Imi suna melancolia in urechi

Ma uitam azi la castile mele de la birou. Sunt rupte, dezmembrate (azi era sa imi intre o bucata in ochi, de doua ori, cand am vrut sa mi le scot de pe cap), microfonul nu mai are capat, iar cablul sau, cu firele iesite, sta rasucit pe una dintre casti. Simetric, cealalta casca are si ea firele la vedere. Nu de putine ori, in blonzimea-mi caracteristica, m-am intrebat daca nu as putea sa ma si electrocutez din cauza asta.

Dar azi mi-am dat seama: castile astea au fost cu mine de pe la inceputurile mele in redactie, cand imi luam in primire, sfioasa, cu ochii mari, plini de curiozitate, birouasul meu de redactor care, credeam eu atunci, are suprema libertate de a asculta muzica la serviciu cat e ziulica de lunga.
Si am mai realizat ceva: peste fix doua zile, pe 13 noiembrie, implinesc doi ani de cand am venit la TARGET, doi ani de la ochii mari si sfiosi si visul de a-mi lua si eu casca:)
Ultimele 730 de zile (inclusiv azi) au trecut extrem de repede, atat de repede ca nici nu mi-am dat seama cand au iesit firele de la casti, cand au crescut arhiva mea de texte, reteaua mea de cunostinte si teancul de carti de vizita. Ochii tot mari sunt, curiozitatea la fel de mare, daca nu si mai, doar amaratele mele de casti la 19,9 lei perechea au avut de suferit.

De ceva timp tot vreau sa le schimb, sa imi cumpar si eu un set normal, nu difuzor cum spun colegii de redactie despre ale mele.

Dar e ceva ce ma opreste, si nu e lenea! Ca si cum un set nou ar aduce, oarecum impotriva vointei mele, si o schimbare de birou. Iar azi, dupa un alt interviu extrem de motivant, pe care l-am reascultat, evident, in castile astea ponosite, si pe care il vom vedea din decembrie pe coperta, am mai putin ca oricand puterea sa ma despart de metrul meu patrat de redactie.