Indrazneste!

Tot stau si ma intreb de ce oamenii nu indraznesc sa faca ceea ce vor, ceea ce le place, ceea ce ii defineste. De ce ne e atat de greu sa facem tocmai ceea ce, de fapt, ne dorim din toata inima?
Suntem toti niste lasi? Fie ca e vorba de dragoste, de cariera, de calatorii, de hobby-uri si curiozitati nesatisfacute, de lucruri care dau sens vietii in general? Cand tocmai atunci ar trebui sa indraznim cel mai mult, sa tragem tare, sa nu ne mai pese de nimic altceva?

Cine este Cristina?

Cristina 1984, despre care am aflat din reportajul lui Razvan Butaru, este sotia unui om cu 8 ani mai mare ca ea, pe care l-a cunoscut la ora de botanica si cu care a impartit acelasi pat ani buni, pana intr-o noapte, in 1984. De atunci, "Tata, sa fii tare", una dintre ultimele vorbe ale Cristinei, rasuna in mintea sotului aproape la fel de puternic ca sentimentele de iubire in suflet. La 72 de ani, dupa mai bine de 25 de ani fara ea, n-a incetat nicio clipa sa o iubeasca. Acum, ii sta alaturi o alta Cristina, eleva de liceu. Invata si ea botanica, dar cu alti colegi.

Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.

Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.

Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.

--

Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.

Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.

Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.

Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?

Vremea pocaintei

Am inviat dupa aproape o saptamana in care patul, febra, ceaiurile si spirtul medicinal au fost singurii mei tovarasi. Simt capul limpede, corpul usor, vocea vioaie si primavara afara. Sorb cafeaua cu bucuria primei guri de aer proaspat dupa o lunga perioada de penitenta. Fac planuri. Cant. Ascult muzica tare. IES LA PLIMBARE. AFARA.
Dap, viata azi pare ceva mai frumoasa. Rozalie, ghidusa, ca o bucata de plastilina colorata careia pot sa-i dau ce forma vreau eu. Ce mai, azi sunt Prometeu!!
Am scapat de pe stanca cu un mare sentiment de recunostinta. Presarat poate cu ceva vina ascunsa.
Sa va explic.

De fiecare data cand trec printr-o perioada nasoala, in timp ce ma lupt si-s chirchita sub greutatea momentului si pare ca n-am s-o mai scot la capat niciodata, fac tot felul de promisiuni solemne si imi asum tot felul de angajamente pe termen lung, cu convingerea maxima ca le voi respecta daca scap.
- Ma las de fumat. Definitiv.
- De acum inainte, fac sport zilnic.
- Mananc sanatos. Imi ticsesc frigiderul si stomacul cu legume, fructe si zarzavaturi.
- Fac acte caritabile pana la limita sfinteniei.
- Devin cel mai bun om dintre oameni si cel mai iubit dintre pamanteni.

Sunt convinsa ca nu sunt singura. Pe langa betivii loviti de mahmureala in fiecare dimineata, mai trebuie sa existe si oameni normali care se pocaiesc cand penitenta ii loveste dur. Nu stiu ce reusesc ei, dar eu!..

Eu, cum spuneam, imi sorb cafeaua. Plimb recunoscatoare degetul pe marginea fina a canii, inspir adanc aroma, las aburii fierbinti sa-mi mangaie fata, desenez cu migala rotocoale de fum. Cum care fum?! De tigara...

What do you want to do next?

Sunt un utilizator fidel al internetului. Nu trece aproape nicio zi fara sa imi verific mailul, sa caut informatii, sa citesc presa, blogurile preferate, sau, cum mi se intampla adesea in vacante, sa deschid browser-ul web ca sa il inchid imediat, dandu-mi seama ca singura explicatie a gestului sta in reflex.. Cel mai ades, intru pe net seara, cand imi simt mintea goala, obosita sa-si puna intrebari si sa rezolve probleme, cu speranta ca cine-stie-ce idee motivatoare imi va ateriza in fata ochilor si va elucida cazul.
Azi e una din acele zile. Ma aflu la rascruce de drumuri - an nou, primele 6 luni la noul job, in noul domeniu, primul bilant - nu tocmai satisfacator, o serie de provocari care se profileaza amenintatoare la orizontul personal si profesional.
Asa ca deschid ca omul youtube-ul sa-mi cante-o melodie, doua, trei.. in timp ce ba descalcesc, ba alung ganduri. Nu ma ajuta; versurile fie line, fie nervoase nu reusesc sa clarifice suita de intrebari din capul meu. Trec la trilulilu, incerc sa ma relaxez pe romaneste, apoi caut cu nesat alte si alte pagini..
Si uite-asa, in febra deschiderii de noi "tab"-uri, ma trazneste cu nerusinare, ca o palma intre ochi, fix el, Internetul. Amicul meu de bagat picioarele si "je m'en fiche" ocazional imi aterizeaza urmatoarea intrebare:
What do you want to do next?

Mai, draga Internet, pai de asta aveam eu nevoie?? Daca stiam, nu mai eram acum urcata sus pe tine. Inteleg, nu esti tu de vina; e browser-ul asta web ponosit care te face sa intrebi acelasi lucru de fiecare data cand dau new tab. Dar tot iti simt umbra de ironie in spatele semnului de intrebare..

Morala: Era tehnologiei au ba, unele informatii, cum ar fi raspunsurile la unele intrebari de capatai, nu se gasesc nici macar pe net. Aici, traditia romaneasca de a lasa pe poimaine ce trebuia sa fi facut ieri nu merge si cu asta basta. Nu ne maturizam si nici nu crestem cu netul in fata, ci the old fashioned way, cu problemele disecate in fata oprobriului public. Ne cam dor ochii, ni se zbarceste pielea de greu si griji (deh, trebuiau sa apara si ridurile de undeva), nu ne prea place, dar alta cale nu-i. Mai devreme sau mai tarziu, cineva tot ne va lua la intrebari daca noi n-o facem.

So, what do you want to do next?

Pe vremea mea...

Anul trecut pe vremea asta (plus/minus o saptamana) mergeam la festivalul de film francez, chicoteam si ascultam muzica la birou, pierdeam o revista draga, castigam un om drag, faceam planuri indraznete, aveam gauri in buget, dar si mici bucurii in suflet.
Acum doi ani, in 2007, tot pe vremea asta, abia ma dezmeticeam dupa o vara completa in State si visam la un Craciun de poveste, tot american, undeva in Maine.
Cu patru ani in urma, traiam din plin prima iubire pe - ce alta melodie mai buna decat - Happy Hippo, "The lion sleeps tonight". Eram un copil care crea coregrafii, canta din toata inima in vazul tuturor, zambea cat casa si in tot acest timp isi imagina ca e un om mare.
Acum, pe vremea asta, ma simt ca Romania - intr-o perpetua tranzitie. Tot cant din inima, dar in intimitatea casei mele. Tot zambesc, desi uneori ca sa maschez lacrimile. Dansez, uneori ca medicament, alteori din pura placere.

Nu-s chiar copil, dar nici om mare dupa norma societatii nu vreau sa fiu.. mai ales ca Happy Hippo e inca printre video-urile mele preferate. La urma urmei, pe ce criterii clasifici oamenii in mari si mici?

Daca esti posac, vesnic ingrijorat si zaci in resemnare, nu mai gusti un cantec shod, nu mai razi prosteste si nu mai dansezi, se cheama ca esti mare? Matur??
Iar daca ai 35 de ani, un job ticsit de responsabilitati, casa ta, masina, verigheta, si inca te pierzi printre rafturile cu jucarii din hipermarket si-ti umpli casa de obiecte si rasete vesele, se cheama ca esti pueril?? Copil??? Sau se cheama ca te bucuri de viata?

Sa tupaim, asadar!