vineri, 16 octombrie 2009

Bucuresti

Ploua si e frig. Frig si umezeala din acelea, care iti intra in oase si nu mai ies decat dupa cateva ore de dormit cu nasul sub plapuma, ca sa intre imediat la loc dupa ce ai facut primul pas pe podea.
E gol la mine in frigider. Imi tine de urat un singur iaurt, luat in maxima graba de la non-stop, noaptea, in timp ce ma grabeam spre plapuma. Dar parca nici foame nu e, mai ales cand trebuie confruntata cu vremea urata de afara si distanta mare pana la primul supermarket.
E dezordine si mizerie in casuta mea. Cred ca e felul ei de a riposta ca am lasat-o singura si a nimanui mai bine de 3 luni, pentru o alta casuta, mai plina, mai calduroasa si mai moldoveneasca.
E bahaos in capul meu, port in suflet emotii si stres, dar si dorinta de izbanda. Planul de bataie dospeste in creier, se ingramadeste in frunte, se agita si se buluceste prin fiecare nerv din corp, vrea scris pe hartie, riposteaza si isi cere drepturile, asa ca nu mai e mult si va trebui sa il scot la lumina.

Dar incep usor. Cu un iaurt usurel, care e aproape gata si imi da de inteles ca la un moment dat va trebui sa ma confrunt cu ploaia insistenta de afara. Cu o vitamina C, in speranta ca voi putea alunga raceala ce-mi da tarcoale. Cu un ceai verde, in incercarea de a compensa lipsa cafelei din sistem. Dau drumul la calorifere si apa calduta isi face loc lenes prin elementi. Casa parca se mai dezmorteste si isi cere dreptul la curatenie, la perdele, covoare si lumanari parfumate.

Aici va fi biroul meu in urmatoarele... nu stiu pentru cat timp. Nu stiu mai nimic despre felul in care va decurge jobul meu din Bucuresti. Stiu sigur ca va iesi bine. Pentru ca altfel nu se poate, nu concep.
Am emotii, dar undeva, printre ele, sunt foarte bucuroasa.

marți, 13 octombrie 2009

Honey, I'm coming home!!

Planuri pe termen lung, in 2 minute si cu incepere peste 8 ore.

Cu exceptia escapadelor la mare, cand diferenta dintre decizie si plecare a fost de fiecare data un-facut-de-bagaj sau nici atat, asta e cea mai din scurt decizie de plecare pe care am luat-o vreodata. E drept, timp de trei luni am asteptat momentul potrivit pentru conversatii, planuri pe termen lung si puneri de comun acord in vederea demararii unui job nou, intr-un loc nou, de capul meu.

In cele doua minute de azi, mi-a fost reconfirmat lucrul pe care il tot invat de cand sunt aici: In business trebuie sa stii ce vrei. Si sa faci. In secunda doi. Nu pierzi vremea cu nimicuri. Stii ce vrei, te arunci si retusezi pe parcurs.
Am inteles in final ca timp de trei luni de zile m-am asteptat.. pe mine.

Dupa cele doua minute, aveam mana libera si, contrar tuturor asteptarilor mele, nu am simtit eliberare. Am descoperit in schimb ce greutate are o responsabilitate si ce gust, un risc proaspat asumat.

duminică, 11 octombrie 2009

Poze din excursie

Piatra: o sa imi placa mereu sa revin aici, sa-mi beau cafeaua de duminica dimineata la Gatsby, sa fac plimbari racoroase in parc, sa vad locurile mici si cochete ale oamenilor gospodari.




Varatec: un loc binecuvantat, cu flori multe si frumoase, cu maici care locuiesc in case parca desprinse din povesti, cu mere si nuci la discretie:)







sâmbătă, 10 octombrie 2009

Cum mi-am cumparat bluza de la Sainsbury's

Azi am fost la cumparaturi. Dupa ere intregi de cand n-am mai calcat magazinele prag dupa prag, azi mi-am luat inima in dinti si lista de cumparaturi la mine si am plecat la.. piata. Am zis sa imi fac incalzirea intai cu cele cateva magazine mici non-brand de care imi tot vorbeau sucevencele mele ca despre adevarate insule cu comori. Dupa... vreo ora de cautari (adica mult), am gasit o bluza ok, purtabila, suficient de cuminte si de bine incadrata in tipare incat sa o port la birou. Ne-am vazut, ne-am placut si, la fel ca in dragostea la prima vedere (aia care vine dupa zeci de incercari esuate), am luat-o de pe umeras, m-am dus cu ea direct la casa si in 10 secunde erau numai ale mele - bluza si punguta de plastic galben aferenta.
Bluza imi vine - tot ca in dragoste, am ochi buni si sesizez din start neconformitatile majore;)
Surpriza a venit insa cand am analizat mai bine ambalajul - care imi multumea pentru a fi cumparat de la Sainsbury's:)

P.S.: Oare cat o valora piata neagra a pungilor de plastic?

Later edit: Aflu ca Sainsbury's a detinut pana in 2005 lantul de supermarketuri Shaw's, unde am lucrat cat am stat in SUA. O fi vreun semn ca bluza aia chiar mi-a fost predestinata, hmm...

vineri, 9 octombrie 2009

Voi cu cine votati?

Obama a luat Nobelul. Pentru pace.
Recunosc, mi-a trecut prin cap ideea unei mici teorii a conspiratiei.. Mi-a survolat instant deasupra neuronilor posibilitatea ca o ratiune de politica externa sa stea la baza deciziei comitetului norvegian. Si chiar cand macinam mai bine ideea, am dat intamplator peste videoclipul de mai jos si am adjudecat: Nobelul meu pentru pace merge la Michael. Nu pentru ca as fi fost fan (n-am fost), nici pentru ca a murit si e in trend sa il ridici in slavi, nu. Ci pentru ca n-am cunoscut alt artist care sa isi dedice intr-atat munca si talentul in scopul transmiterii de mesaje sociale, care sa mai aiba si ditamai impact in randul maselor. Ce a facut el prin cantec este perfect egal cu a milita pentru "infratirea intre popoare". Iar eu cred ca a avut si mai mult efect decat discursurile la tol festiv asezonate cu garzi de corp si vorbe anti-arme ale lui Obama. Sa se inteleaga, nu neg meritele presedintelui american. A reusit sa impresioneze cu vorbele lui milioane de oameni, care i-au incredintat viitorul cu munti de speranta. Dar daca ar fi exitat un comitet de decizie a oamenilor lumii si nu a parlamentarilor vreunei tari, eu as fi votat pentru Michael. Voi?



Si mai astept sa vad un lucru: ce-o sa faca Obama cu milionul ala de dolari pe care-i primeste?

duminică, 4 octombrie 2009

A scrie sau a nu scrie

Lumea nu mai scrie. De ceva vreme, jumatate din blog-roll a incremenit. Oamenii nu mai au timp, chef, inspiratie, nici probleme, frustrari sau bucurii majore ca sa le mai descatuseze pe ecrane. Majoritatea par ca au intrat intr-un con de liniste, in care lucrurile sunt asezate, in care se simt bine asa, protejati de lumea exterioara, si din care nu mai simt nevoia sa iasa.
Mai sunt cei cativa care scriu o data la cateva zile. Dar, sa-mi fie cu iertare, si cuvintele lor par scoase cu clestele din gura.
La randul meu, si eu scriu parca tot mai greoi si mai plictisitor in ultima vreme, dar sper sa fie doar un efect temporar al schimbarii stilului de viata. Nu ca as fi scris cine-stie-ce inainte, dar macar erau cuvinte scrise instant, ca si cum ar fi explodat in mii de artificii daca nu le asezam atunci pe monitor.
Acuma, aflu cu oarece parere de rau ca el, blogul, cel pe care il citeam zilnic mai ceva ca revista presei, nu va mai fi. Sau, in cel mai bun caz, va incremeni si el. Era asa.. un artific care nu-mi apartinea, dar care ma ungea pe suflet. De multe ori, intram pe blogul meu doar ca sa-l citesc pe el. Ca al meu saracul e mic si cam ponosit. Nu are suficienta sare si piper, pentru ca eu, gospodina afoana cum sunt, n-am stiut sa il asezonez cum trebuie. Asa ca uneori, cochetez cu ideea de a renunta si eu.
Deocamdata insa, mai poposesc pe aici. Nu mi-am gasit conul de tihna, nici n-am atins fundul sacului cu taste. Am fost in schimb in excursie si am descoperit o tara frumoasa. Detalii - zilele astea.

joi, 1 octombrie 2009

Proba de fugarit visuri - 100 metri viteza

Spuneam cu ceva timp in urma ca viata in SV se petrece secunda cu secunda. Atunci era de bine, pentru ca imi fusese dor sa am timp pentru lucrurile marunte si frumoase din viata.
Problema e ca mi-a trecut dorul, am timp, dar am descoperit ca nu stiu sa ma bucur de lucrurile astea marunte. Niciodata n-am stiut. Tot timpul am vrut lucruri mari. Si ce mi-am dorit de la fiecare zi a fost sa pot spune "Azi am mai scris o pagina." sau "Azi am cunoscut un om extraordinar. Azi am invatat o chestie super interesanta. Azi am vazut un oras nou. Azi am mai crescut putin ca om."
Asa ca am ignorat de cand ma stiu lucrurile marunte. Desigur, am mai avut momente in care sa ma bucur de canuta colorata de pe birou, de vremea frumoasa de afara, de o floricica zarita pe drum. Dar nu mi-au fost suficiente. De parca am de cand ma stiu in fata, scris mare cu litere invizibile, un destin pe care trebuie sa il indeplinesc. Si un rost pe lumea asta, pe care trebuie sa il descopar. Pe de o parte, constientizez ca modul asta de gandire e apanajul filozofilor si al boemilor, al celor care cauta intelesuri inainte de a face ceva concret si, din pacate, in cele mai multe cazuri, al celor care nu mai apuca sa isi termine cautarea.
De cealalta parte insa, tendinta asta de a privi mult prea departe in viitor m-a facut de multe ori sa iau decizii care pe moment n-au facut sens pentru multi dintre apropiatii mei. Si, mai grav, nici pentru mine pana la un punct. Nu m-a lasat tot timpul sa ma bucur de lucrurile marunte, dar mi-a dat o satisfactie enorma de fiecare data cand am mai bifat un lucru pe ordinea de zi.
Iar acum, cand mersul lin al secundelor sucevene ma face sa renunt la alergatura continua dupa visuri, e un moment numai bun sa sed olecuta, sa cuget si sa incropesc un bilant intermediar.

- Am plecat din Suceava de dragul de a pleca. Am ales Bucurestiul tocmai pentru ca acolo nu aveam pe nimeni. Vroiam sa ma fac om de marketing, dar am pus REI ca prima optiune la admitere, ca sa vad daca nu cumva soarta are vreun alt plan pentru mine. Bineinteles ca am obtinut unul dintre cele mai bune 3 rezultate la Marketing, dar am fost admisa la prima optiune, despre care nu stiam mai nimic, cu un rezultat mediocru.
- Cand am vrut sa ma inscriu intr-un ONG studentesc, am aplicat direct la unul pe publicitate. Asta vroiam sa fac, nu? Cu 2 ore inainte de interviu, mi-au picat ochii pe un afis de prezentare a unui alt ONG, de care ma lega doar amintirea vaga a unei poze intamplatoare - o gasca mare si vesela, la munte. M-am inscris la ONG-ul cu poza si am facut varza interviul pentru celalalt. Am intrat, am stat doi ani si m-am indragostit pentru prima data.
- Mai departe. Dupa ceva experienta de junior intr-un departament de marketing total aiurea si alandala, am zis stop. Gratie unei prietene mai mult decat inspirate, am aflat ca se cauta... redactori:) Cu un "De ce nu?" mare cat casa, am aplicat. A doua zi, trustul de presa m-a chemat pentru un post de middle management in marketing. Am refuzat. Nu stiam nici eu de ce, stiam doar ca ala era momentul in care puteam sa imi hranesc curiozitatea de licean. (Intr-a zecea, am vrut sa ma fac jurnalist. M-am bucurat de sprijin "enorm" in sensul asta, tinand cont ca invatam intr-un liceu cu profil real, mancam mate, fizica si info pe paine si eram olimpica la chimie!%#?!) Revenind la poveste, cu acelasi "De ce nu?" mare m-am prezentat la interviul cu redactorul-sef, de data asta pentru un loc pe plantatia de scribi, declarand franc ca n-am citit nici macar o data ziarul respectiv, dar ca sunt dispusa sa dau o proba. Am dat, am luat si am stat 3 ani. Intre timp insa...
- Am renuntat la jobul de jurnalist pentru a calatori si pentru a face munca necalificata intr-un stat uitat de lume, din State. Cu o zi inainte de plecare, nu aveam o explicatie rationala pentru decizia mea. Motiv pentru care am si ascuns mult timp adevaratul scop al plecarii mele (bine, "ascuns" e impropriu spus, din moment ce nici eu nu il stiam). Stiam ca nu ma duc pentru bani. Stiam ca vreau sa vad cum e sa fii chelnerita sau casierita inainte de a ma angaja definitiv in cursa pentru o cariera. Stiam ca vreau sa ma aventurez singura pe plaiuri necunoscute. Mai stiam si ca am prieteni si rude undeva pe continent la care pot apela in caz de urgenta. Dar adevaratul motiv era undeva, dincolo de astea. In noaptea cu avionul, tot nu aveam un raspuns exact la intrebare. Cred ca plecam tocmai pentru necunoscut. Pe drumul spre "the middle of nowhere" (cum mi-a fost descris orasul unde mergeam), nu stiam exact unde o sa dorm, unde o sa lucrez, ce caut eu acolo. Nu stiam daca la intoarcerea in tara voi mai avea job sau casa. Dar era bine. Si a fost bine timp de 3-4 luni, iar experienta mi-a facut si mai bine. Si la intoarcere, am avut si jobul, si casa. Plus o a doua casa, in the middle of nowhere.
- Acum, sunt in miezul unei decizii rationale. Cat de cat asezata si logica, comparativ cu celelalte din trecut. E piesa care ar trebui sa dea sens puzzle-ului de pana acum. Si, culmea, lucrurile se leaga. Bineinteles, n-am scapat de toate variabilele si am pastrat in sistem vechiul principiu dupa care m-am ghidat pana acum: "ma arunc si vad pe urma".

Da, poate ca n-am avut cea mai buna strategie pana acum. Poate ca am urmarit cai verzi pe pereti. Dar sunt caii mei si am tot dreptul sa ii calaresc. Macar de proba. Uite ca, de multe ori inconstient, am ajuns sa fac si mult visatul PR, am lucrat si in presa, am ajuns si in New York mai devreme decat mi-as fi inchipuit, am avut ocazia sa imi dau seama care dintre visurile mele erau prost alese, m-am fript big time, m-am ridicat de pe jos si am mai incercat o data si tot asa. Si acum incerc. Ma simt ca unul dintre putinii zuzi fara stare intr-un oras populat de melci. Ii iubesc si ii respect pe melcii astia, pentru ca pot sa fie asa. Dar eu nu pot. Si literele alea mari din fata mea probabil ca nu sunt chiar asa de invizibile, din moment ce toata lumea din autobuz, de pe strada si chiar din familie se uita insistent si usor nedumerit la mine. Uneori si eu ma uit. Dar cred ca literele alea se vad cel mai bine cand stau uite-asa, cu ochii inchisi sau pierduti in zare, si visez la destinul pus in frunte. Poate ca sunt un daydreamer, ca toti copiii din proiectul asta.