Lucruri pe care le-am aflat despre mine

In ultima vreme, vorbesc cu foarte multa lume. Oameni din ONG-uri, fotografi, PR-isti, fosti colegi de presa, manageri de agentii, manageri de companii, profesori, doctori, prieteni, baieti, fete, oameni din Bucuresti, oameni din afara Bucurestiului, chinezi, francezi, turci, oameni pe care ii stiu de ani de zile sau oameni pe care abia i-am cunoscut.
Si vorbim despre mine, ca - deh! - asa se face la interviurile de angajare. Fac asta de atata vreme, ca nu mai am nevoie nici de documentare inainte, nici de CV sau brief de discutie (nu ca as fi fost mare fan vreodata). Am devenit un soi de robot vorbitor, prevazut cu un buton mare, rosu, pe care apesi si incepe sa turuie. Vorbesc din experinta, experienta vorbeste din mine si mereu apar lucruri pe care le aud pentru prima data.

Si-am aflat asa:
- Ca trebuie sa cred foarte tare in lucrurile pe care le fac. Nu cred egal nu entuziasm. Nu entuziasm egal cu zero.
- Ca am crezut in lucrurile pe care le-am facut pana acum.
- Ca atunci cand cred cu tarie in ceva, sunt capabila sa muncesc ca o nebuna si uit de foame, de somn, de mine.. Cele mai faine experiente de pana acum au fost, in majoritate, asa.
- Ca sunt capabila de un munte de entuziasm si sa imi pun inima pe tava, cu riscul asumat ca cei din fata mea sa nu dea doi bani pe ele.
- Ca n-am suficienta incredere in mine. Constat cu surpriza si bucurie naiva ca sunt oameni care ma pretuiesc, printre aceia pe care eu ii respect pana in varful firelor de par.
- Ca toate joburile de pana acum au fost experiente minunate. Inclusiv cele 6 luni in care sefa ma suna la 12 noaptea sa ma injure ca nu gasea foaia din fata ochilor ei. Atunci, innebuneam. Acum, simt o anumita candoare vizavi de ea, caci m-a calit. Si ii sunt recunoscatoare pentru sutul mare in fund care m-a propulsat bine de tot inainte.
- Ca primul lucru de care depinde satisfactia la job sta in oamenii cu care lucrez. De aceea, cel mai important indicator in alegerea unui job e feeling-ul.
- Si banii conteaza; in cantitati industriale ar putea compensa cat de cat lipsa oamenilor, dar tot feelingul cantareste mai greu. Fara entuziasm da cu minus, clar!
- Ca nu sunt pregatita sa merg pe cont propriu. Dar pentru asta nu cred ca poti fi niciodata pregatit 100%. Ca sa inveti sa inoti, trebuie sa te arunci in apa.
- Ca nu regret nicio decizie de plecare din cele luate pana acum, pentru ca fiecare m-a dus intr-un loc frumos. Uneori imi doresc doar sa mai fi stat putin in fiecare dintre locurile alea, ca sa ma mai bucur de ele, cu ochii de acum. Stiu, nu se pupa.
- Ca interviurile sunt bune din cand in cand; te structureaza si te pun la curent cu cine ai devenit intre timp (cat erai ocupat sa muncesti), dar mai ales, cu cine ai fi putut sa devii.
- (de intrebarea asta n-am scapat nicaieri) Nu stiu ce-mi place mai mult - presa sau PR-ul. Cel care mi-a spus demult ca "un om care a facut si PR, si jurnalism, o sa fie tot timpul impartit intre cele doua" avea dreptate. Nu pot sub nicio forma sa spun care imi place mai tare. Ba mai mult, din perspectiva de cititor de presa, ma entuziasmez parca si mai grozav de fiecare data cand imi ajunge la neuron cate o idee de articol. La fel cum aveam idei de promovare pe banda rulanta cand PR-ul nu era inca jobul meu. Mi-ar fi mai usor sa ma fac om de vanzari sau analist financiar peste noapte decat sa aleg definitiv si irevocabil in favoarea uneia dintre cele doua. Consider ca decizia de a merge intr-o directie sau alta tine de consecventa (cu scrasnit din dinti uneori, e drept) si de cum iti cultivi afinitatile fata de fiecare.
- Ca jobul meu ideal trebuie sa includa: oameni faini, bani multi, calatorii cat cuprinde si o misiune laudabila, cu care sa ma identific.

Pana acum, nu l-am gasit. Dar tin cu dintii de vorba din popor, ca ce-i al meu e pus deoparte. Sa speram ca se adevereste totusi, pana se termina banii din buzunar. Hopa, too late:) Acu-i acu!