Un brand a carui facere e mai chinuita decat chinurile Anei lui Manole, Romania, se bucura de 75 de milioane de euro si nicio directie. Informatii aici si aici.
Cat despre cum vor acoperi cele - putine - 75 de milioane de euro, nevoile reale ale turismului romanesc... imi vine in minte replica din All the King's men: ce nu stii, nu te omoara.
miercuri, 25 februarie 2009
duminică, 22 februarie 2009
Pentru ca prea fac titluri scurte, dupa regula-de-trei-simple de la ziar
Pe scurt, despre Parisul vazut acum o luna:
Mi-au placut porumbeii din Turnul Eiffel, care zburau printre turisti si veneau pe masa pe care noi ne beam cafeaua, fara nicio frica;
Vrabiutele care mancau din mana turistilor la Notre Dame; Frantuzoaicele pe scuter (aici n-am poza..) si francezii care aruncau ocheade in metrou; Clatitele din Piata Saint Michel si italianul care ne-a vorbit in italiano-romano-franceza pana ni le-a gatit;
Micul Auberge pe care l-am descoperit pe o straduta laturalnica, la o aruncatura de bat de centru, dar parca dintr-o alta lume:) Primaria, cu patinoarul din fata, cu caruselul, cu prajiturelele vanzatorilor ambulanti;
Montmartre (chiar cand am ajuns, ne-am intersectat cu un nene care canta o melodie la o cutie muzicala, din aia cu manivela:P) - aici las pozele sa vorbeasca...
Si cel mai mult si cel mai mult, mi-a placut Sacre Coeur, unde pe langa spiridusul ghidus - we had a thing going on;)- ori peisajul superb (panorama vazuta de sus, carusel, numai alb si soare cat vedeai cu ochii), se auzea pe fundal muzica lui John Lennon si Eric Clapton, cantata de un artist pe treptele bazilicii; si lumea s-a asezat sa il asculte; si a fost cel mai frumos concert din cate am vazut.
Fin:)
Mi-au placut porumbeii din Turnul Eiffel, care zburau printre turisti si veneau pe masa pe care noi ne beam cafeaua, fara nicio frica;
Vrabiutele care mancau din mana turistilor la Notre Dame; Frantuzoaicele pe scuter (aici n-am poza..) si francezii care aruncau ocheade in metrou; Clatitele din Piata Saint Michel si italianul care ne-a vorbit in italiano-romano-franceza pana ni le-a gatit;
Micul Auberge pe care l-am descoperit pe o straduta laturalnica, la o aruncatura de bat de centru, dar parca dintr-o alta lume:) Primaria, cu patinoarul din fata, cu caruselul, cu prajiturelele vanzatorilor ambulanti;
Montmartre (chiar cand am ajuns, ne-am intersectat cu un nene care canta o melodie la o cutie muzicala, din aia cu manivela:P) - aici las pozele sa vorbeasca...
Si cel mai mult si cel mai mult, mi-a placut Sacre Coeur, unde pe langa spiridusul ghidus - we had a thing going on;)- ori peisajul superb (panorama vazuta de sus, carusel, numai alb si soare cat vedeai cu ochii), se auzea pe fundal muzica lui John Lennon si Eric Clapton, cantata de un artist pe treptele bazilicii; si lumea s-a asezat sa il asculte; si a fost cel mai frumos concert din cate am vazut.
Fin:)
duminică, 25 ianuarie 2009
Paris
M-am pregatit temeinic: am vazut Paris, poate cel mai bun film dupa foarte multa vreme, am ascultat Edith Piaf, Carla Bruni si tot ce suna frantuzesc, am vazut poze, am tanjit dupa degajarea tipica parizienilor, mi-am printat biletul, mi-am facut asigurarea de calatorie, mi-am activat roamingul, am incropit o lista cu chestii de vizitat si, acum, imi las in ordine si atributiile de serviciu, bleah..:)
Maine la 7 dimineata decolez, la 9 sunt in Paris.
Vreau o saptamana de detasare, aer degajat, je m'en fiche si je ne sais quoi francais.
Paris, j'arrive!!!
Maine la 7 dimineata decolez, la 9 sunt in Paris.
Vreau o saptamana de detasare, aer degajat, je m'en fiche si je ne sais quoi francais.
Paris, j'arrive!!!
miercuri, 21 ianuarie 2009
18 ani, infinit
Am cunoscut-o cu cateva luni in urma, intr-o seara calduta de toamna, chiar dupa ce am iesit de la birou. Initial am vrut sa ii refuz invitatia de a bea un suc si de a vorbi despre mine - "am avut o zi grea si mai bine as merge acasa sa imi vad de problemele mele"; "nu vad ce as putea spune" (sunt obisnuita sa ii ascult pe altii, desi munca mea inseamna sa pun intrebari rascolitoare oamenilor, eu nu vreau sa fiu in postura cealalta, de intervievat).
Pana la urma am acceptat. Nu am stiut de ce, nu stiu nici acum. Nu a fost vorba de spiritul de fost AIESEC-er care vine cu sfaturi iluminatoare catre viitoarea generatie de tineri, cei care isi incep drumul catre antreprenoriat, leadership ori corporatii intr-un ONG, muncind pe gratis. Am trecut de faza aia, mi-am schimbat impresiile si, desi cred in continuare ca munca intr-un ONG e utila, nu mai cred ca este si imperativa.
Revenind, in seara aceea am iesit la suc cu Laura. A fost primul suc dupa foarte multa vreme la care nu am fumat. Dar n-am simtit nicio clipa nevoia de a lasa cuvintele din gura pentru a le inlocui cu fum.
Laura, o fata de 18 ani, are probabil mai multa maturitate in ea decat au unii oameni trecuti bine de 30 de ani. E o frumusete de fata, o bucurie de cuvinte si idei, si entuziasm, si vointa, si initiativa.
Studiaza jurnalismul, e membru AIESEC (cand ne-am intalnit, era inca in perioada de proba), scrie lunar la o revista (si scrie contagios-de-frumos) si debordeaza de energie. Dar, cel mai important, debordeaza de energie pozitiva in ciuda numeroaselor experiente negative prin care a trecut.
In seara in care am cunoscut-o m-am intors acasa pe nori de puf. Am deschis laptopul si am cautat plina de curiozitate sa vad ce poate scrie un copil de 18 ani la o revista online, despre mediul online.
Eu nu sunt o cititoare consecventa. Incep un text, il las pentru altul si il termin pe primul dupa 2 ore. Ma plictisesc repede si deseori nu-mi citesc propriile articole pana la capat. Dar in noaptea aceea am citit textele ei cap-coada, unul dupa altul, cu bucurie si surpriza.
Pentru curiosi, un material foarte simpatic si nostalgic aici.
Pentru cei si mai curiosi, Laura scrie la rubrica Agora City, iar arhiva o gasiti aici.
Pana la urma am acceptat. Nu am stiut de ce, nu stiu nici acum. Nu a fost vorba de spiritul de fost AIESEC-er care vine cu sfaturi iluminatoare catre viitoarea generatie de tineri, cei care isi incep drumul catre antreprenoriat, leadership ori corporatii intr-un ONG, muncind pe gratis. Am trecut de faza aia, mi-am schimbat impresiile si, desi cred in continuare ca munca intr-un ONG e utila, nu mai cred ca este si imperativa.
Revenind, in seara aceea am iesit la suc cu Laura. A fost primul suc dupa foarte multa vreme la care nu am fumat. Dar n-am simtit nicio clipa nevoia de a lasa cuvintele din gura pentru a le inlocui cu fum.
Laura, o fata de 18 ani, are probabil mai multa maturitate in ea decat au unii oameni trecuti bine de 30 de ani. E o frumusete de fata, o bucurie de cuvinte si idei, si entuziasm, si vointa, si initiativa.
Studiaza jurnalismul, e membru AIESEC (cand ne-am intalnit, era inca in perioada de proba), scrie lunar la o revista (si scrie contagios-de-frumos) si debordeaza de energie. Dar, cel mai important, debordeaza de energie pozitiva in ciuda numeroaselor experiente negative prin care a trecut.
In seara in care am cunoscut-o m-am intors acasa pe nori de puf. Am deschis laptopul si am cautat plina de curiozitate sa vad ce poate scrie un copil de 18 ani la o revista online, despre mediul online.
Eu nu sunt o cititoare consecventa. Incep un text, il las pentru altul si il termin pe primul dupa 2 ore. Ma plictisesc repede si deseori nu-mi citesc propriile articole pana la capat. Dar in noaptea aceea am citit textele ei cap-coada, unul dupa altul, cu bucurie si surpriza.
Pentru curiosi, un material foarte simpatic si nostalgic aici.
Pentru cei si mai curiosi, Laura scrie la rubrica Agora City, iar arhiva o gasiti aici.
marți, 20 ianuarie 2009
duminică, 18 ianuarie 2009
Duminica
Zi de carte, de baut cafea cu o prietena draga, de vazut un film bun, bun, bun. Zi de ascultat Nouvelle Vague, de plimbat prin parcuri, ziua in care o revad pe sor-mea, o pup si ma uit la ea cum le face si le aranjeaza ea pe toate si pe toti la munca. Ziua in care colindam prin magazine, lucru pe care nu l-am facut de multa, foarte multa vreme, si in care imi iau bluza rosie pe care o tot vreau de vreo luna.
Nu ma asteptam sa fie asa, dar azi e ziua in care am stat in pat, cu advilul si toate calmantele pe langa mine, si am vazut cum, rand pe rand, nu am fost capabila sa fac toate lucrurile alea minunate pe care le planuisem de o saptamana.
Un singur lucru de pe lista am bifat: cafeaua cu prietena draga. Si mi-a facut toata ziua:)
Thanks, Cury!
Nu ma asteptam sa fie asa, dar azi e ziua in care am stat in pat, cu advilul si toate calmantele pe langa mine, si am vazut cum, rand pe rand, nu am fost capabila sa fac toate lucrurile alea minunate pe care le planuisem de o saptamana.
Un singur lucru de pe lista am bifat: cafeaua cu prietena draga. Si mi-a facut toata ziua:)
Thanks, Cury!
vineri, 16 ianuarie 2009
Nu ma intereseaza ce se intampla peste trei ani
Azi. De fapt ieri. Adica 15 ianuarie. Prima zi cu chef de munca de la inceputul anului. Sa fie starea de satietate dupa circa doua saptamani de youtube si hilizit cu colegii, ori mai bine respiratia grea si nervoasa a deadline-ului, fix in ceafa mea?...
Oricum ar fi, am zis ca deadline-ul se traieste cel mai bine cu jumatate de ora inainte de terminarea programului, cand toti pleaca acasa si ramane doar seful, asteptand sa editeze textul tau, pe care tu atunci te gandesti sa il incepi.. Asa ca am pornit de dimineata ziua-mea-cu-chef-de-munca, la 11.30, la o cafea cu o PR-ista dragutica si Country Managerul clientului ei, sa ne cunoastem:)
Si ne-am cunoscut, vreme de doua ore, uitate de lume si de deadline-uri intr-un restaurant din Victoriei, in care sigur am sa revin, de dragul ambientului, al caracatitei din menu, al preturilor foarte ok si al celor mai profi chelneri din cati am vazut pana acum in Romania.
In fine, nu despre restaurant aveam de gand sa vorbesc, nici despre cum am scris ca o nebuna in seara aceasta, ci despre un lucru. Un lucru minunat si atat de simplu, incat nu l-as fi vazut cu atata claritate decat spus de un om care, prin functie si statut, reprezinta exact opusul esentei lucrului astuia.
Incerc sa rezum: Country Managerul - o femeie tanara, frumoasa, desteapta, super deschisa, dar si super infipta in meseria ei si foarte-foarte focusata - dar o femeie care, citita in CV-ul ticsit de pozitii de Key Account, e doar un om de vanzari, un corporatist si nimic mai mult. Femeia asta e si mama unui pui de 3 ani pentru care refuza sa se duca mai devreme de ora 10 la birou, ca sa il poata duce la gradi (desi regula corporatiei americane in care lucreaza prevede clar ocuparea pozitiei de start cel tarziu la ora 9). Mai mult, in doua ore, a fost intr-un mod impecabil si Country Manager, si mama, si prietena.
Nu m-as fi asteptat sub nicio forma ca lucrul, minunea, revelatia diminetii mele tarzii sa vina de la omul de vanzari din ea: "In vanzari, inveti sa gandesti ACUM. Vreau sa obtin ceva peste 3 luni/doua saptamani/o zi sau azi, ACUM ma duc si obtin. Nu exista daca si parca. Iar "Ce se va intampla peste 3 ani" nu intereseaza pe nimeni."
Duca-se zilele meditative in care cautam sensul vietii si rostul nostru pe pamant. Continuand asa, murim fara sa le fi aflat. Pentru ca scopul vietii noastre nu e sa cautam scopul vietii noastre, ci sa o traim. Pur si simplu.
Ca oamenii astia geniali din clip.
Oricum ar fi, am zis ca deadline-ul se traieste cel mai bine cu jumatate de ora inainte de terminarea programului, cand toti pleaca acasa si ramane doar seful, asteptand sa editeze textul tau, pe care tu atunci te gandesti sa il incepi.. Asa ca am pornit de dimineata ziua-mea-cu-chef-de-munca, la 11.30, la o cafea cu o PR-ista dragutica si Country Managerul clientului ei, sa ne cunoastem:)
Si ne-am cunoscut, vreme de doua ore, uitate de lume si de deadline-uri intr-un restaurant din Victoriei, in care sigur am sa revin, de dragul ambientului, al caracatitei din menu, al preturilor foarte ok si al celor mai profi chelneri din cati am vazut pana acum in Romania.
In fine, nu despre restaurant aveam de gand sa vorbesc, nici despre cum am scris ca o nebuna in seara aceasta, ci despre un lucru. Un lucru minunat si atat de simplu, incat nu l-as fi vazut cu atata claritate decat spus de un om care, prin functie si statut, reprezinta exact opusul esentei lucrului astuia.
Incerc sa rezum: Country Managerul - o femeie tanara, frumoasa, desteapta, super deschisa, dar si super infipta in meseria ei si foarte-foarte focusata - dar o femeie care, citita in CV-ul ticsit de pozitii de Key Account, e doar un om de vanzari, un corporatist si nimic mai mult. Femeia asta e si mama unui pui de 3 ani pentru care refuza sa se duca mai devreme de ora 10 la birou, ca sa il poata duce la gradi (desi regula corporatiei americane in care lucreaza prevede clar ocuparea pozitiei de start cel tarziu la ora 9). Mai mult, in doua ore, a fost intr-un mod impecabil si Country Manager, si mama, si prietena.
Nu m-as fi asteptat sub nicio forma ca lucrul, minunea, revelatia diminetii mele tarzii sa vina de la omul de vanzari din ea: "In vanzari, inveti sa gandesti ACUM. Vreau sa obtin ceva peste 3 luni/doua saptamani/o zi sau azi, ACUM ma duc si obtin. Nu exista daca si parca. Iar "Ce se va intampla peste 3 ani" nu intereseaza pe nimeni."
Duca-se zilele meditative in care cautam sensul vietii si rostul nostru pe pamant. Continuand asa, murim fara sa le fi aflat. Pentru ca scopul vietii noastre nu e sa cautam scopul vietii noastre, ci sa o traim. Pur si simplu.
Ca oamenii astia geniali din clip.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
