Sneak preview dintr-o vacanta aproape perfecta

Marea Intalnire (am promis ca povestesc)

- Salut!
- ...
- Ce faci tuu?
- ...
- Heee-loou..

Punctele de suspensie inlocuiesc sunete pe care nu pot sa le redau in scris. Sunete, hmm, umane: scancete, icnete, ici-colo un planset sau ceva ce seamana ba a planset, ba a ras.
Da, ne-am intalnit! Am petrecut doua zile mirifice cu mogalda mica-mica, de 4 kile doua sute (deocamdata), careia i se spune nepoata-mea.. Pe cat de ciudat m-am uitat eu la ea prima data, pe atat de ciudat ma priveste ea pe mine; ceva ce seamana a "Tu ce mai vrei, uratule?" sau, ocazional "Hm.. ce chestie ciudata, aproape ca-mi vine sa rad, dac-as sti cum".
Dar stati! cred ca i-am furat de fapt un zambet. Daca nu era cumva o grimasa de la pozitia incomoda in care o tineam.
Pe scurt, e magnifica. Ne tine pe toti captivi langa ea, ne comanda dupa pofta inimii (sau dupa pofta de mancare, punct), creste vazand cu ochii, stapaneste exceptional adevarate pozitii acrobatice, extrem de complicate pentru omul matur, si fluiera.. La ultimul capitol, m-a intrecut deja si n-are nici doua luni..
Va dati seama ce are sa urmeze, nu?

O mogalda numita Minune

A venit asa, grabita, hotarata, nerabdatoare si vioaie, azi pe la 10 dimineata. Si dintr-o data, ne-a dat pe toti peste cap si ne-a transformat ca in povestile cu zane: sor-mea a devenit mama, sotul ei e tata, eu am devenit matusa si toti am devenit pe loc maturi.
Ce daca e mica, paroasa si imbrobodita? Ce daca doctorii au penalizat-o cu 2 puncte pentru ca n-a vrut sa mai astepte 2-3 saptamani? Ea are puterea sa ne schimbe destinul, ea si-a revendicat cu atata indarjire locul in lume si tot ea, printr-un planset, a adus 2,9 kilograme de fericire in atatea suflete!

Azi am fost, pe rand, titirez, topaitoare si zaluda. Am ras si am plans, concomitent sau alternativ, si tot asa am urcat pe valuri de fericire, de induiosare si de teama. O mogalda a pasit in lume si e asa de mica si fragila, incat cu greu iti vine sa crezi ca e aceeasi faptura care pana mai ieri dadea suturi si upercut-uri pe sub plapuma.

E activa, va zic! Tot azi a avut si prima sedinta foto, direct in incubator, si cel putin la prima vedere pare o minune de fata. De abia astept sa o vad punand lumea la cale, baietii la punct, oamenii si lucrurile din jurul ei in miscare. Ii doresc tot binele din lume si sa o urmareasca la fiecare pas norocul.

Maestre, ma inclin.

In weekend am fost la Egoistul. Ma bucur ca exista inca cel putin o piesa pentru care oamenii stau la cozi interminabile sambata dimineata, cu 2-3 ore inainte de deschiderea casei de bilete a teatrului, doar ca sa prinda un loc in sala. Am stat si eu, in urma cu vreo 2 saptamani, in frig, dimineata pe-nebaut-cafea, rugandu-ma in sinea mea - la unison cu toti ceilalti - sa prind un loc in sala, macar si pe scari, ca sa il vad pe maestrul Beligan, actorul care m-a cucerit de prima data cand l-am vazut, in urma cu 6-7 ani.
Am prins ultimul bilet. ULTIMUL. Cel mai prost loc din sala, dar cea mai mare bucurie de foarte multa vreme. Nu stiu cand am fost asa fericita ultima data, cat am fost in ziua in care mi-am cumparat biletul si apoi, duminica aceasta, cand am fost la piesa. Sa prinzi ultimul bilet la una dintre ultimele reprezentatii ale maestrului. Sa aplauzi pana nu-ti mai simti palmele. Sa iti starneasca respect pana la lacrimi. Sa ai 90 de ani si mai multa viata in tine ca altii de 20. Acesta este Maestrul Radu Beligan. Mi-as dori sa mai existe altii, multi, ca el. Sau sa traiasca el la infinit. Asa, lumea ar fi cu siguranta mult mai buna.

Un exemplu de viata bine traita.