Vremea pocaintei

Am inviat dupa aproape o saptamana in care patul, febra, ceaiurile si spirtul medicinal au fost singurii mei tovarasi. Simt capul limpede, corpul usor, vocea vioaie si primavara afara. Sorb cafeaua cu bucuria primei guri de aer proaspat dupa o lunga perioada de penitenta. Fac planuri. Cant. Ascult muzica tare. IES LA PLIMBARE. AFARA.
Dap, viata azi pare ceva mai frumoasa. Rozalie, ghidusa, ca o bucata de plastilina colorata careia pot sa-i dau ce forma vreau eu. Ce mai, azi sunt Prometeu!!
Am scapat de pe stanca cu un mare sentiment de recunostinta. Presarat poate cu ceva vina ascunsa.
Sa va explic.

De fiecare data cand trec printr-o perioada nasoala, in timp ce ma lupt si-s chirchita sub greutatea momentului si pare ca n-am s-o mai scot la capat niciodata, fac tot felul de promisiuni solemne si imi asum tot felul de angajamente pe termen lung, cu convingerea maxima ca le voi respecta daca scap.
- Ma las de fumat. Definitiv.
- De acum inainte, fac sport zilnic.
- Mananc sanatos. Imi ticsesc frigiderul si stomacul cu legume, fructe si zarzavaturi.
- Fac acte caritabile pana la limita sfinteniei.
- Devin cel mai bun om dintre oameni si cel mai iubit dintre pamanteni.

Sunt convinsa ca nu sunt singura. Pe langa betivii loviti de mahmureala in fiecare dimineata, mai trebuie sa existe si oameni normali care se pocaiesc cand penitenta ii loveste dur. Nu stiu ce reusesc ei, dar eu!..

Eu, cum spuneam, imi sorb cafeaua. Plimb recunoscatoare degetul pe marginea fina a canii, inspir adanc aroma, las aburii fierbinti sa-mi mangaie fata, desenez cu migala rotocoale de fum. Cum care fum?! De tigara...