Ultimele urme de zapada

Azi am parcurs un drum lung, lung de tot, cam la fel de lung ca cel de la adult la copil. Timp de aproape 7 ore am privit prin geamul aburit de la masina cum peisajul se schimba treptat in fata mea. Blocuri, case darapanate, depozite, campii pe care erau aruncati neglijent boscheti de tot felul, apoi iar blocuri, mai mici de data asta, iar case, depozite si magazine, benzinarii si apoi, dealuri, livezi, ogoare cu rod in ele, gospodarii si iar dealuri, rauri, livezi, ogoare cu pete de zapada pe ele, mall, metro si.. acasa:) Si tot asa, de la omul chinuit de somn care isi bea cafeaua mai mult din reflex decat din placere la 6 dimineata, am trecut prin angajatul tanar, obosit deja la ora 12, de munca si de companie, dar dornic sa faca ceva cu cariera lui, care presta sarcini de serviciu pe fuga inainte de a se arunca catre alta indatorire, si m-am descoperit copil matur, lasat de masina de serviciu in fata blocului parintilor, cu geanta cu floricele intr-o mana, si cu bucurie nerabdatoare in ochii mijiti catre luminile de la etajul doi.
Maine dimineata redevin angajatul dornic de devenire profesionala, dar pentru cateva ore am fost copilul mic, lenes pe canapeaua din fata televizorului, pe care parintii l-au bombardat cu intrebari si cu tot felul de atentii:) Si in urmatoarele seri o sa fiu la fel, chiar daca nu pentru totdeauna. Dar momentele astea ma bucura si ma energizeaza intocmai ca petele alea de zapada de pe drum, care-mi aduc aminte ce frumoasa e iarna cand copilaresti si ca nu e nevoie, teoretic, sa strabati 7 ore de deal-drum-depozite ca sa te afli copil, dar cand o faci, descoperirea e cu atat mai draga.