Artmark. Intri sfios, pasesti pe covorul moale, in galeria cu tavan inaaalt, cu tapet luminos al incaperii in care totul spune "detaliu". E un sentiment combinat de piosenie, curiozitate, incantare si crestere in volum a inimii. Ii recunosti apoi pe Grigorescu, Luchian, Petrascu, Tonitza, Bunescu.. Subit, te indragostesti la prima vedere de straturile suprapuse ale lui Mutzner. Apoi de simtul inimaginabil al detaliului dintr-un peisaj oriental. Ori de imaginea de care trebuie sa te indepartezi ca sa o vezi cu adevarat. Si, asa, cumva, stii ca ai mai crescut putin.
Pasesti printre tablouri, in aroma fina de parfum si bunastare a clientilor invitati la.. ARTA. Iti vorbeste apoi un jurnalist cu vechime si pasionat de cultura al carui nume tu, cu cei 3-4 ani de jurnalism ai tai, esti incapabil sa il recunosti. Si te simti mic. De aici si pana la infim nu mai e decat urmatorul discurs:
"Daca francezii ar hotari intr-o zi sa doneze Monalisa romanilor, n-am avea ce sa facem cu ea. Romaniei ii lipseste cu desavarsire un sistem de valorizare a artei."
joi, 9 iunie 2011
marți, 7 iunie 2011
Despre cum a fost Ziua Fondant
Nu stii cat de tare iubesti un om ori cata nevoie ai de el pana nu-l pierzi - de tot, definitiv, iremediabil. Asta o stie toata lumea.
Nu stii cat de tare te imbogateste si te intareste pierderea unui om pe care il iubesti si de care ai nevoie pana nu treci printr-un lung sir de plansete, spaime, disperare, durere, chin, dubii, intrebari... dislocari, relocari si chirciri de mici bucatele din suflet, din creier, din sistemul de valori si din obiceiuri. Asta, nu stiu cata lume o stie.
La inceput, te confrunti cu fractiunea aia de secunda in care ai omis sa te concentrezi pe realitatea imediata, ceea ce ii permite vorbei aleia neobrazate sa se rostogoleasca instinctiv pe varful limbii: "Si ... ce mai face?", "Lasa ca-l intreb pe .. ", "Mama, ce chestie tare, sa i-o arat si lui ...".
Pe urma, nevoia de contact fizic care te sfasie, te invaluie, te copleseste si te face sa simti ca ti se taie picioarele de neputinta - strangerea aceea de mana de care ai nevoie ca de lumina, mangaierea pe obraz, sarutul pe frunte ori imbratisarea zdravana din preaplinul inimii.
Mai apoi, e dorul crunt "sa-i auzi vocea". Sa stii ca e bine. Si disperarea ca n-ai sa afli niciodata.
In final, e asemanarea izbitoare cu omul iubit a unui trecator banal si ignorant care iti taie calea - convingerea aceea de moment ca prezentul s-a intors in trecut pentru o clipa, doar ca tu sa te mai bucuri, macar putin, de omul mult-lipsit.
Pana aici, toata lumea cunoaste - cel putin de la altii, daca nu prin ei insisi.
Pana aici, ai constatat deja ca esti singur. De aici, insa, incep mutatiile definitive si imprevizibile din Eul propriu.
In ce directie alegi sa mergi, cum controlezi ce bucati din tine dispar, care raman, care cresc si care doar isi schimba locul - aceasta e o experienta pentru care nu exista nici manual de initiere, nici ghid turistic. Nimeni nu are cum sa te pregateasca, sa te invete, sa te ajute sa arzi etape ca sa ajungi mai repede la noul tau EU - unul mai bun.
Din pacate, nu sunt multi cei dispusi sa faca tot ce le sta in putinta ca sa ajunga la noul EU mai bun. Multi sunt cei care, din comoditate, ignoranta sau lasitate prefera sa ramana un EU oarecare suspendat in niste valuri naclaite, dar caldute, familiare, de resemnare. Prea putini sunt cei convinsi ca au ajuns la un EU mai bun, si care nu se inseala. Pentru ca un EU bun nu exista. Sau exista, daca e inteles ca un EU propriu, constient, asumat, impacat cu EU din urma, cu EU din fata, cu EUrile posibile si cele imposibile.
Ziua Fondant a fost despre EU mai putin decat mi-as fi dorit. Insa a fost cu roz, si bleo, si zambete, si ganduri bune. Pe care trebuie sa le fi simtit si omul iubit caruia i-am dedicat-o, doar e mereu cu mine.
Nu stii cat de tare te imbogateste si te intareste pierderea unui om pe care il iubesti si de care ai nevoie pana nu treci printr-un lung sir de plansete, spaime, disperare, durere, chin, dubii, intrebari... dislocari, relocari si chirciri de mici bucatele din suflet, din creier, din sistemul de valori si din obiceiuri. Asta, nu stiu cata lume o stie.
La inceput, te confrunti cu fractiunea aia de secunda in care ai omis sa te concentrezi pe realitatea imediata, ceea ce ii permite vorbei aleia neobrazate sa se rostogoleasca instinctiv pe varful limbii: "Si ... ce mai face?", "Lasa ca-l intreb pe .. ", "Mama, ce chestie tare, sa i-o arat si lui ...".
Pe urma, nevoia de contact fizic care te sfasie, te invaluie, te copleseste si te face sa simti ca ti se taie picioarele de neputinta - strangerea aceea de mana de care ai nevoie ca de lumina, mangaierea pe obraz, sarutul pe frunte ori imbratisarea zdravana din preaplinul inimii.
Mai apoi, e dorul crunt "sa-i auzi vocea". Sa stii ca e bine. Si disperarea ca n-ai sa afli niciodata.
In final, e asemanarea izbitoare cu omul iubit a unui trecator banal si ignorant care iti taie calea - convingerea aceea de moment ca prezentul s-a intors in trecut pentru o clipa, doar ca tu sa te mai bucuri, macar putin, de omul mult-lipsit.
Pana aici, toata lumea cunoaste - cel putin de la altii, daca nu prin ei insisi.
Pana aici, ai constatat deja ca esti singur. De aici, insa, incep mutatiile definitive si imprevizibile din Eul propriu.
In ce directie alegi sa mergi, cum controlezi ce bucati din tine dispar, care raman, care cresc si care doar isi schimba locul - aceasta e o experienta pentru care nu exista nici manual de initiere, nici ghid turistic. Nimeni nu are cum sa te pregateasca, sa te invete, sa te ajute sa arzi etape ca sa ajungi mai repede la noul tau EU - unul mai bun.
Din pacate, nu sunt multi cei dispusi sa faca tot ce le sta in putinta ca sa ajunga la noul EU mai bun. Multi sunt cei care, din comoditate, ignoranta sau lasitate prefera sa ramana un EU oarecare suspendat in niste valuri naclaite, dar caldute, familiare, de resemnare. Prea putini sunt cei convinsi ca au ajuns la un EU mai bun, si care nu se inseala. Pentru ca un EU bun nu exista. Sau exista, daca e inteles ca un EU propriu, constient, asumat, impacat cu EU din urma, cu EU din fata, cu EUrile posibile si cele imposibile.
Ziua Fondant a fost despre EU mai putin decat mi-as fi dorit. Insa a fost cu roz, si bleo, si zambete, si ganduri bune. Pe care trebuie sa le fi simtit si omul iubit caruia i-am dedicat-o, doar e mereu cu mine.
duminică, 5 iunie 2011
vineri, 6 mai 2011
Colaj pink si-o bucata de matase neagra
Astazi am avut una dintre acele zile - perfecta in imperfectiunea ei, completa cu toate micile ei inconsecvente.
Am trisat putin, am jubilat, am muncit, m-am plimbat, am invatat, am gatit, am ras, am stat la povesti, am creat altele, m-am enervat, m-am intristat, m-am ambitionat si mi-a iesit, sau nu, dar mi-e totuna, am experimentat si am planuit
- mda, bilantul suna satisfacator, asa ca trec repede la colajul pink cu iz de primavara si liliac mov:
1. Parov Stelar - pus in playlist, pe shuffle si repeat all, si ascultat pana se termina curentul la Enel.
2. Cascaval pane - am visat o propunere de nerefuzat, care, da, includea si o felie de cascaval pane, asa ca m-am pus repede pe treaba in viata reala, cu oua, pesmet, shortz de bucatarie si toate alea.. ca sa ajung la inevitabila concluzie - cascavalul pane nu e bun la sanatate, dar face bine la starea de spirit. Si felia produce energie cat pentru intreaga zi.
3. O ora de intarziere e permisa, atata timp are un scop nobil. Cum ar fi.. Maiastra Arta a Lenevitului in Pat:)
4. Perlute, bomboane cu cafea si vanzoleala pe internet - reteta magica pentru documentarea perfecta.
si 5. The Perfect Little Black Dress
- Nu exista. Mai bine sa stiti din start.
Expeditia mea inversunata dupa The Perfect Little Black Dress:
am incheiat-o obliterata, cu buza umflata, parul vraiste si creierul chircit in ditai migrena dupa ce am luat la puricat multe magazine mici, un Vogue de 800 de pagini, toate magazinele online pe care le stiam si 2 (doua!) mall-uri, magazin cu magazin, rochie dupa rochie, eu, cea care nu sta in vreun mall pret de mai mult de 2 cabine de probe. (In concluzie, daca vreti sa stiti care rochie neagra in ce colt al carui magazin este, feel free sa-mi dati un telefon.)
Pana la urma, bula fina de euforie in care mi-am petrecut ultimele trei zile s-a spart si eu am capitulat in fata celei mai simple alegeri - una bucata de panza neagra, dreapta, fara vreo forma anume sau un alt rost in viata decat acela de a atarna lălâi pe un corp, oricare ar fi el. Ca s-a nimerit sa fiu eu corpul si ca panza aia s-a nimerit sa fie singura marime 34 dintr-un morman de sclempiciuri si volane.. We'll just call it luck, then.
Toate ca toatele, the prettiest dresses are worn to be taken off. Și, până ajung la ele, îmi mai trebuie doar o fâșie de mătase neagră și mă declar bine acoperită.
Am trisat putin, am jubilat, am muncit, m-am plimbat, am invatat, am gatit, am ras, am stat la povesti, am creat altele, m-am enervat, m-am intristat, m-am ambitionat si mi-a iesit, sau nu, dar mi-e totuna, am experimentat si am planuit
- mda, bilantul suna satisfacator, asa ca trec repede la colajul pink cu iz de primavara si liliac mov:
1. Parov Stelar - pus in playlist, pe shuffle si repeat all, si ascultat pana se termina curentul la Enel.
2. Cascaval pane - am visat o propunere de nerefuzat, care, da, includea si o felie de cascaval pane, asa ca m-am pus repede pe treaba in viata reala, cu oua, pesmet, shortz de bucatarie si toate alea.. ca sa ajung la inevitabila concluzie - cascavalul pane nu e bun la sanatate, dar face bine la starea de spirit. Si felia produce energie cat pentru intreaga zi.
3. O ora de intarziere e permisa, atata timp are un scop nobil. Cum ar fi.. Maiastra Arta a Lenevitului in Pat:)
4. Perlute, bomboane cu cafea si vanzoleala pe internet - reteta magica pentru documentarea perfecta.
si 5. The Perfect Little Black Dress
- Nu exista. Mai bine sa stiti din start.
Expeditia mea inversunata dupa The Perfect Little Black Dress:
am incheiat-o obliterata, cu buza umflata, parul vraiste si creierul chircit in ditai migrena dupa ce am luat la puricat multe magazine mici, un Vogue de 800 de pagini, toate magazinele online pe care le stiam si 2 (doua!) mall-uri, magazin cu magazin, rochie dupa rochie, eu, cea care nu sta in vreun mall pret de mai mult de 2 cabine de probe. (In concluzie, daca vreti sa stiti care rochie neagra in ce colt al carui magazin este, feel free sa-mi dati un telefon.)
Pana la urma, bula fina de euforie in care mi-am petrecut ultimele trei zile s-a spart si eu am capitulat in fata celei mai simple alegeri - una bucata de panza neagra, dreapta, fara vreo forma anume sau un alt rost in viata decat acela de a atarna lălâi pe un corp, oricare ar fi el. Ca s-a nimerit sa fiu eu corpul si ca panza aia s-a nimerit sa fie singura marime 34 dintr-un morman de sclempiciuri si volane.. We'll just call it luck, then.
Toate ca toatele, the prettiest dresses are worn to be taken off. Și, până ajung la ele, îmi mai trebuie doar o fâșie de mătase neagră și mă declar bine acoperită.
marți, 26 aprilie 2011
Cascaval pane? Asa sa fie!
N-am crezut ca sarutarea unei bucati de lemn imi va putea fi vreodata atat de draga. Sau ca imi va putea alina vreun dor. Sau ca visul unei bucati generoase de cascaval to-be-pane imi va aduce atata bucurie in chip si in minte.
Si iata, de Sarbatorile acestea, mi-a fost drag. Si sa pup bucata sfanta de lemn, si sa planuiesc cu ardoare achizitia unei roti de cascaval pe care sa o frig in tigaie, desi atat produsul, cat si reteta, imi par cele mai nesanatoase cu putinta. Da, total nesanatos si complet de inteles daca stai si te gandesti bine.
Mi-e dor de tata. Stiu bine acum. Si dupa aproape 4 luni de absenta de langa mine, cu astfel de lucruri am ajuns sa imi domolesc dorul. A fost primul Paste in formula minus 1. Si ar fi fost Paste minunat daca am fi fost cu totii. Intoarsa (de) acasa, la capatul celor o mie de kilometri pascali, va zic asa:
Sa-i pretuiti pe cei pe care ii aveti, atat cat ii aveti. Sa mai lasati de la voi, daca asta inseamna sa faceti o bucurie cuiva drag. Sa spuneti ce aveti pe suflet, cand aveti; mai tarziu, s-ar putea sa fie prea tarziu. Sa iubiti, cat va e inima de larga. Si sa va bucurati de fiecare farama de clipa, pentru ca ea e tot ce aveti si, fie cat de mica, ea va schimba viitorul.
Maine, o farama de clipa va consta cu siguranta intr-o felie de cascaval pane. Pe celelalte, le astept cu voiosie si curiozitate maxima.
Si iata, de Sarbatorile acestea, mi-a fost drag. Si sa pup bucata sfanta de lemn, si sa planuiesc cu ardoare achizitia unei roti de cascaval pe care sa o frig in tigaie, desi atat produsul, cat si reteta, imi par cele mai nesanatoase cu putinta. Da, total nesanatos si complet de inteles daca stai si te gandesti bine.
Mi-e dor de tata. Stiu bine acum. Si dupa aproape 4 luni de absenta de langa mine, cu astfel de lucruri am ajuns sa imi domolesc dorul. A fost primul Paste in formula minus 1. Si ar fi fost Paste minunat daca am fi fost cu totii. Intoarsa (de) acasa, la capatul celor o mie de kilometri pascali, va zic asa:
Sa-i pretuiti pe cei pe care ii aveti, atat cat ii aveti. Sa mai lasati de la voi, daca asta inseamna sa faceti o bucurie cuiva drag. Sa spuneti ce aveti pe suflet, cand aveti; mai tarziu, s-ar putea sa fie prea tarziu. Sa iubiti, cat va e inima de larga. Si sa va bucurati de fiecare farama de clipa, pentru ca ea e tot ce aveti si, fie cat de mica, ea va schimba viitorul.
Maine, o farama de clipa va consta cu siguranta intr-o felie de cascaval pane. Pe celelalte, le astept cu voiosie si curiozitate maxima.
joi, 10 martie 2011
De ce acest cantec
Pentru ca a inceput un an nou. Pentru ca vine primavara. Pentru ca ne pregatim de experiente noi. Pentru ca n-am mai scris de mult. Pentru ca fiecare lucru bun vine presarat cu lucruri rele, la fel cum fiecare lucru rau vine presarat cu bune - trebuie doar sa le accepti pe unele, sa le intelegi si sa le depasesti pe altele. Pentru ca, uneori, e nevoie sa faci drumul inapoi ca sa iti dai seama ca nu mai aveai cale de intoarcere. Pentru ca fiecare dintre noi trebuie sa isi accepte imperfectiunile; si apoi, sa investeasca de cateva ori mai mult efort ca sa accepte si imperfectiunile celor din jur. Pentru ca potrivirea bate perfectiunea. Pentru ca iubirea nu are limite. Pentru ca sanatatea are. Pentru ca viata e cate putin din toate lucrurile astea, dar in final e asa cum ne-o facem. Pentru ca versurile astea o spun mai bine:
"This could be heaven or this could be hell [...] You can check out everytime you want, but you can never leave." Iar daca ai noroc, cineva va aprinde o lumanare si iti va arata calea.
marți, 1 martie 2011
De 1 Martie
Cu riscul de a parea stupid, am simtit nevoia sa pun aici un martisor, unul singur, pentru un om drag.
De unde vin eu, 1 Martie e ziua in care sunt celebrati barbatii, iar toate femeile (in special tinerele domnite cu obrajii bucalati si un ghiozdan mai mare decat ele in spinare) ofera martisoare baietilor si barbatilor dragi din viata lor. De-a lungul unei zile intregi (sau poate chiar o saptamana), baietii isi scot la inaintare, plini de mandrie, pieptul pe care sta ancorata o intreaga armata de martisoare.
La randul meu, ani de-a randul, am inceput ziua de 1 Martie cu acelasi proces riguros de evaluare a stocului de martisoare: mai intai le numaram, apoi le clasam pe categorii si publicuri tinta, pastrand intotdeauna cele mai frumoase exponate pentru persoanele care imi erau cu adevarat dragi. Iar la final, ordonam frumos martisoarele pe o foaie mare, alba, de hartie, astfel incat nu cumva ritualul de impodobire a colegilor de clasa sa ma prinda nepregatita.
Fara exceptie, un martisor era intotdeauna calculat si pus deoparte pentru destinatarul care prima in lista de favoriti ai zilei - tata. N-am sa uit bucuria retinuta, dar copilaroasa, cu care primea martisorul fetei lui de nici un metru jumatate. Ori mandria cu care isi purta apoi martisorul pe reverul drept al hainei, pe drumul spre birou, spre casa de la tara ori chiar spre garajul din spatele blocului. Nu uit nici cu cata stradanie il supravegheam apoi, zile in sir, ca nu cumva - din neatentie sau din graba - sa uite sau - Doamne fereste - sa piarda martisorul de la mine.
Prin urmare, am si acum, ascunsa intr-un sertar acasa, o colectie bine pusa la punct de martisoare. Nu le pot arunca, la fel cum nu m-am indurat ani de-a randul, nici in criza acuta de alternative, sa le ofer altor persoane. Sunt martisoarele copilariei mele.
Cand am crescut si, mai apoi, odata cu venirea in Bucuresti, am renuntat la gestul pueril de a oferi martisoare. Dar am pastrat cu sfintenie obiceiul de a darui, in fiecare an, macar un singur martisor, lui tata. Chiar daca trecerea timpului a redus din entuziasmul ce insotea ritualul, stiu sigur ca in adancul sufletului, bucuria momentului ramasese nechimbata.
Anul acesta, din pacate, oricat as vrea, nu o mai pot face. Asa ca ingaduiti-mi gestul pueril de a transmite astfel martisorul meu cu drag pentru barbatul cel mai drag din viata mea. Asa cum unii arunca o farama de dragoste in spatiul virtual, sperand ca va ajunge la cei pe care ii iubesc in taina, asa si eu pun aici martisorul meu pentru tata, cu speranta, naiva, ca il va vedea, va sti cat de mult il iubesc si se va bucura de el.
O primavara fericita,
Danii
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Postări
