Din nou momentul acela..

..cand raman cu gura cascata sau zambesc tamp vreme de 30 min de una singura. Da, seful meu (care inca pastreaza titlul de "probably the best chief in the world") a mai raspuns la niste intrebari din partea presei. Ca de obicei, onest, curajos si sugubat. Probabil cuvintele mele suna ca cea mai mare linguseala de pe planeta, dar va spun sincer ca sunt sincera. De fapt, cam toti cei cu care a stat de vorba au avut o reactie similara.
Uneori ma tem de proportiile entuziasmului meu fata de firma in care lucrez. "Noroc" ca nu e mereu usor si mai revin cu picioarele pe pamantul obositilor.
Pana una-alta, asteptam cu interes viitorul numar din Business Magazin. Apare miercuri, ca de obicei:)

Cafea cu gust amar si aroma de zambet

M-am trezit tarziu, cu un mesaj tiuind in telefonul de serviciu inca de la ora 7 fara un minut. I-am raspuns, 3 ore mai tarziu, cu un zambet in glas si mii de griji in minte. Inainte insa, am zis buna dimineata teancului de reviste, acte si treburi urgente care ma intampina fidel pe birou in fiecare zi, pe drumul catre prima gura de cafea.
Azi nu e o zi mult diferita de toate celelalte. A venit, in mare, cu acelasi gen de preocupari si intrebari, cu aceeasi cantitate de oboseala acumulata de-a lungul ultimelor luni de zile si cu aceeasi pofta de muzica si de umblat hai-hui dintotdeauna.
Cu toate astea, ziua de azi o simt ca pe un re-boot.

Mi-am revazut aseara colegii. Si prin colegi, ma refer la oamenii cu care am impartit pana acum 5 luni un coltisor de redactie. Cred ca o sa-i port tot timpul in suflet, pe unii dintre ei mai mult ca pe ceilalti, si o sa le fiu vesnic recunoscatoare pentru zambetele calde, vorbele inspirate si truda zilnica pentru o presa mai buna. Aroma e de zambet, gustul e amar.

Am asistat aseara la celebrarea a 20 de ani de capitalism. Am deschis cu infrigurare ziarul de dimineata sa vad rezumatul: 20 de ani e o perioada scurta de timp, raportata la istorie. Prea scurta ca sa se intample minuni. Iar tara noastra avea oricum nevoie de mai mult timp ca sa-si revina din handicap, chiar si in ipoteza unei conduceri responsabile. Eforturile sporadice ale unor politicieni in sensul schimbarii pozitive (atunci cand au putut fi duse la bun sfarsit) i-au costat mult in termeni de nervi, timp si popularitate. Daca mai exista, mana de oameni cu initiative politice bune prefera acum conul de umbra si propria bunastare psihica si fizica, in loc sa se zbuciume pentru un popor iresponsabil. Initiativele antreprenoriale, mai dese, au pornit haotic si continua asa dupa doua decenii - un slalom perpetuu printre legi mereu in miscare.
Raportati la istorie si la contextul mondial, suntem niste inapoiati. Realizarile din ultimii 20 de ani, desi semnificative, ne tin inca departe de realitatea mondiala. Tranzitia catre democratie s-a facut in statistici, nu si in mintile oamenilor. Ca sa parafrazez un prieten american, contam pe glob cam cat negru sub unghie, poate nici atat. Intentiile bune ale unora sunt praf in ochii comparativ cu intunecimea si debusolarea norodului. Si partea trista e ca nici nu avem garantia ca modelele internationale pe care le urmam sunt bune; dimpotriva, avem toate motivele sa ne indoim de ele.
Imi vin in minte acum discursurile pompoase ale unor politicieni trasi pe dreapta. Persista zambetul de la plecare al lui Dan Sucu (Mobexpert), omul care in ultimele luni a tot tras semnale de alarma la adresa viitorului economiei romanesti. Evenimentul de aseara a avut aroma de zambet, gustul a fost insa amar.

Si cafeaua de azi are gust amar; aroma de zambet se pastreaza de aseara si are legatura strict cu bucuria revederii colegilor dragi. Mai e la mijloc si raza de speranta ca eu voi avea timp sa fac mai bine - pentru mine, daca nu pentru mai multi.
Cred ca drama tarii asteia e ignoranta, mai mult ca in alte tari in curs de dezvoltare. De aici pleaca lipsa de intelegere a poporului fata de lumea in care traieste. De unde rezulta iresponsabilitatea cronica a peste 20 milioane de romani. Un popor intreg actioneaza sub impulsul beneficiului imediat, fara strategie si fara minimul de atentie acordat efectelor pe termen lung ale actiunilor individuale. Si ramane surprins cand se trezeste dupa 20 de ani la cativa milimetri fata de linia de start. Un popor intreg se comporta iresponsabil, dar cere cu vehementa responsabilitate si eficienta unui singur om: presedintele. Pun pariu ca 99% dintre cei mai zgomotosi nici nu stiu ce inseamna asta. Ce rezulta seamana cu presul de mucuri de tigara din urma salvatorilor Rosiei Montane.
Cu putin noroc, or mai fi 1 milion de romani responsabili. As fi ipocrita sa spun ca ma numar printre ei. Dar macar caut cosul de gunoi inainte de a arunca pe jos si-mi caut propriile greseli inainte de a arunca cu vina.

Cu ochii larg deschisi

Iau o pauza de respiro.
Mi se zburatacesc nervii prin vene, imi misuna lacrimile in spatele pleoapelor, imi bate inima in stomac, ma doare capul de suparare, si ciuda, si neputinta, iar pe alocuri, mi se opreste respiratia pentru cateva secunde.
Nu mai pot.
Nu pot continua sa ma zbat pentru problemele altora, cand ei nu vor sa inteleaga, sa si le rezolve. Mi se rupe inima in doua, de mila si de durere, cand vad atata nefericire, dar si atata incrancenare in sufletele oamenilor. Mai mult, dau peste tot de probleme - ale altora, caci in vartejul asta, nici nu mai am energie sa ma gandesc la mine. Si nici nu mai vreau - daca descopar cumva si pe acolo ceva in neregula? Parca am deschis usa unui cersetor, si toti amaratii si sarmanii din lumea asta au navalit dupa el. Toti. Si eu ii las pe toti sa intre asa, cu bocancii murdari de existenta lor mizera, si sa navaleasca la mine in casa. In goana lor orbeasca, nu-si dau seama ca ma calca pe talpi, ca ma imbrancesc si ca bagajele lor greoaie ma zgarie in treacat pe maini si pe fata. Si eu nu ripostez, ca-i simt ai mei si ma simt responsabila pentru ei.
Dar boala, ura, mizeria, saracia, nefericirea, rautatea, neputinta sunt peste tot.
Iar cand nu le au, oamenii si le creeaza: printr-o tendinta bolnava de a vedea doar intr-o directie (si aia prost aleasa), prin refuzul de a (se) intelege, de a actiona cu cap, matur si responsabil, prin lipsa acuta de empatie si incapacitatea totala de comunicare. Si de aici, un intreg cerc vicios: caci nimic nu se impregneaza mai bine in peretii caselor, in haine, in par si in inimi ca nefericirea.
Cand nu sunt in cercul imediat de cunostinte, sunt la televizor, pe undele radio, la coada la magazin, in discutiile colegilor de autobuz, in urechea omului care vorbeste la telefon in apropiere.
Se spune ca virusul B e cel mai contagios si mai viclean dintre virusi, dar un studiu pe care l-am citit recent spune ca starile emotionale il detroneaza cu brio. Studiul respectiv arata ca proasta dispozitie, nefericirea si orice sentiment negativ se transmit de la distanta si ajung sa influenteze nu numai actiunile individuale, dar si decizii de business ori politice. Principiul de actiune e bataia de fluture care provoaca o furtuna in coltul opus al lumii.

In asemenea context, orice om prins in mijlocul vartejului provocat de altii are cam doua optiuni: se agita sa-i ajute pe ceilalti si se afunda in noroi pana la ochi dupa ei, pana se pierde in mocirla, tot tinand mana intinsa degeaba, sau se sustrage cu egoism si cu inima crapata, ia o gura mare de aer, lasandu-i pe ceilalti sa-si vada de ale lor in continuare (sau sa NU vada, dupa caz).

Eu azi am zis stop. Cred ca poti ajuta mai mult pastrandu-ti mintea intreaga si sufletul curat, decat acolo, cu manecile suflecate si noroiul pana la piept. Iti pastrezi energia pentru momentul cand cineva chiar va dori sa iasa din groapa.
Mai cred si ca fericirea sau nefericirea e o chestiune legata de alegere; iar chestia asta poate fi inteleasa in mai multe feluri: ca alegi zilnic cum sa fii, fericit au ba; dar si ca o alegere proasta la momentul T zero poate da nastere unui lant al slabiciunilor egal cu nefericire la infinit.

Si poliloghia asta as putea-o duce la infinit, dar pun stop si aici. La urma urmei, concentrandu-te prea mult pe aspectele nasoale e ca si cum le-ai trai. Mai bine casc ochii, inhalez aer rece de noiembrie, miros Craciunul pe strazi si aud optimism in vocea lui Armstrong. Hai sa alegem o viata frumoasa.

Mic exercitiu de anticipatie

Stam in casa, ascultam muzica lina, bem un pahar de vin, mancam o portocala, miroase a scortisoara. Scriu cu tastele, cu pixul si cu gandurile.
Afara, aerul e alb si lumina felinarelor difuza.
Si ninge.
Fulgi aaaalbi, maaari, tacuti... strazile se acopera incet-incet.. masinile tac, oamenii lipesc nasurile de geamurile aburite si se bucura. Nu se aude decat freamatul inimilor de copii.

Maine ne scoatem saniile si iesim pe derdelus, sa strigam "hepa" cat ne tin plamanii. Pregatim arsenalul de manusi, fulare si caciuli cu urechi. Ne antrenam mainile pentru bulgari si genunchii pentru ski. Si mai mancam o portocala ninsa cu scortisoara.
Nu-i asa ca-i bine?

Zero

Simt multe si nu simt nimic. Imi trebuie multe si nu-mi trebuie nimic. Fac multe si nimic. Nu spun nimic interesant aici. E doar teren viran pe care ma chinui sa construiesc ceva, de ceva vreme, dar.. nimic. Zero. Nul. Nihil. Niente.
Cred ca sunt in stand-by sau ceva de genul. Cred ca asta e starea pe care o anticipam acum cateva luni cand am decis sa o iau de la zero. Un amalgam de chestii, o multitudine de variante, dintre care n-aleg niciuna - merg cu obstinatie drept inainte, fara sa vad exact ce e in fata.

O natie de bolnavi

Nu vorbesc aici de gripa porcului care a umplut toate spitalele, de trebuie sa-ti rezervi in avans un pat in salonul de consultatie.

Ma uit in schimb la ai mei, la mine, la rude, la prieteni, la toti cei dragi, la oamenii cu care ma intersectez ocazional. Peste tot aud, vad, intuiesc boli. Doar in ultimele 24 ore mi-am petrecut minim 4 ore dezbatand problemele de sanatate a cel putin 5 oameni. Si nici macar nu m-am pus pe mine la socoteala, pentru ca in jurul meu se invart probleme mult mai urgente decat o durere de spate sau o banala raceala.
Cel mai trist e ca, in miezul majoritatii problemelor de care aud, sade nu atat susceptibilitatea de boala a oamenilor in general, cat incompetenta si neglijenta medicilor. Si mi se pare normal atunci sa ma revolt, sa ridic intrebari, sa ma frustrez in fata monumentelor de dezinteres cu care se identifica 90% dintre medicii romani.
Nu mi se pare normal sa alergi din spital in spital in cautarea vindecarii, ca pe la a 5-a unitate medicala sa nu-ti mai doresti altceva decat o persoana capabila macar sa te asculte.
Mi se pare terifiant ca uneori, esti dispus sa dai si luna de pe cer, si casa de pe pamant, unui medic competent care sa te ajute, dar realizezi ca n-ai cui.
Mi se pare anormal ca medicii sa dea din umeri inainte de a-si face investigatiile complet. La fel de condamnabil mi se pare si sa trimiti acasa un om fara un diagnostic, fara sa stii ca ai facut tot ce puteai ca sa te numesti medic. E si mai condamnabil sa trimiti acasa un pacient cu un verdict sumbru, bazat pe ghicite si investigatii incomplete.
Nu mi se pare normal ca eu, om fara pregatire in domeniu, sa pot obtine pe net informatii, dar sa constat ca medicii nu le stiu, nu le-au cautat si nici macar nu s-au gandit sa le caute.
Mi se pare de-a dreptul oripilant cand soarta unui om e pecetluita de o banala afectiune tratata necorespunzator de un medic.
Mi se pare rusinos si trist pana la lacrimi faptul ca spitalele noastre nu au echipamente, tehnologie si medicamente pentru vindecarea oamenilor. Dar mi se pare condamnabila pana la gratii lipsa de bun simt, de umanitate si de responsabilitate a unor medici.

Daca ar fi sa extrapolez la intreaga populatie cazurile medicale pe care le stiu, ar insemna ca peste 70% dintre bolile romanilor se datoreaza neglijentei medicilor:
- cataracta tratata incomplet a dus la orbirea unui copil de 9 ani
- operatie de hernie gresita, s-a soldat cu extirparea unei bune portiuni din intestine si un verdict scurt si sumbru pentru pacient.
- hepatite, virusi si infectii descoperite in momente critice, prea tarziu pentru vindecare, desi fusesera timp de zeci de ani sub nasul doctorilor/doctorului.

Daca vi s-a taiat brusc pofta de mancare, imi cer scuze, dar nu imi pare rau. Imi pare rau de oamenii care trec prin asta. Cred insa ca fiecare dintre noi ar trebui sa stie in ce ape ne scaldam cu totii. Inainte sa va lasati cu ochii inchisi in mana unui singur doctor, informati-va bine. Testati piata intocmai cum faceti atunci cand cautati un furnizor. Cereti doua-trei oferte, alese pe spranceana, confruntati-le, informati-va separat din surse actuale si specializate, spuneti un "Doamne ajuta!" mare si luati o decizie. Pentru ca de multe ori, cei mai bolnavi oameni nu sunt cei cu vederea nesigura sau cu intestinele pe afara.
Oamenii cu adevarat bolnavi sunt cei cu iresponsabilitate cronica.

Iubitul meu, instalatorul

Daca pana alaltaieri imobiliarele erau viata mea, de ieri stiu: barbatul vietii mele e instalatorul.

Normal, e omul nelipsit din ultimii 5 ani si 9 case. Mi-a fost alaturi in momentele-cheie din viata bucuresteana.
..In weekendul ala minunat, cand asteptam cu nerabdare sa plec la Mogosoaia, cu cine mi-am baut eu cafeaua de dimineata? Si cine m-a condus atunci pe usa?
..In toate zilele stresante din sesiune, ori in diminetile cu dead-line-uri stranse la revista, cine mi-a asigurat fundalul muzical si sursele de inspiratie cum numai un adevarat maestru ar fi fost capabil?
..Cine m-a determinat sa iau o pauza de la munca, de fiecare data cand ma scufundam in sarcini, dead-line-uri si probleme urgente?
..La cine m-am gandit eu cel mai des in timpul dusului? (privind, bineinteles, ingrozita, apa care se scurgea de sub cada..)
..In "teambuilding-urile" cu tema acvatica dintre vecini, cine a fost mediatorul?
..Cu cine am discutat eu, in nenumarate randuri, despre politica, sport, cultura si copii, la marginea unei tigari si a unei cafele?
..Cine te convinge de fiecare data sa schimbi robinetele abia puse, deoarece "exista ocazia" sa se strice? Si-apoi iti explica rabdator diferenta de calitate dintre teava galbena si teava mai putin galbena?

O, da, instalatorul.. Cate clipe frumoasa am petrecut impreuna! I
Imi sta alaturi chiar si acum. Adica, serios, chiar acum. Geanta lui doldora de unelte, cabluri si carpe, ma priveste plina de intelepciune de la mai putin de un-metru-de-faianta-distanta.

Cred ca oamenii ar trebui sa invete sa aprecieze asemenea fiinte rare, atat de necesare existentei noastre umile. Pana una-alta, eu ma sustrag de la treaba, de nevoie, nu de voie, si pun de doua cafele..