In weekend am fost la Egoistul. Ma bucur ca exista inca cel putin o piesa pentru care oamenii stau la cozi interminabile sambata dimineata, cu 2-3 ore inainte de deschiderea casei de bilete a teatrului, doar ca sa prinda un loc in sala. Am stat si eu, in urma cu vreo 2 saptamani, in frig, dimineata pe-nebaut-cafea, rugandu-ma in sinea mea - la unison cu toti ceilalti - sa prind un loc in sala, macar si pe scari, ca sa il vad pe maestrul Beligan, actorul care m-a cucerit de prima data cand l-am vazut, in urma cu 6-7 ani.
Am prins ultimul bilet. ULTIMUL. Cel mai prost loc din sala, dar cea mai mare bucurie de foarte multa vreme. Nu stiu cand am fost asa fericita ultima data, cat am fost in ziua in care mi-am cumparat biletul si apoi, duminica aceasta, cand am fost la piesa. Sa prinzi ultimul bilet la una dintre ultimele reprezentatii ale maestrului. Sa aplauzi pana nu-ti mai simti palmele. Sa iti starneasca respect pana la lacrimi. Sa ai 90 de ani si mai multa viata in tine ca altii de 20. Acesta este Maestrul Radu Beligan. Mi-as dori sa mai existe altii, multi, ca el. Sau sa traiasca el la infinit. Asa, lumea ar fi cu siguranta mult mai buna.
Un exemplu de viata bine traita.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu