici atat, asta e cea mai din scurt decizie de plecare pe care am luat-o vreodata. E drept, timp de trei luni am asteptat momentul potrivit pentru conversatii, planuri pe termen lung si puneri de comun acord in vederea demararii unui job nou, intr-un loc nou, de capul meu.
In cele doua minute de azi, mi-a fost reconfirmat lucrul pe care il tot invat de cand sunt aici: In business trebuie sa stii ce vrei. Si sa faci. In secunda doi. Nu pierzi vremea cu nimicuri. Stii ce vrei, te arunci si retusezi pe parcurs.
Am inteles in final ca timp de trei luni de zile m-am asteptat.. pe mine.
Dupa cele doua minute, aveam mana libera si, contrar tuturor asteptarilor mele, nu am simtit eliberare. Am descoperit in schimb ce greutate are o responsabilitate si ce gust, un risc proaspat asumat.
Cu exceptia escapadelor la mare, cand diferenta dintre decizie si plecare a fost de fiecare data un-facut-de-bagaj sau nici atat, asta e cea mai din scurt decizie de plecare pe care am luat-o vreodata. E drept, timp de trei luni am asteptat momentul potrivit pentru conversatii, planuri pe termen lung si puneri de comun acord in vederea demararii unui job nou, intr-un loc nou, de capul meu.
In cele doua minute de azi, mi-a fost reconfirmat lucrul pe care il tot invat de cand sunt aici: In business trebuie sa stii ce vrei. Si sa faci. In secunda doi. Nu pierzi vremea cu nimicuri. Stii ce vrei, te arunci si retusezi pe parcurs.
Am inteles in final ca timp de trei luni de zile m-am asteptat.. pe mine.
Dupa cele doua minute, aveam mana libera si, contrar tuturor asteptarilor mele, nu am simtit eliberare. Am descoperit in schimb ce greutate are o responsabilitate si ce gust, un risc proaspat asumat.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
