Acesta este un mesaj de disperare. Un strigat intr-o sticla ieftina de plastic, inchisa cu dop rosu si aruncata in mare.
Ultima saptamana a avut o personalitate mai puternica decat mine. Oricat am incercat. Oricat (m-)am muncit. Oricat am tras si de ultima doza de energie ramasa ca sa fac lucrurile sa mearga. Oricat de drept si tantos am pasit inainte. Tot in cerc m-am invartit. Desigur, lucruri am facut (multe si marunte, daca stau sa enumar), dar tot nu reusesc sa-mi scot din cap sentimentul* ca n-am facut mai nica.
*Da, din cap, ca ma simt de parca simt cu capul. Si capul doare.
Ma potrivesc ca nuca in perete cu stilul de viata de aici.
Si in stilul asta, ultima saptamana a masurat o luna. Tin minte insa vag ca vinerea trecuta la ora asta, mancam popcorn intr-un apartament semi-curat si semi-amenajat dintr-un Bucuresti infierbantat. Bucuroasa nevoie mare ca sunt la mine acasa, acolo unde inca platesc chirie, desi nici nu locuiesc si nici macar nu m-am instalat complet. Mancam popcorn pe post de cina si tot popcorn am avut si la micul dejun a doua zi, si la cina urmatoare. N-am avut timp de mancare. Venisem de la SV, direct de la serviciu, cu singurul scop de a petrece o zi 100% asa cum vreau. Ziua a trecut ca o secunda. Dar a fost ataaat de biiineee!
Partea enervanta e - la intoarcerea in Bucuresti, o sa tanjesc dupa secundele lungi din SV. Am zis bine ca trebuia sa ma fac calatoare.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu