Vorbitorii de vorbe intelepte despre cariera si succesul profesional zic asa: sa ai intotdeauna un tel in fata ta, caci fiecare pas si fiecare fapta te vor duce inconstient acolo.
Pe mine telul asta m-a dus prin iunie anul trecut la Suceava. Deveneam eroul principal din filmul "Danii and the ice-cream factory". Drumul de 480 km de la Bucuresti la Suceava l-am facut in pasi de dans si bateri fericite din aripioare. Si nu e lucru mic, caci duceam cu mine un munte de entuziasm si un catastif imens cu idei proaspete de ridicat branduri pe culmile succesului.
Oricat de surprinzator ar parea (pauza de sarcasm), n-a fost sa fie asa, nu am petrecut 10 ani in firma respectiva si nu mi-am legat numele definitiv si irevocabil de nasterea si cresterea unor branduri solide, cu succes rasunator pe piata romaneasca.
Am avut in schimb parte de 10 luni in care am muncit ca un sclav intr-o mina de diamante africana, si acela suficient de naiv incat sa fie fericit ca are onoarea sa fie pe plantatie. Numai ca sclavul munceste impotriva vointei lui si tot vede zilnic diamantele pe care le extrage, in timp ce eu munceam benevol si vedeam iesind din mainile mele.. mai nimic.
M-am trezit in pragul companiei pentru care visasem multa vreme sa muncesc, dar am gasit in loc de usa un zid inaaalt de probleme, mentalitati si prejudecati, valori organizationale total diferite de ale mele si relatii inter-personale de nepatruns si de neinteles. Cu toate astea, incapatanata cum sunt, am inceput sa pun la baza zidului aceluia tot timpul, toata energia si (aproape) toate gandurile mele. Zidul s-a mai inmuiat ici-colo, s-a fisurat, dar a ramas in picioare. Iar eu, eu m-am lovit de o caramida.
O caramida mica, fasneata si neobrazata, de culoare rosie-portocalie, cum niciodata nu va fi la moda, dar peste care vom da tot mereu pe drum.
**
Caramida i-a pus gand rau fluturasului inca din prima zi. Contrasta prea mult, cu gratia si vioiciunea lui, si risca o sa puna pe ea, cu aspectul sau colturos, intr-o lumina proasta. Iar falfaitul acela fericit din aripioare o enerva la maxim si ii sporea culoarea rosiatica. Or, prea mult rosu strica, chiar si unei caramizi..
Asa ca si-a pus in gand sa il zdrobeasca. La urma urmei, o caramida intr-un zid vechi de ani de zile e mai puternica decat un fluturas zglobiu, nu?
**
La inceput, caramida si fluturasul s-au tolerat reciproc. Sau asa credea fluturasul nostru cel naiv. Toleranta s-a transformat treptat in ignoranta. Si ignoranta a topit usor-usor muntele de entuziasm.
In fiecare zi, fluturasul sufla din rasputeri, icnea si impingea ca sa darame zidul de ignoranta, si in fiecare zi ramanea de partea cealalta a usii. Asa ca intra pe geam, falfaia din aripi, gadila caramida, facea lucrurile sa se intample, le aseza frumos in ordine, intocmai ca piesele de la domino, dar la sfarsitul zilei, caramida venea si le darama nepasatoare dintr-o singura miscare de picior. Timp de zece luni, zi de zi.
Cand se simtea aproape de capatul puterilor, fluturasul falfaia din aripi pana la Bucuresti, isi incarca antenele cu polen si venea din nou zglobiu la Suceava.
Pana intr-o zi. Cand fluturasul s-a saturat si a facut ceea ce nu credea ca va face vreodata: si-a adunat resturile de entuziasm de pe jos, le-a pus intr-o bocceluta si a plecat de tot de la Suceava.
**
1 mai. Mi-am luat la revedere.
De la fabrica cea noua si lucioasa, de la oamenii aceia minunati, de la orasul care, saracul, nu mi-a gresit cu nimic, dar pe care mai aveam putin si ajungeam sa il urasc. Mi-am luat la revedere de la visurile marete pe care mi le facusem. Si de la muntele de entuziasm. Il lasam deocamdata sa se refaca; sunt prea obosita ca sa-l mai car cu mine prea curand.
Sefului, ii multumesc frumos pentru increderea cu care mi-a deschis usa in fiecare zi, de la inceput si pana la sfarsit. Dar mai ales, pentru ca a lasat usa deschisa chiar si dupa ce am plecat. Pentru comunicarea deschisa pe care am avut-o, pentru ca mi-a ascultat ideile si mi le-a impartasit. Pentru corectitudinea cu care m-a tratat. Pentru multele sfaturi bune si discutiile lungi si mereu interesante. Pentru eforturile incredibile pe care le face alaturi de oameni. Pentru ca a riscat odata cu mine cand am decis sa incepem colaborarea, desi nici unul nu stia exact cum avea sa se intample asta cand unul era la Bucuresti, iar celalalt la Suceava. Pentru ca si-a asumat acest risc si atunci cand lucrurile nu mergeau bine ori cand caramida pufnea si se umfla de nervi. Pentru ca mi-a dat libertate sa zburd, desi tare si-ar fi dorit sa ma asez definitiv pe locul pe care mi-l pregatise in Suceava. As vrea sa ii multumesc si pentru fermitatea cu care a stiut sa gestioneze relatiile dintre caramizile si fluturasii din curtea lui, dar din pacate nu mi-a dat ocazia. Ma bucur ca defectele pe care mi le-a gasit au fost diplomatia, faptul ca muncesc mult si viziunea diferita de management. Il respect pentru ca e om inainte de a fi manager. Imi pare rau ca n-a mers.
Caramizii, ii multumesc ca mi-a testat si m-a ajutat sa-mi dezvolt rabdarea, empatia si perseverenta. Ii doresc din suflet sanatate, pofta de si spor la munca si rezultate pe masura. Si.. ceva mai multa minte:)
**
Falfai din aripi, ceva mai domolit, spre o alta usa. Sper ca pe asta sa o gasesc deschisa.
joi, 6 mai 2010
duminică, 25 aprilie 2010
Lectura obligatorie
Andrei Plesu - despre harnicie, perfectionism, progres si alte "valori" contemporane.
sâmbătă, 24 aprilie 2010
Indrazneste!
Tot stau si ma intreb de ce oamenii nu indraznesc sa faca ceea ce vor, ceea ce le place, ceea ce ii defineste. De ce ne e atat de greu sa facem tocmai ceea ce, de fapt, ne dorim din toata inima?
Suntem toti niste lasi? Fie ca e vorba de dragoste, de cariera, de calatorii, de hobby-uri si curiozitati nesatisfacute, de lucruri care dau sens vietii in general? Cand tocmai atunci ar trebui sa indraznim cel mai mult, sa tragem tare, sa nu ne mai pese de nimic altceva?
miercuri, 21 aprilie 2010
Tema pentru acasa - episodul n
Dragilor, va anunt cu entuziasm ca sunt specialist in promovare. Am facut in ultimele luni campanii de promovare pentru tot felul de produse si servicii, de la inghetata, la servicii de turism, consultanta de management, site-uri de tot felul, biciclete, suplimente nutritive s.a.m.d.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.
Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.
Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.
Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.
Le-am facut bine - mi s-a zis - si le-am facut pro-bono.
Cum asa? Pai, noua gaselnita a oricarui angajator de PR este sa iti dea o tema pentru acasa, prin care el - chipurile - iti testeaza abilitatile de strateg in ale promovarii, dar prin care, de fapt, isi suplimenteaza rezerva de creativitate in-house. Ca sa nu fiu cu totul rea, unii chiar vroiau sa angajeze, dar tam-nesam se facea ca strategul in comunicare mai trebuia sa stie si sa conduca dubite, sa se mute in alt oras sau sa accepte sa lucreze pe 25% din salariu.
Inadmisibil. Asa ca, in timp ce ideile mele zburatacesc libere prin birourile diverselor companii din tara, contra unor tarife bunicele de PR pe care nu le voi vedea niciodata, eu continui sa explorez maruntisul din buzunar si interviurile de angajare.
Simt insa ca se leaga ceva si, cat de curand, voi veni cu vesti proaspete din lumea de biznis. Pana atunci, ma duc sa plamadesc o idee de campanie pentru niste solutii de securitate online.
Etichete:
angajare,
cariera,
eu,
haz de necaz,
job,
perseverenta,
PR
marți, 13 aprilie 2010
Despre PR. In Romania
1. Iti faci o idee numai daca te uiti la joburile postate pe saiturile de recrutare. De regula, in dreptul cuvantului PR, managerii si proprietarii de companii pun asteptari legate de cautarea si contractarea de noi clienti, cresterea peste noapte a vanzarilor si abia in cel mai bun caz "relatia cu presa, dar hai ca parca merge si-un-picutz de marketing..".
2. Urmeaza apoi interviurile la companii, daca esti ca mine si cauti o companie faina careia sa ii cresti brandul sau brandurile, dupa caz. Aici, de regula, iti dai seama de toate cele de la punctul 1, daca nu le-a tradat deja anuntul de pe site.
3. Incerci cu agentiile. La urma urmei, acolo sunt profesionistii in PR, nu? Si se intampla asa: intri intr-un apartament de bloc, mic-mic-mic, cu birouri inghesuite si dezordonate, de la care te intampina somptuos managerul. Care are cu un an-doi in plus sau in minus ca tine la experienta, dar care te trateaza din coltul ochelarilor de firma sau al posetei atarnate pe incheietura mainii. Din toata intalnirea asta, ramai doar cu o tema pentru acasa, poate-poate o faci mai bine decat ei (si moca, pe deasupra).
4. Cand nu e vorba de agentiile-cutie de chibrituri (ba, mai rau, chiar si atunci), apar gafe majore pentru un PR: incepe discutia ca din oala si nu conteneste sa o tina acolo tot interviul, n-are habar de clientii sai sau de industria in care activeaza, intarzie la intalnire sau, cel mai misto, uita de tot de ea. Pentru oamenii astia, notiunea de telefon de confirmare a intalnirii sau cea de follow-up sunt utopii, asa ca primesc cu naiva surprindere aceste semne din partea ta. Lor, de regula, le sunt suficiente doar primele doua litere din profesionalism.
5. (asta e preferata mea) Relatii publice sau relatii cu publicul, tot aia-i. De aceea, sa nu va mire daca in fisa postului apar termeni precum "corespondenta", "agenda intalnirilor" sau "preia apelurile telefonice". Ignoranta unora dintre managerii romani e mic copil pe langa cea a PR-ilor acestora, tinand cont ca majoritatea oricum se comporta ca atare. A se vedea punctul 6 pentru descriere.
6. PR-ul secretara. E un tipar extrem de bine impamantenit in piata romaneasca, pe care l-am sesizat cat am lucrat in presa. Un mic portret robot arata asa:
- Aspect fizic ok, promptitudine in preluarea apelurilor telefonice si in stabilirea de interviuri.
- La interviu, pozitie impecabila in scaun si.. cam atat. Balbele si barbile clientului ii zboara nestingherite pe langa ureche, pentru ca oricum nu intelege despre ce se vorbeste. Pauzele lungi si dese din discursul managerului - lacune evidente in cunostintele acestuia - sunt hauri fara fund in directia PR-ului. Asa ca jurnalistul n-are decat sa se multumeasca cu "produsele noastre sunt deosebite si incercam sa ne satisfacem clientii", pentru ca oricum PR-ul n-ar fi in stare sa spuna nici atat. In astfel de situatii, pe PR il gasesti explorand cu privirea destinatii indepartate in tavan sau descoperind o noua expresie a cubismului, cu pixul, pe-un carnetel.
- Follow-up inexistent. Pleaca din viata ta cu aceeasi discretie cu care a supravietuit interviului. Ca scrii sau nu, ii e totuna. Treaba lui s-a incheiat oricum in momentul in care a fixat intalnirea.
7. PR-ul comunicat. Nu-l stii, nu l-ai vazut la fata, n-ai idee cum ii suna vocea. Dar iti trimite cu regularitate comunicate de presa despre subiecte de maxim interes pentru toate celelalte reviste, numai pentru tine nu. Iar cand parca-parca te atrage subiectul, nu-l poti deslusi oricum in marea de redundante si greseli de scriere.
8. PR-ul criza. Pana la un punct, pare chiar ok. Risc sa zic, profi. Apoi, incepe:
- Cere materialul inainte de publicare; i-l dai, ti-l intoarce plin de interventii cu rosu; nu i-l dai, ameninta ca suna la vanzari, la mogul, la avocat, la OPC si alte institutii care-i mai vin in minte. Pentru el, un text nu e bun pana nu e vomitiv de piaristic, asa ca, de obicei, interventiile cu rosu nu sunt citate sau cifre corectate, ci inversari de cuvinte, locutiuni adverbiale, metafore mai placute auzului sau fin, epitete mirobolante..
- Vrea drept de veto asupra pozelor. Ba mai mult, le cere apoi pentru arhiva companiei, spre publicare in alte reviste. Managerul lui, pozele lui, nu?
- Cere dreptul la replica pentru materiale in care nu a fost mentionat.
- Crede ca stie tot - sa scrie titluri, sapouri, texte, comentarii foto, sa editeze fotografii si sa pagineze. Si-si cere cu incapatanare drepturile imaginare.
- E dispus oricand sa iste un scandal monstru vizavi de pozitionarea gresita a unei virgule in text.
9. Un specimen extrem de rar in peisajul romanesc. De regula afiliat unui manager sau unei companii inteligente. Stie unde ii incep si unde i se termina drepturile, dar isi vede, inainte de toate, de obligatii. Structurat, rafinat, prietenos si diplomat, mereu la timp, mereu cu informatia in buzunar si zambetul pe buze. Slava Domnului, am cunoscut cativa si am avut de unde sa iau modele. Acuma sa vedem cum ramane cu compania sau managerul inteligent.
Zi buna sa aveti, eu ma intorc la numarul 1.
2. Urmeaza apoi interviurile la companii, daca esti ca mine si cauti o companie faina careia sa ii cresti brandul sau brandurile, dupa caz. Aici, de regula, iti dai seama de toate cele de la punctul 1, daca nu le-a tradat deja anuntul de pe site.
3. Incerci cu agentiile. La urma urmei, acolo sunt profesionistii in PR, nu? Si se intampla asa: intri intr-un apartament de bloc, mic-mic-mic, cu birouri inghesuite si dezordonate, de la care te intampina somptuos managerul. Care are cu un an-doi in plus sau in minus ca tine la experienta, dar care te trateaza din coltul ochelarilor de firma sau al posetei atarnate pe incheietura mainii. Din toata intalnirea asta, ramai doar cu o tema pentru acasa, poate-poate o faci mai bine decat ei (si moca, pe deasupra).
4. Cand nu e vorba de agentiile-cutie de chibrituri (ba, mai rau, chiar si atunci), apar gafe majore pentru un PR: incepe discutia ca din oala si nu conteneste sa o tina acolo tot interviul, n-are habar de clientii sai sau de industria in care activeaza, intarzie la intalnire sau, cel mai misto, uita de tot de ea. Pentru oamenii astia, notiunea de telefon de confirmare a intalnirii sau cea de follow-up sunt utopii, asa ca primesc cu naiva surprindere aceste semne din partea ta. Lor, de regula, le sunt suficiente doar primele doua litere din profesionalism.
5. (asta e preferata mea) Relatii publice sau relatii cu publicul, tot aia-i. De aceea, sa nu va mire daca in fisa postului apar termeni precum "corespondenta", "agenda intalnirilor" sau "preia apelurile telefonice". Ignoranta unora dintre managerii romani e mic copil pe langa cea a PR-ilor acestora, tinand cont ca majoritatea oricum se comporta ca atare. A se vedea punctul 6 pentru descriere.
6. PR-ul secretara. E un tipar extrem de bine impamantenit in piata romaneasca, pe care l-am sesizat cat am lucrat in presa. Un mic portret robot arata asa:
- Aspect fizic ok, promptitudine in preluarea apelurilor telefonice si in stabilirea de interviuri.
- La interviu, pozitie impecabila in scaun si.. cam atat. Balbele si barbile clientului ii zboara nestingherite pe langa ureche, pentru ca oricum nu intelege despre ce se vorbeste. Pauzele lungi si dese din discursul managerului - lacune evidente in cunostintele acestuia - sunt hauri fara fund in directia PR-ului. Asa ca jurnalistul n-are decat sa se multumeasca cu "produsele noastre sunt deosebite si incercam sa ne satisfacem clientii", pentru ca oricum PR-ul n-ar fi in stare sa spuna nici atat. In astfel de situatii, pe PR il gasesti explorand cu privirea destinatii indepartate in tavan sau descoperind o noua expresie a cubismului, cu pixul, pe-un carnetel.
- Follow-up inexistent. Pleaca din viata ta cu aceeasi discretie cu care a supravietuit interviului. Ca scrii sau nu, ii e totuna. Treaba lui s-a incheiat oricum in momentul in care a fixat intalnirea.
7. PR-ul comunicat. Nu-l stii, nu l-ai vazut la fata, n-ai idee cum ii suna vocea. Dar iti trimite cu regularitate comunicate de presa despre subiecte de maxim interes pentru toate celelalte reviste, numai pentru tine nu. Iar cand parca-parca te atrage subiectul, nu-l poti deslusi oricum in marea de redundante si greseli de scriere.
8. PR-ul criza. Pana la un punct, pare chiar ok. Risc sa zic, profi. Apoi, incepe:
- Cere materialul inainte de publicare; i-l dai, ti-l intoarce plin de interventii cu rosu; nu i-l dai, ameninta ca suna la vanzari, la mogul, la avocat, la OPC si alte institutii care-i mai vin in minte. Pentru el, un text nu e bun pana nu e vomitiv de piaristic, asa ca, de obicei, interventiile cu rosu nu sunt citate sau cifre corectate, ci inversari de cuvinte, locutiuni adverbiale, metafore mai placute auzului sau fin, epitete mirobolante..
- Vrea drept de veto asupra pozelor. Ba mai mult, le cere apoi pentru arhiva companiei, spre publicare in alte reviste. Managerul lui, pozele lui, nu?
- Cere dreptul la replica pentru materiale in care nu a fost mentionat.
- Crede ca stie tot - sa scrie titluri, sapouri, texte, comentarii foto, sa editeze fotografii si sa pagineze. Si-si cere cu incapatanare drepturile imaginare.
- E dispus oricand sa iste un scandal monstru vizavi de pozitionarea gresita a unei virgule in text.
9. Un specimen extrem de rar in peisajul romanesc. De regula afiliat unui manager sau unei companii inteligente. Stie unde ii incep si unde i se termina drepturile, dar isi vede, inainte de toate, de obligatii. Structurat, rafinat, prietenos si diplomat, mereu la timp, mereu cu informatia in buzunar si zambetul pe buze. Slava Domnului, am cunoscut cativa si am avut de unde sa iau modele. Acuma sa vedem cum ramane cu compania sau managerul inteligent.
Zi buna sa aveti, eu ma intorc la numarul 1.
joi, 8 aprilie 2010
Cine este Cristina?
Cristina 1984, despre care am aflat din reportajul lui Razvan Butaru, este sotia unui om cu 8 ani mai mare ca ea, pe care l-a cunoscut la ora de botanica si cu care a impartit acelasi pat ani buni, pana intr-o noapte, in 1984. De atunci, "Tata, sa fii tare", una dintre ultimele vorbe ale Cristinei, rasuna in mintea sotului aproape la fel de puternic ca sentimentele de iubire in suflet. La 72 de ani, dupa mai bine de 25 de ani fara ea, n-a incetat nicio clipa sa o iubeasca. Acum, ii sta alaturi o alta Cristina, eleva de liceu. Invata si ea botanica, dar cu alti colegi.
Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.
Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.
Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.
--
Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.
Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.
Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.
Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?
Cristina 2010 este fata cu ochii mari si curati, ce aduce din cand in cand un zambet in singuratatea batranului. Merg brat la brat ca doi buni prieteni, asa cum mergea el odata cu sotia sa. Primeste cu inima deschisa micile poezii de dragoste ale batranului stiind ca, in adancul sau, i le dedica altcuiva. Invata de la el ce inseamna viata si iubirea adevarata. Prietenia lor e de o duiosie, de o puritate si de o intimitate greu de inteles pentru ochiul profan.
Am fost, si eu, un fel de Cristina 2007. Desi Cristina mea era suedeza si nu o chema asa. Iar sotul ei era american si n-avea 72, ci 77 de ani. Mi s-au compus si mie poezii, mi s-au facut cadouri din cele mai induiosatoare. Pe toate le-am primit cu drag, stiind ca ofer in schimb cel mai mare cadou cu putinta: o clipa de tovarasie. Nu e nimic mai frumos pe lume decat iubirea cea mai adanca, rasfranta din privirea inlacrimata a unui om cu parul nins. Chiar daca nu esti tu persoana iubita, ci reflexia in oglinda a unui sentiment ce dainuie dincolo de moarte.
Richard mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni in vara mea petrecuta in State. Chiar daca deseori nu schimbam mai mult de 10 cuvinte pe zi. Dar in fiecare zi, veneam si venea sa ma vada. Ca un prieten de nadejde. Ne erau suficiente o privire si un zambet. Mi-am zis, atunci cand l-am cunoscut, ca nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decat sa iubesc si eu asa intr-o zi. Caci numai o astfel de iubire te purifica, te face om.
--
Dupa 25 de ani fara Cristina, sotul sau spune ca nu se poate adapta la lumea de azi. E prea tumultoasa, prea trepidanta. Cu toate astea, are de gand sa traiasca mult si din plin. Prefera sa cante la acordeon, sa compuna poezii si sa invete limbile pe care nu le-a putut invata in copilarie.
Ca si el, Richard s-a retras departe de tumult. Din New York-ul unde traise frenetic si condusese bancile de pe Wall Street, in Maine, unde admira oceanul si muntii. Din tumultul vietii petrecute cu frumoasa sa suedeza, in tinutul unde iubirii ii iau locul frunzele cazatoare. Nu canta la acordeon, dar asculta CD-uri cu muzica de pe Broadway. Cat despre poezii, le scrie intr-o alta limba decat sotul Cristinei, dar pune in ele aceleasi sentimente.
Nu mai tin minte cum o chema pe sotia cea blonda, frumoasa si cu ochi albastri a lui Richard. Mi-a vorbit despre ea o singura data. Dar am cunoscut-o foarte bine, reflectata in ochii lui inlacrimati. Stiu ca era plina de viata. Stiu ca il facea sa se simta tanar. Stiu ca il facea fericit.
Mi-ar fi placut sa mai raman in Maine, sa beau cafea amara cu Richard si sa-mi explice fiecare dintre medaliile de veteran ce-i decoreaza haina. Sper din suflet ca e bine.
Si ma intreb - oare cati oameni au mai iubit asa?
vineri, 2 aprilie 2010
Marea Intalnire (am promis ca povestesc)
- Salut!
- ...
- Ce faci tuu?
- ...
- Heee-loou..
Punctele de suspensie inlocuiesc sunete pe care nu pot sa le redau in scris. Sunete, hmm, umane: scancete, icnete, ici-colo un planset sau ceva ce seamana ba a planset, ba a ras.
Da, ne-am intalnit! Am petrecut doua zile mirifice cu mogalda mica-mica, de 4 kile doua sute (deocamdata), careia i se spune nepoata-mea.. Pe cat de ciudat m-am uitat eu la ea prima data, pe atat de ciudat ma priveste ea pe mine; ceva ce seamana a "Tu ce mai vrei, uratule?" sau, ocazional "Hm.. ce chestie ciudata, aproape ca-mi vine sa rad, dac-as sti cum".
Dar stati! cred ca i-am furat de fapt un zambet. Daca nu era cumva o grimasa de la pozitia incomoda in care o tineam.
Pe scurt, e magnifica. Ne tine pe toti captivi langa ea, ne comanda dupa pofta inimii (sau dupa pofta de mancare, punct), creste vazand cu ochii, stapaneste exceptional adevarate pozitii acrobatice, extrem de complicate pentru omul matur, si fluiera.. La ultimul capitol, m-a intrecut deja si n-are nici doua luni..
Va dati seama ce are sa urmeze, nu?
- ...
- Ce faci tuu?
- ...
- Heee-loou..
Punctele de suspensie inlocuiesc sunete pe care nu pot sa le redau in scris. Sunete, hmm, umane: scancete, icnete, ici-colo un planset sau ceva ce seamana ba a planset, ba a ras.
Da, ne-am intalnit! Am petrecut doua zile mirifice cu mogalda mica-mica, de 4 kile doua sute (deocamdata), careia i se spune nepoata-mea.. Pe cat de ciudat m-am uitat eu la ea prima data, pe atat de ciudat ma priveste ea pe mine; ceva ce seamana a "Tu ce mai vrei, uratule?" sau, ocazional "Hm.. ce chestie ciudata, aproape ca-mi vine sa rad, dac-as sti cum".
Dar stati! cred ca i-am furat de fapt un zambet. Daca nu era cumva o grimasa de la pozitia incomoda in care o tineam.
Pe scurt, e magnifica. Ne tine pe toti captivi langa ea, ne comanda dupa pofta inimii (sau dupa pofta de mancare, punct), creste vazand cu ochii, stapaneste exceptional adevarate pozitii acrobatice, extrem de complicate pentru omul matur, si fluiera.. La ultimul capitol, m-a intrecut deja si n-are nici doua luni..
Va dati seama ce are sa urmeze, nu?
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)